Marginea Curcubeului (XV)

29. Zona de stază

“Dincolo de acest moment îl aştepta o altă naştere, mai stranie decât oricare alta din trecut.”
Arthur C. Clarke

Chinul se sfârşi brusc.
Se auzi un pârâit prelung şi distinct, asemănător celui produs de un transformator electric, care se scurtcircuitează. Frigul se risipi în câteva clipe şi, alături de valul de căldură plăcută ce invadă interiorul cuştii, pătrunse şi un miros înţepător de verbină. Sau de floarea-cucului, încercă Hall să-şi aducă aminte, fără să reuşească însă. Poziţia corpului nu îi devenise cu nimic mai confortabilă, aşa că se strădui să se întindă pe o parte, ca să permită sângelui să se pună în mişcare şi muşchilor să se dezmorţească.
-Am făcut trecerea! strigă don Miguel. Încă zece secunde… nouă… opt… şapte… trebuie să mai rezişti puţin, profesore…
Pârâitul încetă. Pereţii dispărură. Poate că nu existaseră niciodată în altă parte decât în închipuirea lui, îşi muşcă buzele profesorul. O iluzie perfect pusă la punct cu ajutorul drogurilor psihedelice. Sau poate…
O lumină albastră îi înconjură, fără să-i atingă, pipăindu-i cu degete moi, transparente, apoi îi supse dintr-odată în interiorul scoicii ei lipsite de consistenţă. Speriat, Hall îşi ţinu respiraţia şi strânse pleoapele cât putu de tare. Nu se întâmplă nimic. Atât numai că-şi simţea trupul extrem de uşor, iar durerile cauzate de legături dispăruseră.
Întredeschise ochii, cu multă precauţie. Pluteau în adâncurile unui fel de ocean de gaz albastru, printre forme sferice, transparente. Un curent, abia sesizabil la nivelul pielii, asemenea adierii unui vânt subţire de seară, deforma ciudatele baloane, conducîndu-le către o ţintă nevăzută, situată în spatele lor. Îl căută din priviri pe companionul său necunoscut.
Don Miguel plutea cu faţa în sus, lăsîndu-se mângâiat de bulele transparente. Îşi ţinea mâinile sub cap şi se uita, visător, în direcţia unui punct invizibil, situat dincolo de orizontul bleu. Corpul îi era acoperit cu o blană deasă de culoare neagră. Un corp de maimuţă! tresări şi abia atunci descoperi că şi trupul său era la fel de gol. Încercă să-şi acopere sexul cu palmele.
-Ne aflăm într-o zonă de stază. Poarta Raiului, din mitologia creştină. Din câte ştiu, eşti creştin catolic, nu? Aşa că trebuie să înţelegi ceea ce încerc să-ţi sugerez. O regiune-tampon, în interiorul căreia se face separarea biologicului viu de cel neviu şi de elementele anorganice. Forţele de stază nu pot fi controlate. Dinosaurii le-au găsit instalate în aceste zone, încă din clipa în care au pătruns în ele pentru a trece Dincolo. Au încercat să le studieze, dar n-au obţinut decât informaţii irelevante. Aşa că s-au mulţumit să constate numai ce efecte produc şi au abandonat cercetările.
-Cuşca Spinran… înţelese celălalt.
-Cuşca, ei da, se arătă de acord semiumanul şi-şi coborî privirile în direcţia lui. Şi hainele, şi funiile, şi tot ceea ce aveai prin buzunare, neînzestrat cu viaţă capabilă de Salt. Mai ai nelămuriri?
Hall se răsuci într-o parte.
-Aş avea o mie de întrebări. Sunt om de ştiinţă şi, dacă nu cumva, ceea ce mi se întâmplă nu are numai consistenţa unui vis, obţinut prin cine ştie ce mijloace, adică dacă e real, este evident că vreau să înţeleg ce mi se întâmplă.
Compoziţia gazoasă păru să clipocească, apoi se mulă în jurul său, aidoma unei ape. Atâta doar nu avea nici un pic de materialitate. Un gaz, de care nu se putea sprijini, dar care-l putea susţine, în interiorul acestui spaţiu necunoscut. Sau poate că nu gazul îl susţinea, realiză el, poate că, pur şi simplu, nu mai exista gravitaţie. Nimic nu indica faptul că o zonă de stază trebuia să se afle, cu obligativitate, pe suprafaţa unei planete. Putea să se găsească, foarte bine, în spaţiul cosmic, între două planete ale Sistemului Soalr, sau chiar dincolo de sistem, în spaţiul galactic.
-Răspunsurile se revelează singure, profesore, întrebările sunt numai un auxiliar al celor care caută să scape de etape, sărind peste ele. Timpul pe care l-am risipi cu ele este extrem de preţios. Pentru că nu mai e vorba de timpul terestru, ci de acela al spaţiului unde vom pătrunde, atunci când staza va termina de efectuat în trupurile noastre transformările biologice necesare. Dar, pentru că ai suportat totul cu mult stoicism, fie, îţi acord dreptul la o întrebare. Una singură, reţine, sublinie hoţul şi închise pleoapele.
-Una singură… gemu Olivier Lawrence Hall. Dumnezeule, una singură, acolo unde există loc suficient pentru o sută de mii! Pentru un milion! Eşti un diavol, don Miguel. Un diavol, pus să mă fiarbă la foc mic pentru cine ştie ce vini ascunse.
-Hmm! râse celălalt şi vâsli de câteva ori cu braţul stâng, îndepărtîndu-se uşor. S-ar putea spune şi aşa. Dar vei afla, în curând, că atât Cerul, cât şi Infernul, nu reprezintă altceva decât două concepte, pe care le-a croit Imaginaţia pentru a vă oferi un spaţiu în care să vă înghesuiţi iluziile şi spaimele. O singură întrebare, domnule Hall şi te sfătuiesc să te grăbeşti. Staza se apropie de sfârşit.
Dădu din mâini, speriat, încercînd să se apropie de el. Sferele se învolburau, acolo unde palmele sale izbeau în gazul albăstrui, se alungeau în direcţia opusă şi se îndepărtau, târâte de curent.
-Una singură… Cea mai importantă. Sau cea mai arzătoare. În cazul în care nu e un vis… sau un coşmar… aş vrea să ştiu ce e cu tot ce mi se întâmplă. Sau, nu! Aş vrea să ştiu de ce eu… de ce mi se întâmplă tocmai mie toate astea?
-O vrajă! râse don Miguel cu ochii închişi, continuînd să se îndepărteze, spre disperarea celuilalt. Un fel de magie. Ai fost vreodată la un vrăjitor, la un practicant de magie neagră, să-ţi spună viitorul? Sau să-ţi lămurească aspecte ale trecutului? Magicianul închide ochii şi, cu puterile ascunse pe care pretinde că le are, te cufundă în acea zonă a memoriei tale unde sunt ascunse răspunsurile. El nu are puterea de a smulge viitorului sau trecutului aceste răspunsuri, domnule profesor. Ci numai de a te cufunda pe dumneata în acel trecut sau în acel viitor care te interesează. Pentru că mintea, creierul cuprinde totul. Universul întreg, cu toate legile lui ştiute şi neştiute se reflectă în el, numai că nu ai deprinderea să vezi. Şi ai nevoie de magician. Pentru profesorul Olivier Lawrence Hall, cel care ar fi descoperit pe malurile fosilizate ale lacului Aakrau de ce noi, Neanderthalienii, am părăsit prematur scena Istoriei Cronologice Umane, magicianul am fost desemnat să fiu eu. Ca să pot afla cât de departe te-a dus încăpăţânarea, norocul şi ştiinţa relativă căreia-i spui antropologie, a trebuit să trăiesc un lung segment din existenţa mea sub formă umană. N-aş putea spune că nu a fost o experienţă interesantă. Şi ca să nu mă mai întrebi de ce… Ei bine, pentru că nu avem voie să smulgem cu forţa informaţiile care ne interesează. Dincolo de codul etic care ne guvernează, mai există şi o altă cauză: încercarea de a preleva o informaţie, altfel decât prin cooperarea deplină a subiectului, conduce la un procent însemnat de distorsionare a acesteia – peste 16%. Începînd cu o eroare de numai 3%, ea nu mai poate fi utilizată, deoarece ar introduce perturbări majore în spaţiul continuu. Altfel spus, eşti o persoană extrem de importantă pentru noi. Mai importantă chiar decât acel Iisus Cristhos, care a crezut că ne poate păcăli… Ei bine, nu, profesore, a fost vorba de o singură întrebare. Te rog să te pregăteşti pentru Traversare. Nu simţi cum accelerează curentul şuvoiului?
30. a. Stăpânul Timpului Linear
“Ceea ce-i scris în carte rămâne neclintit.
Dar nu fi trist. Nu-ţi face durerea mai profundă.”
Omar Khayyam

Îşi îndreptă privirile către ferestre, dar acestea erau bine ferecate şi cu obloanele închise pe dinafară. În lumina pâlpâitoare a sfeşnicului, nu reuşi să descopere nici un fel de ieşire secretă, nici un dulap în spatele căruia să se ascundă, nici un obiect care să poată fi folosit drept armă. Numai tablourile fără rame, înşirate pe lângă ziduri şi acoperite cu pânză albă sau de sac, scaunul răsturnat cu care, la o adică, ar fi putut să pareze loviturile de sabie, dacă Soldaţii aparţineau sectorului şi purtau arme clasice, masa lungă şi masivă…
Masa… repetă şi ştiu ce avea de făcut.
Masa reprezenta elementul surpriză pentru cei care se apropiau cu paşi din ce în ce mai răsunători de uşă. Dacă Leonard îl vânduse Soldaţilor Credinţei, probabil le spusese că vânatul se află prins într-o capcană din care nu are nici cum să evadeze, nici cum să opună rezistenţă. Ei bine, le va dovedi că se înşelau. Orice clipă pe care o câştiga conta acum, în strania confruntare cu incomprehensibilii vânători, iar dacă falanga nu mai putea să-l ajute, avea să încerce să se descurce de unul singur. Aşa cum o mai făcuse o dată. Atunci când trădarea Nathaliei…
Înghiţi în sec şi îşi coborî mâinile. Nu avea nici un rost. Nici un afurisit de rost! Nathalia McConnaghie exista peste tot. Cineva tot avea să-l captureze, în cele din urmă. Pentru că din Corassan nu putea evada. Era un permanent al nodului cronozofic, fără structură matriceală în Istoria Relativă. Iar dacă Eunice… dacă Eunice era, într-un fel pe care nu-l înţelegea, Nathalia McConnaghie, atunci cercul se închisese şi istoria trebuia să se termine. Îşi ridică fruntea şi-l privi drept în ochi pe pictor.
-Sunt gata, anunţă pe un ton ce se voia sfidător, dar care nu reuşi decât să-l enerveze din cauza tremuratului. Indiferent pentru cine lucrezi, mă predau în mâinile Soldaţilor Credinţei cu certitudinea unei conştiinţe curate. N-am făcut nimic care să încalce legile Corassanului.
-Atunci de ce fugi?
Întrebare îl luă prin surprindere.
-Pentru că… bâigui, apoi tăcu, neştiind ce să spună.
-Pentru că ai fost acuzat că ai încercat să introduci un pseudo-ucenic în Sistem, ca să-l destabilizezi, sau pentru că Hilterus l-a ucis pe Guvernatorul Aeroportului, vina căzînd în sarcina ta conform procedurii? Sau pentru că Nathalia te-a trădat şi lumea în care convieţuiai liniştit s-a transformat, brusc, într-o capcană fără ieşire?
Pictorul îşi aplecă puţin corpul în faţă şi şuviţele inelate ale părului îi alunecară pe lângă obraji. Ochii îi luceau ascuţit, de parcă ar fi fost cuplat la o sursă de energie interioară.
-Pentru că m-au urmărit. Nu ştiu… Am greşit în vreuna din materializările anterioare? Nu ştiu, repetă. Şi, apoi, ce rost are? Soldaţii sunt la uşă.
-De unde ştii? rânji Leonard şi luminiţele sticliră primejdios. În această casă, n-a intrat niciodată nimeni fără acordul meu. Poţi să verifici, dacă vrei.
Îşi învinse pasivitatea şi se îndreptă spre uşă. În cadrul ei, se opri pentru o clipă şi ascultă: nu auzi nimic. Şi, totuşi, cu numai câteva clipe înainte, ar fi putut să jure că holul fusese plin de tropăielile cadenţate ale bocancilor patrulei. Întinse mâna, apucă de mânerul rotund din bronz şi smuci cu toată puterea. Uşa se deschise la perete şi un dreptunghi de lumină galbenă, palidă, se decupă instantaneu în întuneric. Holul era gol.
-Cum faci chestia asta?! întrebă, uluit de subţirimea propriei voci. Cine naiba eşti, la urma-urmei? Şi ce vrei?
-În sfârşit, primele lucruri raţionale pe care le aud, în seara asta! râse Leonard şi se îndreptă cu paşi rari spre fotoliul de răchită, rămas liber. Se aşeză şi începu să se legene, cu spatele la femeia ce nu se mişcase din loc, privind scena cu ochii holbaţi. Vrei să afli cum procedez? Uite-aşa!
Pocni din degete şi tropăitul înspăimântător se auzi din nou. Holul se umplu de soldaţi, de săbii strălucitoare ridicate şi de larmă. O voce urlă, de undeva din spate:
-Soldaţi, iată-l pe ucigaşul Guvernatorului Acuna! Dacă se opune arestării, omorâţi-l!
Spaima îl paraliză complet şi nu găsi puterea nici măcar să trântească uşa la loc. Rămase cu mâna pe mânerul de bronz, cu ochii holbaţi la ceata de oameni bulucită la numai câţiva paşi de el, pregătindu-se să se repeadă, cu un firişor de sudoare îngheţată prelingîndu-i-se pe şira spinării. Uitata durere din maxilar îi reveni cu intensitate, făcîndu-l să lăcrimeze.
Brusc, Soldaţii dispărură, ca luaţi de vânt, şi holul rămase pustiu, limbă lungă de întuneric, pierdută în gura deschisă a casei. Înghiţi cu dificultate şi reuşi să-şi răsucească faţa în direcţia celuilalt. Pictorul îl privea cu acelaşi râmjet uşor dispreţuitor, frecîndu-şi tâmpla dreaptă cu degetul mic. Reuşi să-şi recapete puterea de coordonare a membrelor şi, cu un efort aproape supraomenesc, izbuti să împingă uşa în canaturi, după care se rezemă de tocul ei.
-Cine… eşti? repetă într-un târziu. Credeam…
Dumnezeule, credeam că timpul linear este intangibil, că el constituie cărămida structurii Universului material, că nimeni şi nimic nu are posibilitatea să-l modifice, aşa cum nemodificabile sunt creodele cronozofice cu care lucrăm în timpul relativ. Dar poate că visez. Poate că trăiesc cel mai cumplit coşmar al meu. Poate că am fost prins d Soldaţi şi am fost cufundat într-un somn forţat, implantînd-mi-se aceste scenarii absurde pentru a vedea cum reacţionez. Sau pentru a afla ceva ce nici măcar drogurile adevărului nu au putut scoate la suprafaţă. Ar fi mult mai bine aşa, pentru că… a manipula timpul linear… Nici măcar nu vreau să-mi imaginez!
Îşi scutură fruntea, dar şi gestul acesta i se păru epuizant. Şi, parcă, făcut cu o fracţiune de secundă mai încet decât în mod normal. Oare chiar gândise toate astea sau visase numai că le gândise? Cum să afle dacă trăia un vis sau o realitate? Soldaţi care apar şi dispar, sfeşnice care refuză să cadă şi se ridică singure în poziţie verticală…
-Exact cum pesemne gândeşti, în clipa aceasta, messer Charles Sebatien Percier. Asta ca să continuăm să folosim uzanţele lingvistice ale acestui sector, care, drept să-ţi spun, mă distrează foarte mult. Da, într-adevăr, am puterea de a acţiona asupra a ceea ce specialiştii voştri în cronozofie numesc “timp linear”. Aş putea fi însuşi Dumnezeu, ce spui? Sau partenerul său de distracţie, Diavolul… Folosesc aceşti termeni, deoarece vii dintr-o epocă unde au o anumită semnificaţie. Cu mona Eunice aş vorbi în alţi termeni şi aş utiliza alte simboluri. Nu vrei să iei loc? Presimt că va trebui să avem o lungă discuţie explicativă şi ar fi păcat să te oboseşti stînd în picioare. Cu atât mai mult, cu cât n-ai prea avut parte de odihnă în ultima vreme, iar rănile pe care le-ai căpătat nu au contribuit la consolidarea stării organismului dumitale.
Percier îl privi lung, ridică din umeri şi se strădui să nu respire prea profund, pentru ca Leonard să nu îi perceapă oftatul de uşurare: indiferent cine sau ce ar fi fost, personajul din faţa sa nu avea puterea de a citi gândurile. Cu un efort considerabil, reuşi să se deplaseze până la colţul mesei şi să se lase pe el.
-În regulă, dădu pictorul din cap, mulţumit. Cred că ne vom înţelege bine, ser Percier. Deşi aparţin unei perioade care nu mai are aproape nimic comun cu obiceiurile umane, în general, şi cu cele ale modelatorilor de timp din Corassan, în special, ştiu să apreciez gesturile dictate de o raţiune clară. O raţiune clară, pricepi, messer Percier? De asta vei avea nevoie în continuare, ca să poţi înţelege ce doresc de la dumneata. Nu trebuie să-ţi faci nici o grijă în privinţa monei Eunice: este prinsă într-o secvenţă de timp linear răsucită asupra ei însăşi şi nu poate să se mişte, să audă sau să gândească. O insectă, într-o picătură de chihlimbar. Abia când îi voi declanşa curgerea, va continua să trăiască, în continuarea evenimentului ultim care a atins-o. Deci vrei să începem cu declinarea identităţilor, nu?
Dădu din cap, sperînd ca durerea din maxilar să nu revină. Flacăra lumânărilor se alungi, portretul lui Eunice păru să prindă viaţă şi un surâs trist îi înflori pe buze. Leonard îşi întinse mâinile în faţă şi îşi trozni degetele.
-Semnul cel rău, prevestit de stingerea fitilului, ser Percier, mai ţii minte? În fine. Voi fi cât mai scurt cu putinţă: aici, în nodul cronozofic numit de voi Corassan sunt, în simultaneitate, şi Prea Sfinţia Sa Diego Almagro de Valverde, şi Don Jose de Souza e Menezes, şi persoana cunsocută de dumneata sub denumirea de Administratorul, şi Principalul… În general, m-a distrat să mă implic în toate funcţiile de conducere care aveau, într-un fel sau altul, legătură cu capturarea ta. Pentru că eşti o persoană foarte căutată, ştii asta, nu, ser Percier? În locul de unde vin, situat foarte departe pe axa negativă a Timpului, sunt o entitate izolată, care a aflat că universul în care trăieşte nu este infinit şi că dincolo de el s-ar putea găsi o explicaţie plauzibilă cu privire la nedumeririle mele. În drumurile către Exterior, am descoperit Corassanul şi, după ce l-am explorat, am înţeles că este un fel de supapă către Dincolo. Aşa că m-am adaptat lumii voastre şi am încercat să descopăr trecerea.
Se jucă căteva clipe cu inelul mare din fir de aur, cu o superbă agată în montura frunzelor cu nervuri delicate , apoi se aplecă uşor în faţă.
-Şi cred că am reuşit, dar mă tem că nu este vorba despre o trecere pe măsura mea.
Râse şi răsuci agata către podul palmei. Liniştea din încăpere părea ireală. Charles Seastian Percier îşi linse buzele uscate şi avu impresia că aude troznetul peliculei subţiri de salivă, întinsă prea tare între concavităţile porilor.
-Nu e vorba, bineînţeles, de dimensiunile mele fizice. Trecerea este construită pentru o singură fiinţă. Nimeni altcineva nu o poate recunoaşte sau folosi. Iar acea persoană eşti dumneata, Percier. Acum, cred că înţelegi rostul întregii vânători. Sau poate că nu… se răzgândi el şi piatra semipreţioasă reveni în poziţia iniţială. Dar mă aflu aici, ca să te fac să înţelegi că trebuie să treci Dincolo şi să fii emisarul meu către El. Către creatorul acestui Univers, compus dintr-o mulţime nenumărată de lumi paralele, dispuse asemenea celulelor unui fagure. Indiferent cine va fi fiind acest misterios El.
b. Sacrificiul

Clepsidra stătea aproape de centrul mesei, alături de sfeşnic. În cupa de sticlă răsturnată cu gura în jos, un fir de nisip atârna suspendat, refuzînd parcă irezistibila chmare a atracţiei gravitaţionale.
Sau părînd numai că refuză, realiză Percier, îngustîndu-şi pupilele şi străduindu-se să tragă de timp. Un fir de nisip căruia îi va trebui o eternitate, măsurată în timp linear, să străbată ceilalţi 15-20 de centimetri rămaşi până la vârful infimei coline, formată din trupurile neclintite ale tovarăşilor săi ce avuseseră norocul să-şi încheie deja căderea. El era asemenea acelui fir neînsemnat, suspendat între două lumi – cea a Corassanului de dinainte de plecarea spre Aeroport şi cea a Corassanului transformat într-un straniu teren de vânătoare. Un fir care uitase să cadă şi, deoarece pierduse mecanicitatea actului ce conferea raţiune umilei sale existenţe, rămăsese deasupra amalgamului, nereuşind să înţeleagă ce se petrece cu sine şi cu ceilalţi. Mai ales, cu ceilalţi.
Îşi aplecă trupul în faţă, încercînd să-şi adune gândurile, însă acestea refuzau să-i dea ascultare. Se simţea nu obosit, ci parcă plutind în apele dense ale unui vis imposibil de înţeles. Undeva, în dreapta sa, Eunice stătea încremenită în matricea propriului timp linear, fixîndu-l cu ochi muţi, goi de orice expresie.
Un fir de nisip suspendat… repetă. Un fir care nu-şi va mai regăsi, probabil, niciodată colina de nisip. Amărăciunea ce-i stăruia sub limbă era, de fapt, veninul neputinţei de a acţiona. De a fugi.
-Nu mai am unde să fug. Eşti… ubicuu, te-aş descoperi oriunde m-aş refugia, nu-i aşa?
-Corassanul este un oraş-modular, un nod cronozofic care reconturează permanent faţa Cronologiei Relative. Sau, cel puţin, aceasta este varianta pe care o cunoaşteţi voi, rezidenţii săi permanenţi.
Leonard îşi trecu degetele mâinii drepte printre firele lungi şi ondulate ale bărbii. Părea că gestul îi face plăcere, pentru că îl repeta fără să-şi dea seama. Ochii îi erau fixaţi într-un punct situat deasupra şevaletului. Ridică din umeri.
-Ca să fiu sincer, habar n-am ce este Corassanul. Lumea din care provin pare să fie, cumva, o descendentă a umanităţii hoinare pe culoarele Timpului Linear şi, în acest caz, pesemne că voi, rezidenţii permanenţi, cu rematerializările pe care le efectuaţi constant în Cronologia Relativă, constituiţi un fel de înaintaşi ai noştri. Nu ştiu…
Îşi întoarse privirile către el.
-…şi nici nu mă interesează. Ceea ce cunosc este faptul că această structură este situat situat deasupra unei fracturi în linearitatea timpului. A unei treceri, după cum ţi-am mai spus. Ca şi cum ar masca-o. Asta m-a determinat să copiez aspectul fizic al formei predominante aici şi să studiez modalitatea de a ajunge la fractură. Pentru că, în ciuda aparenţelor, nu este un lucru prea simplu. Fractura… pricepi, ser Percier? Fractura este un fel de supapă de siguranţă a sistemului şi permite ejectarea spre exterior a suprapresiunii cronozofice, acumulată din cauza frecventelor schimbări pe care le operaţi în Cronologie. Sau aşa îmi explic eu ceea ce se întâmplă aici. Numai că avem de-a face cu o supapă aleatorie. Care-şi modifică permanent locul de apariţie, în funcţie de parametri ce-mi sunt necunoscuţi şi, implicit, imprevizibili. Singurul care a reuşit, de fiecare dată, s-o descopere, chiar dacă n-ai utilizat-o, ai fost dumneata, Percier. Vreau s-o descoperi şi acum, asta e tot.
-Asta e tot?! ţipă răguşit misionarul. Cum adică asta e tot? Pentru a-mi comunica o cerere atât de simplă m-ai hăituit prin întreg Corassanul şi i-ai lăsat pe subalternii tăi aproape să mă omoare?
-Aproape… sublinie pictorul, zâmbind amuzat, în timp ce se balansa cu fotoliul înainte şi înapoi. În realitate, niciodată n-ai fost prea aproape de ceea ce voi denumiţi dematerializare.
Un fir de nisip, îi reveni imaginea în minte. Aruncă o privire furişă către clepsidră şi îl descoperi în acelaşi loc. Un joc…
-Un joc de-a pisica cu şoarecele? Răspunde! ţipă simţind cum îl îneacă furia. Asta a fost? Un joc în care eu eram măruntul şi neînsemnatul şoarece, iar tu… tu…
Un acces de tuse îi umflă plămânii, făcîndu-l să se înece. Se ridică de pe masă, tuşi prelung, îndoindu-se de mijloc, apoi scuipă de câteva ori pe podea o salivă albuire, pătată cu aţe roşii. Leonard continuă să îl privească liniştit, cu zâmbetul nepăsător agăţat în colţul buzelor. Inelarul drept răsucea încă şuviţa buclată a bărbii.
-Sânge… descoperi Percier, examinînd cu atenţie fragmentul de spută cel mai apropiat. Afurisiţii tăi de chirurgi din subteran sunt, de fapt, nişte măcelari. Mi-au cârpit numai umărul pe TSM-ul mobil, nu şi legăturile cu plămânul, distruse de bici. Mă aflu sub anestezic, nu-i aşa? descoperi el uluit. De asta n-am simţit nimic până acum!
-Sub acţiunea anesteziantă a drogului, da, dădu din cap celălalt. Încetinitorul biologic, îţi aminteşti? Trebuia să te fac să crezi că eşti sănătos. Altfel, n-ai fi ajuns până aici. Acum, însă acţiunea lui începe să înceteze.
Se clătină pe picioare şi întinse mâinile, asemenea unui orb. Întâlni muchea ascuţită a mesei şi se redresă. Chipul pictorului… marginile tabloului cu portretul Eunicei… totul vălurea, de parcă s-ar fi aflat în spatele unei perdele cu aburi.
Firul de nisip, îi fulgeră prin minte imaginea, apoi se stinse, fiind înlocuită cu faţa rotundă şi grasă a lui Cristobal Acuna… ale cărei trăsături se alungeau cu repeziciune pentru a se transforma în figura smochinită a piticaniei… în aceea fermă şi vicleană a lui Valverde… în masca încremenită de creţurile fine ale cicatricei lui Aguirre, magicianul Timpului…
Îşi prinse capul între mâini, dar tremurul degetelor nu reuşi decât să mărească şi mai mult confuzia percepţiei vizuale. Se clătină şi căzu. Închise ochii şi aşteptă izbitura. Dar căderea se prelungi la nesfârşit, asemenea acelora din coşmarele ce-i trimiteau fiori de gheaţă pe şira spinării, deşi ştia că totul era numai o închipuire a stării de letargie în care era cufundat creierul în timpul somnului. O mână uriaşă, cu degete de aer, îl cuprinse pe dedesubt, întrerupse acţiunea abia simţită a forţei de atracţie gravitaţională şi-l împinse înapoi, către poziţia verticală. Clipi şi lumina năvăli sub pleoape. Chipul lui Leonard se afla la câteva palme de acela al său, îi putea simţi răsuflarea calmă şi mirosul pătrunzător de ulei de in cu care-i erau impregnate hainele.
-Totul e un nesfârşit joc, pricepi, ser Percier? întrebă rar pictorul. Fiecare joacă un rol, fie că ştie, fie că nu. Corassanul este o imensă scenă, iar voi toţi, dar absolut toţi, actori manevraţi din culise de un regizor.
-Şi tu? şuieră cu ură, dar nereuşind să facă nici o mişcare. Chiar şi tu?
Leonard ridică din umeri. Lumânarea din partea dreaptă a sfeşnicului sfârâi slab şi se stinse. Chipul păru să se întunece brusc.
-Poate chiar şi eu. Lumea mea… ei bine, lumea din care vin eu are cu totul alte valenţe, asta n-o să puteţi înţelege niciodată voi… cei de aici. Dar faptul că vin în Corassan de fiecare dată când Linearitatea iese din matcă şi că mă distrează să încerc să descopăr trecerea… Poate chiar şi eu, în felul meu. Numai că eu nu mă mulţumesc cu simplul rol de mască, ser Percier. Vreau să citesc scenariul şi, de ce nu, să-l modific.
-De fiecare dată când Linearitatea iese din matcă… Este un ciclu, nu? Un ciclu, în timpul căruia pătrunzi în Corassan şi intri în… în joc. Mă vânezi. Mă aduci până aici şi… N-am reuşit niciodată să ajung la trecere, deşi ştiu unde se află.
-O intuiţie remarcabilă! Dar incompletă, ca de obicei.
-Ca să ajung acolo şi să trec… Ce-mi oferi, în schimb?
Mâna nevăzută îşi retrase degetele şi Pecier căzu din nou. De astă-dată, între el şi podea nu se mai afla nimic şi trupul bufni surd de dalele tocite de piatră. Stropi de sânge îi ţâşniră pe nas, mânjindu-i hainele. Leonard se aplecă deasupra sa.
-Un târg, va să zică! Doreşti un târg. Ca şi cum te-ai afla în poziţia de a pune condiţii.
-Mă aflu în poziţia de a pune condiţii, şopti el răsuflînd greu. Cu un efort de voinţă, îşi ridică tâmpla de pe podea. Ai fost… de mai multe ori în Corassan. Chiar tu ai recunoscut că ai intrat în joc. Faptul că suntem aici şi acum… înseamnă că n-ai reuşit niciodată. Că materializările mele anterioare te-au refuzat cu toate într-un anumit punct al scenariului. Pesemne că aşa a fost scris scenariul. Să nu reuşeşti niciodată.
-Voi reuşi, spuse încet vocea de deasupra. De fiecare dată se întâmplă puţin altfel. Ultima oară, Petronius a fost cel care ţi-a cerut s-o ucizi pe Eunice. Şi l-ai omorât pe el, lăsându-te măcelărit de Soldaţi. Facem un târg, aşa cum îţi doreşti. Las viaţa Eunicei în mâinile tale. Îţi jur că, în această secvenţă lineară, n-o va ucide nimeni. Eşti de acord să continui căutarea trecerii?
Şovăi o clipă. Eunice… existenţa femeii părea legată indisolubil de aceea a sa. Simţea faţă de ea un fel de ataşament imposibil de explicat în cuvinte, dincolo de orice legătură fizică sau spirituală. O privi cum stătea suspendată în picătura sa de Timp Linear, insectă de smarald în plasa păianjenului cronofag, şi simţi o imensă milă neputincioasă învăluindu-l. Oare cum procedase în existenţele anterioare? De câte ori îi acceptase moartea?
-Doresc, mai întâi, să-mi răs… horcăi, scuipă, şi se forţă să se reazeme în mâna stângă. Să-mi răspunzi la o întrebare. Lumea voastră… Sunteţi umani? Sunteţi o… linie evolutivă a noastră?
Leonard clătină din cap şi pletele inelate se amestecară cu şuviţele bărbii.
-Îmi pare rău, dar nu ştiu ce să răspund. Lumea mea este alcătuită din entităţi independente, fiecare trăindu-şi propria secvenţă infinită de Timp Linear. Spaţiul circular de unde vin nu are trăsături distincte pentru materie şi pentru timp, asemnea celui al vostru. Şi acum gata cu întrebările. Şi cu răspunsurile. Este momentul ca secvenţa să reintre în normalitatea sa cronozofică. Când te vei ridica de pe podea, Soldaţii Credinţei vor fi ajuns deja la poarta casei. Giovanni a primit ordin să-i întârzie cât poate, dar nu va fi decât o problemă de minute, ca să ajungă aici. Până la miezul nopţii a mai rămas aproape o oră, ser Percier. O oră în care va trebui să-l găseşti pe nobilul Petronius şi să-l convingi să-ţi arate drumul către trecere.
Se simţi ridicat de pe dalele reci şi aşezat uşor în picioare. O boare ca de vânt îi atinse pielea, apoi mătură toate obiectele din jur, stârnind o serie de pârâituri electrostatice. Una dintre ferestrele din spate se izbi în toc, speriindu-l. Pictorul se găsa chiar în faţa lui, cu arătătorul mâinii stângi ridicat spre tavan.
-Succes, ser Percier! Şi nu uita: totul este un simplu joc. Până în clipa asta, nimeni nu a pierdut cu adevărat. Şi nimeni nu a câştigat. Dar stă în puterea ta să transformi totul. Şi să fii unul dintre câştigători.
O scânteie neagră explodă deasupra sa, înghiţindu-l. Bărbatul întinse mâna, dar ceva nevăzut din aer îi arse pielea şi şi-o retrase gemînd. Geamătul se repetă. Tresări şi întoarse capul. În genunchi, cu fruntea aşezată în poală, femeia plângea încetişor, legănîndu-şi trunchiul într-o parte şi alta. Se îndreptă spre ea.
-Eunice… articulă, dar limba refuză să-l ajute să-şi ducă ideea până la capăt.
-Nu spune nimic, bâigui ea, fără să-şi ridice capul. Nimic din ceea ce ar face clipa aceasta imposibilă.
Unul din momentele adevărului, pricepu şi se cutremură involuntar.
-Nu înţeleg.
-Toate făpturile existente în Corassan, de la umilii plăsmuitori-de-trupuri şi până la ajustorii-de-destine au o ascendenţă comună într-o serie mică de genitori biologici. Pe linia ta de existenţă, Charles Sebastian, eu reprezint acest genitor biologic. Într-un limbaj analogic nefuncţional azi… sunt mama ta.
Ultima lumânare îşi alungi incredibil firul de lumină către tavan, ilumină atelierul asemenea mic glob de magneziu incandescent şi se stinse într-o durere albă de retină.
31. Triunghiul magic
“Noi nu ne-am autocreat, ci suntem în lume prin ceva ce nu suntem noi.”
Karl Jaspers

Casa familiei Ostrand devenise un adevărat furnicar, constată Chuck Sparrow în timp ce cobora din maşină, cu ochii la forfota de pe scări. Dobitocul de Matthew spusese că începuse deja să aplice regulamentele. În cazul de faţă, era clar că habar nu avea care sunt acelea, devreme ce toţi oamenii aceia necunoscuţi se grăbeau să ajungă înăuntru, atraşi de un spectacol invizibil.
Iuţi paşii, la rândul său, în direcţia scărilor şi, ajuns în dreptul uşii de la intrare, trebui să facă uz de forţă, pentru ca să poată pătrunde în hol. Continuă să dea din coate, să înjure şi să izbească în spinările din faţa sa cu pumnii, până se trezi în faţa salonului roz. Bărbaţii şi femeile din jurul său vociferau, dar continuau să se împingă spre uşa deschisă la perete, ca să poată arunca o privire în interior.
Răzbi înăuntru şi îl văzu pe Goldshield luptându-se cu trei bărbaţi, care voiau să se apropie de zona pianului. Scoase arma din toc, o îndreptă în sus şi trase trei focuri la rând. Brusc, gălăgia încetă, ca luată cu mâna.
-Ce-i aici? întrebă gâfâind. Coborî ţeava pistolului către uşă. Spectacol de circ, la care vreţi să luaţi parte fără bilet? Aveţi trei minute, ca să părăsiţi casa. Matthew, dacă peste trei minute mai găseşti pe cineva în casă, îl arestezi pentru distrugere de probe. Şi pentru violare de domiciliu. Asta înseamnă între 6 luni şi 2 ani de puşcărie. Sau amendă penală de 100.000$. Se dovedeşte cineva amator?
Nimeni nu părea amator. Aproape imediat mulţimea dădu înapoi, asemenea unei hidre cu mai multe capete, se adânci în penumbra coridorului şi dispăru după primul colţ. Câteva zeci de secunde continuară încă să se audă icnete, înjurături şi fâşâitul trupurilor frecate între ele, după care tăcerea se instaură, groasă, peste obiecte. Sparrow frecă ţeava armei de catifeaua sofalei şi o vârî în tocul de sub braţ. Matthew îşi şterse fruntea cu dosul mâinii, oftă şi se prăbuşi într-un fotoliu.
-Strechea, domnule, înţelegeţi? Parcă i-ar fi lovit, brusc, strechea. Tocmai terminasem cu telefonul şi mă pregăteam să marchez unghiurile cele mai bune pentru fotografii, când m-am trezit cu uşa de la intrare izbită de perete şi cu valul acela de oameni dând năvală. Habar n-am cum de-au reuşit să afle ceea ce s-a petrecut aici. Jur că locuinţa a fost în permanenţă închisă şi că eu nu am ieşit decât ca să vă dau telefon de la Primărie. Iar slujnica a stat tot timpul în bucătărie, dărâmată de plâns.
-Nu strechea, Matthew, oftă bărbatul în sacou, străduindu-se să-şi mascheze emoţia. Orice, dar nu strechea. Nebunia colectivă… ştii, chestia asta nu e valabilă decât prin cărţi. Cineva, cu o idee mai inteligent ca noi, a avut grijă să trâmbiţeze elementul de senzaţie petrecut în casa văduvei Quintodo. O a doua crimă petrecută numai în decurs de 24 de ore, ăsta da subiect pentru…
-Nu a doua, domnule, şopti Matthew Goldshield, ştergându-şi încă o dată fruntea. Nu a doua…
Şeriful îşi linse buzele şi-l privi lung.
-Nu cred că înţeleg.
-Parterul casei are trei camere, domnule. Matthew îl privi aproape isteric. Trei camere şi… Doamne-Dumnezeule, domnule, în fiecare cameră există câte un mort! L-am descoperit după ce am revenit de la Primărie, verificând din curiozitate încăperile. Prima uşă pe stânga, dincolo de salon este cadavrul doamnei Ostrand. Iar în biblioteca de la intrare zace…
Trase de gulerul de la cămaşă şi nasturele se rupse cu un plesnet sec.
-E Dugan, colegul meu Dugan, domnule! Îşi prinse fruntea în palme şi ţipă: Dugan nu avea nici o vină, domnule! De ce l-au omorât? Pe cine deranjase atât de tare, încât să…
Şeriful ieşi alergând pe hol, se repezi către uşa de la intrare şi o izbi de perete: răsturnat într-o parte, pe un scaun ergonomic, aproape rezemat de bibliotecă, corpul lui Dugan părea că se odihneşte, epuizat de un prea mare efort intelectual. Se apropie încet de el, parcă gata să o ia la goană la prima mişcare. Dar sergentul nu se clinti. Un miros pătrunzător de migdale amare îi umplu nările. Îi răsturnă cu arătătorul bărbia într-o parte şi fixă vreme de câteva clipe şuviţa subţire de spumă ce-i tivea buzele supte. Se dădu un pas înapoi şi-şi apăsă osul nazal cu pumnul, străduindu-se să simtă durerea.
Chuck Sparrow, îşi spuse în gând, în viaţa ta nenorocită nu mai este nici un pic de loc pentru iubire, ură sau durere. Azi-dimineaţă, ţi-ai dat seama că femeia lângă care te-ai trezit nu-ţi inspiră nici o urmă de sentiment; iar în noaptea ce a urmat celei mai lungi zile din viaţa ta, te-ai descoperit stând, cu sufletul imobil, lângă omul alături de care ai petrecut o mulţime de ani din slujba ta. Chuck Sparrow trăieşti cel mai urât coşmar şi nici măcar acum, când constaţi asta, nu realizezi exact ce semnificaţie au cuvintele pe care ţi le spui.
Icni scurt şi ieşi în fugă, răsturnând o măsuţă din stânga uşii, care se rupse în două. Se rezemă de canat şi vomă pe mocheta verde, încovrigându-se din cauza ghearelor ce-i sfâşiau stomacul. Îşi reveni numai când simţi mâinile lui Matthew apucându-l cu blândeţe de umeri şi ajutându-l să-şi îndrepte spatele. Se scutură furios şi-i făcu semn să plece. Îşi scoase batista din buzunarul sacoului şi-şi şterse buzele de câteva ori, apoi o aruncă în coşul de hârtii.
-Femeia aia… servitoarea… Să nu plece, până ce nu-i dau eu voie. Avem… avem nevoie de ea pentru declaraţii. Şi, Matthew… Arătă cu mâna în jur: Să cureţe mizeria asta.
Făcu trei paşi, deschise uşa de la intrare şi ieşi pe trepte, în aerul ceva mai răcoros al serii. Respiră adânc de mai multe ori, încercând să-şi îndepărteze gustul acru înţepător din gură. Deasupra, cerul îşi sticlea tainicele şi îndepărtatele constelaţii, nepăsător şi îndepărtat. Întoarse capul spre stânga: undeva, la câteva sute de metri mai departe, Piaţa Arbaletrierilor se învăluise într-un cocon de lumină galbenă, vâscoasă ca mierea. Dincolo de acoperişurile ţuguiate ale clădirilor, bustul Peregrinului Necunoscut se înălţa imperturbabil, ţesut într-o mantie de întuneric albastru.
Reveni pe hol. Matthew stătea încă în dreptul uşii deschise a bibliotecii, privind în urma lui, cu ochii goi.
-Să nu mă întrebi de ce, Matthew. Chuck ridică mâna pentru a preveni întrebarea nerostită. Atâta doar că nu l-a omorât nimeni. Sau poate că numai l-a silit să se sinucidă. Nu ştiu nici asta. Rămâne de văzut. Tot ce pot să-ţi spun este că, probabil, s-a otrăvit cu cianură de potasiu. Cantitatea de otravă a fost dozată cu mare precizie să omoare exact un om de talia lui Dugan: dacă ar fi luat substanţa la întâmplare, în mod sigur ar fi luat o cantitate mai mare, pentru a fi sigur de efectul ei fulgerător, şi atunci stomacul ar fi produs mult mai multă spumă, care i s-ar fi risipit pe bărbie şi pe cămaşă. Cine a pregătit cantitatea, trebuie că era un profesionist în domeniu.
Se apropie de el şi îi puse o mână pe umăr. Poliţistul nu reacţionă. Sparrow îl scutură puternic.
-Un profesionist. Înaintea noastră, cu cel puţin un pas, Matthew, se află o minte diabolică. O minte care şi-a calculat, ca la şah, cu multă grijă fiecare mutare. Şi care a prevăzut exact cum ne vom mişca noi. O minte care ne-a deschis mai multe căi de rezolvare a cazului pentru ca, la final, să-l încâlcească complet. Pentru că se apropie finalul, Matthew. Poate că tu nu realizezi asta, dar eu simt. Dacă raţional nu pot să o iau înaintea celui care ne dă de furcă, flerul îmi spune că dezlegarea nu e departe. Şi că partea cea mai interesantă din ea o vom realiza noi. Noi, pricepi, Matthew?
Poliţistul dădu din cap în silă, dar Chuck nu fu sigur că bărbatul din faţa era sincer. Înălţă imperceptibil din umeri şi îi făcu semn spre uşa de la intrare.
-Închide-o cu cheia. Până ce nu terminăm cu ridicatul probelor nu mai vreau nici un vizitator. Indiferent cine-ar fi el, clar? Eu merg să verific starea celui de-al treilea cadavru. Până atunci, termină de aplicat procedurile în salon şi fă fotografiile. Când revin, vreau să eliberăm încăperea, ca să putem să facem acolo primele investigaţii.
Goldshield înclină din nou din cap şi se strecură pe lângă el, către uşă.
Deschise uşa celei de-a treia încăperi de la parter, cu o strângere de inimă. Nu era deloc sigur că voia să vadă ceea ce se afla dincolo de ea. Apăsă pe butonul întrerupătorului şi se pregăti pentru ceea ce era mai rău. Întunericul se spulberă brusc, dezvăluind contururile precise şi regulate ale unui birou clasic, din lemn de trandafir, pe colţul din stânga căruia trona un vraf de dosare subţiri, legate cu un elastic colorat, şi o carte cu coperţi negre. Alături, se odihnea un fotoliu uriaş, capitonat în piele neagră, cu o blană sintetică de leopard la picioare. Chiar sub fereastră, pe sofaua foarte îngustă, de culoare cenuşie, părea că visează, cu trupul rezemat într-un cot, Sylvia Quintodo Ostrand. Numai capul, răsucit spre dreapta, într-un unghi ciudat, privea cu ochi orbi către stelele invizibile de dincolo de geam.
Înaintă cu grijă, străduindu-se să nu lase urme şi să nu atingă obiectele din drum. Îi privi îndelung chipul, din care apa morţii supsese orice urmă de farmec, şi nu ştiu unde găsise acele trăsături ce-l făcuseră să se gândească la necunoscuta părăsită de dimineaţă în vârful patului. Neîndoielnic că, în urmă cu 10-15 ani, fusese ceea ce se putea numi o femeie frumoasă. Acum, însă, rigiditatea muşchilor şi paloarea cerată a pielii o făceau să fie asemenea oricărui mort întins pe mesele de piatră ale Morgii.
Chuck se scutură, înfiorat, şi se apropie de birou. Felul în care erau împrăştiate creioanele, poziţia radierei, presse-papier-ul aşezat pe colţul cărţii, totul îi spunea că o fiinţă umană stătuse pe scaunul cu spătar înalt din spatele biroului şi studiase ceva, nu cu mult timp înainte ca el să fi pătruns în cameră.
Nu, în clădire, se corectă şi trase cartea groasă către el. O închise. O săgeată dureroasă îi pulsă vreme de mai multe clipe sub pleoapa stângă. Mâinile i se încleştară de marginea biroului. Titlul… titlul acela, scris cu litere aurii…
-Ţi se pare cunoscut de undeva, nu? “Manual pentru cei care îndrăznesc ca, pornind de la alchimie, să atingă tainele Lumii de Dincolo”… Dar nu eşti foarte sigur, nu-i aşa?
Îşi duse mâna fulgerător la subraţ şi apucă patul armei, chiar mai înainte de a începe să se răsucească în direcţia uşii.
-Lasă arma, şerifule, oricum nu o să-ţi folosească la nimic. Nu-ţi va aduce răspuns la nici una dintre întrebările care te bântuie. Pentru că, nu? Moartea nu-i sperie decât pe cei care cred că ea reprezintă un final. Marele Final.
Doctorul Van Cortland se desprinse de toc şi pătrunse, la rândul său, în încăpere. Închise uşa cu un deget şi se apropie de birou. În lumina mată a becului din tavan, claia de păr argintiu se mişca asemenea unei stranii colonii de corali pedunculaţi, agitaţi de curentul marin. Deschise din nou cartea la semn, citi câteva cuvinte şi zâmbi, după care o împinse spre mijlocul mesei.
-Te rog, domnule Sparrow, te rog să te simţi ca acasă. Aşa cum ar trebui să te simţi de fiecare dată când te găseşti în mijlocul infracţiunilor, adăugă cu ironie, privind semnificativ în direcţia mâinii ce adăsta pe tocul din piele. Doar eşti poliţist, nu? Relaxează-te, ce naiba, ţi-am mai spus că scuipătorul ăla de plumbi nu mă impresionează de nici un fel. Pentru unul ca mine moartea nu reprezintă niciodată un final! Ia loc, avem să ne spunem destule, iar blestematele de clipe care ne mai despart de Lumea Ultimului Arc sunt din ce în ce mai puţine.
Chuck Sparrow înghiţi în sec. Coşmarul! îşi aminti. Coşmarul cu Dugan şi magia neagră. Dumnezeule, se întâmpla ceva cu el! Nici măcar nu realizase când trecuse pragul dintre vis şi realitate. Poate că adormise acasă. Sau la Secţie. Sau, şi mai rău, la crâşma Mamei Rose. Adormise şi visa despre trei cadavre, descoperite în trei camere diferite, aşezate în formă de… Îşi scutură capul şi holbă speriat ochii. Van Cortland rânji şi împunse aerul cu degetul în direcţia lui.
-Ai descoperit triunghiul, nu? Asta e dovada cea mai bună că nu visezi, poliţistule! N-ai nici măcar şansa acestei speranţe. De fapt, n-ai visat niciodată. Pentru că n-ai avut când. Nimeni nu are timp să viseze în lumea aceasta. Iată o declaraţie cel puţin curioasă, ce zici?
Chuck Sparrow lăsă pulpana hainei să alunece peste hamul de piele şi s-o acopere. Aruncă o ultimă privire în direcţia femeii cu faţă cerată, apoi se deplasă la fereastră şi se rezemă de toc. Sub limbă, avea gustul amar-acrişor al vomei încercată pe coridor, cu câteva minute mai înainte. Nu, nu există mister, încercă să se încurajeze, privind în întunericul gros de dincolo de sticlă. Nu există decât momente în care mintea noastră refuză să perceapă adevărul, deoarece nu avem suficient de multe informaţii pentru a-l înţelege.
-Cred că există o mulţime de lucruri care ar avea nevoie de explicaţii, doctore. Preferi s-o faci aici sau la Secţie?
-Nu există decât unul singur, rânji Cortland şi se aşeză în fotoliu. Am voie, presupun, să stau aici. Din câte cunosc, nu există nici o acuzaţie lansată împotriva subsemnatului. Nu încă, se corectă şi rânjetul se îngroşă. Să revenim însă la problema noastră. Nu este nevoie, după cum spuneam decât de o singură explicaţie: aceea a rostului prezenţei dumitale aici, în acest moment. Pentru că sper că nu-ţi închipui că este o coincidenţă faptul că tocmai oamenii cu care ai intrat în contact mai strâns de-a lungul acestei zile, a singurei zile din viaţa dumitale, a noastră a tuturor, zac acum morţi în aceste încăperi, aranjaţi, aşa cum singur te-ai gândit, în forma unui triunghi.
O durere în dosul ochiului stâng. O durere ca o împunsătură de ac. Sparrow înghiţi saliva ca fierea şi se strădui să nu se mişte. Orice îi va fi spus doctorul înainte de acest moment şi orice îi va spune de acum înainte, un lucru devenea din ce în ce mai clar: era implicat până-n gât în toate crimele astea nenorocite şi nu avea voie să-l scape din mână, cu nici un preţ. Mai cu seamă că, a doua zi cel mai târziu, Districtul avea să-i ceară informaţii despre situaţia maiorului Powell.
-Ei bine, să spunem că admit, spuse repede şi-şi linse buzele uscate. Admit că mă găsesc în mijlocul unei situaţii de criză, generată de un grup care se ocupă cu practicarea magiei negre. Admit că toate crimele au fost săvârşite numai de membrii acestui grup, pentru atingerea unui ţel deocamdată obscur. Admit că, într-un fel sau altul, am fost vizat de toate aceste practici ciudate. Nu înţeleg însă de ce un bărbat ca dumneata, doctore Van Cortland, un bărbat inteligent, cultivat şi având o slujbă ce impune să îi salvezi pe oameni de la moarte, iar nu să le facilitezi apropierea ei… ei bine, un bărbat ca dumneata te afli în mijlocul acestei conspiraţii criminale. Pentru că nu eşti un om lipsit de imaginaţie, domnule Cortland. Pentru că ştii, ai ştiut încă de la început că, dacă vei fi descoperit, s-a terminat cu cariera şi chiar cu viaţa dumitale. Ştii că legea te încadrează pentru crimele comise la paragraful denumit “criminal în serie” şi că, de regulă, toţi cei dovediţi a fi vinovaţi de asta sfârşesc pe scaunul electric. Atunci, de ce toate nenorocirile astea? Cui folosesc atâtea morţi? Pentru că, şi te rog să reţii această subliniere, pentru că nu te cred nebun şi cuvântul meu va atârna greu în faţa juraţilor, la fel de greu ca şi o expertiză psihiatrică.
Doctorul îl lăsă să termine, apoi îl fixă în tăcere, vreme de câteva clipe. Îşi trecu o mână prin păr, zâmbi subţire şi clătină din cap. De pe coridor, răzbi ţârâitul înfundat al soneriei şi, după câteva clipe, zgomotul înfundat al unei uşi care se deschidea şi se închidea.
-Pare incredibil, răspunse încet de tot bărbatul cu păr alb.
-Doctore, ştiu că aceste decese… aceşti morţi nefericiţi au căzut victimă planurilor elaborate de o minte ciudată, inteligentă şi sângeroasă. Aş vrea să ştiu numai dacă, aşa cum îmi sugerează toate evidenţele, ea aparţine omului din faţa mea.
Cortland tresări şi-l privi îndelung. Clătină din cap.
-E cineva cunoscut? stărui şeriful. Poate chiar apropiat…
-Poate, răspunse celălalt cu voce uscată.
-Skinner? se hazardă Chuck, urmărindu-l cu atenţie.
-Mama Rose, zâmbi şters Cortland şi întunericul de afară căpătă consistenţa unei peltele. I se mai spune şi vârcolacul Vikrita. Desigur că asta nu are, însă, nici o importanţă pentru felul în care se vor derula, în continuare, evenimentele.

-va urma-

Aurel Cărășel
Aurel Cărășel

Latest posts by Aurel Cărășel (see all)

Leave a Reply