1. Un mic amănunt

                        “Deja fusese martorul unor lucruri pentru care mulţi oameni şi-ar fi dat viaţa numai să le arunce o privire.”

                                                                                                Arthur C. Clarke

 

Într-adevăr, puterea curentului nevăzut creştea. Sferele se alungeau, transformîndu-se în ovale lungi şi subţiri, şi dispăreau de lângă el, cu o viteză pe care nu o putea aprecia, deoarece el însuşi se mişca din ce în ce mai repede. Gazul albastru se închidea treptat la culoare, devenind o ceaţă densă, care nu-i permitea să vadă mai departe de câţiva metri în faţă.

-La Aakrau, aş fi descoperit de ce Neanderthalienii au părăsit prematur scena Istoriei Cronologice Umane… repetă ameţit Hall. De unde poţi să fii atât de sigur?

Mâna păroasă a lui don Miguel se ridică şi desenă în aer un simbol neînţeles.

-Datorită unui mic amănunt, răspunse şi profesorului i se păru că îi ţipă în ureche.

Oare ceaţa albastră se transforma, datorită densităţii, într-un fel de amplificator sonor?

-Hei! exclamă cu precauţie.

-Nu mai striga, îl admonestă celălalt. E suficient să vorbeşti încet. Ne apropiem de punctul de trecere şi pereţii pâlniei sunt din ce în ce mai apropiaţi. Orice element sonor sau fotonic reverberează înzecit.

-Ce fel de element? şopti.

Nu mai există timp pentru nici un răspuns. Brusc, la numai un metru în faţă, se materializă un fel de stâncă, cu muchii tăioase, care se îndrepta exact spre pântecul său. Hall dădu disperat din mâini, într-un fel de înot nemaiîncercat până atunci, chinuindu-se să iasă din şuvoiul central.

-Închide ochii! îi explodă în urechi vocea bătrânului hoţ. E numai o iluzie.

Când pintenul ascuţit ca o sabie al stâncii aproape îi atinse pielea, Hall strânse pleoapele, lăsă braţele să-i alunece pe lângă corp şi se pregăti să moară. Nu se întâmplă nimic. Înghiţi în sec şi deschise din nou pleoapele. Stânca dispăruse, dizolvată în valurile din ce în ce mai groase de ceaţă. Oftă şi-şi înghiţi saliva amară ce-i umpluse gura.

-O iluzie, realizată de acea genă secretă care declanşează factorul IMAGINAŢIE, explică don Miguel.

Acum, plutea la mai puţin de un braţ în urma sa, fixîndu-l cu o privire interesată.

-Cum te simţi?

-Nu înţeleg.

-Cum te simţi, când realizezi că o parte din lumea în care trăieşti este falsă?

-Acum, dacă nu cumva sunt drogat, trăiesc în lumea ta! se răsti profesorul, iar cuvintele bubuiră în jur, spărgînd în cioburi valurile de gaz albastru şi prăvălindu-se furioase asupra sa. În lumea ta… reluă pe un ton şovăitor. Este falsă, cumva?

-Nu e lumea mea, ridică din umeri semiumanul. Este numai o zonă de stază, care există aici de milioane de eoni, aşteptînd în linişte să fie descoperită şi folosită. Poate că e un artefact al unei civilizaţii dispărute. Sau o jucărie a unei fiinţe cosmice necunoscute. Nu ştiu. Atâta numai că am descoperit, întâmplător, bineînţeles, că aici creierele înzestrate cu Imaginaţie pot să materializeze imagini. Dacă nu închideai ochii la timp, aveai toate şansele să mori, ucis de propria-ţi creaţie.

Din faţă, se percepea deja un fel de bolboroseală şi Hall simţi pe piele răceala unor stropi invizibili, care începuseră să-l învăluie din toate părţile.

-Creierele înzestrate cu imaginaţie… Asta înseamnă că nu sunt primul homo sapiens, care trece prin zona de stază, nu? Iisus Cristhos?

-Iisus a fost un individ care a încercat să ne înşele. Este o poveste demult încheiată. Pot să-ţi confirm: au mai fost şi alţii. Primii au murit, ucişi de propriile fabulaţii. În felul acesta, am învăţat cum să-i ferim pe ceilalţi.

-Suntem mulţi cei… Se opri o clipă, trăgînd cu urechea la sunetele înfundate ce parveneau din faţă. Cred că nu mai am dreptul la nici un răspuns. Am pus cu mult mai mult decât o singură întrebare.

Semiumanul vâsli cu ambele braţe, ocoli două sfere deformate şi ajunse chiar în dreptul capului său. Ceaţa albastră era atât de groasă, încât Hall nu reuşea să-i vadă altceva decât braţele păroase şi o parte din tors.

-Ai pus mai multe, se arătă el de acord. Dar nu asta contează. Esenţial a fost să nu-ţi laşi creierul să croiască prea multe piste în Imaginar. Acum, drumul s-a sfârşit. Poţi să afli răspunsul la singura întrebare pe care te-ai ferit s-o pui – care este legătura dintre Neanderthalieni şi marile Sauropode cu sânge albastru…

-Care este legătura între Neanderthalieni şi marile Sauropode? repetă, fără să se mai ostenească să înţeleagă sensul întrebării şi nici măcar faptul dacă o gândise sau nu vreo clipă înainte.

-Există un mic amănunt, pricepi profesoraşule? Doar un mic amănunt, pe care l-ai fi descoperit şi singur, în cele din urmă, ştim asta cu certitudine.

Ar fi putut să fie un vis frumos, îşi spuse Olivier Lawrence Hall, în timp ce îşi muşca buza de jos pentru a vedea dacă durerea o să-i confere un argument de autenticitate. Sângele i se prelinse pe bărbie spre gât, iar câţiva picuri se împrăştiară în atmosfera albastră, întinzîndu-se în şuviţe lungi şi subţiri. Nu simţea nici o durere, doar gustul uşor sărat al lichidului călduţ, care-i umpluse gura. Scuipă într-o parte, iar ghemul de salivă şi sânge se învârteji câteva clipe în loc, apoi se deplasă în spatele unei sfere transparente.

Ar fi putut, dar nu era. Nici cu vreo realitate cunoscută de el nu semăna însă. Pentru o clipă, îi trecu prin minte că, poate, ar fi trebuit să se roage. Nu era credincios, dar nici ateu cu adevărat nu se putea numi. Poate că o rugăciune i-ar fi prins bine oricum, numai că nu ştia cărei divinităţi i-ar fi putut-o adresa – Dumnezeului creştin sau vreunui zeu păgân, de dinainte de cortina istoriei umane?

-Cum de poţi fi atât de sigur că l-aş fi descoperit?

-Datorită unui mic amănunt, reluă cu încăpăţânare celălalt. Care ar fi revelat o explicaţie cu mult înainte de vreme. Nu ştiu dacă reuşesc să mă fac înţeles. Ai fi descoperit principiul transformării speciilor, profesore, înainte ca propria voastră evoluţie să-şi fi încheiat ciclul programat.

Brusc, sângele i se păru amar ca fierea şi îşi trecu dosul palmei peste gură. Vârtejul bolborosea, invizibil, din ce în ce mai aproape. Dacă era vorba despre un vis, de ce era nevoit să-şi folosească partea raţională a creierului pentru a extrage sensurile corecte din afirmaţiile celuilalt şi nu i se revela adevărul, ca în orice vis, în mod instinctiv?

Evoluţie programată? şopti, dar vocea îi sună atât de răguşit, încât nu izbuti nici măcar el însuşi să şi-o înţeleagă. Afirmi că există cineva care se joacă cu vieţile noastre? Cu întreaga specie umană? Asemenea unei divinităţi crude şi incomprehensibile? Că există un Dumnezeu dincolo de burta acestui afurisit de Univers, care a creat speciile raţionale pentru propriu-i amuzament? Un fel de jucării cu arc, asta suntem, nu? Tu eşti cel care întorci cheiţa?

-Suntem foarte aproape de momentul ieşirii din zona de stază. Don Miguel se apropie şi mai mult de capul său, vâslind cu îndemânare din mâinile cu degete lungi, acoperite de peri negri. Te-ai pregătit?

-Despre ce amănunt vorbeai?

Semiumanul rânji. Nasul teşit îi dădea un aspect ciudat.

-Priveşte ce se întâmplă cu picioarele tale.

Fără nici un avertisment, fără nici o durere. Pur şi simplu, evoluţia biologică continua, într-o manieră aberant accelerată.

Profesorul înghiţi în sec, dar nu putu să-şi desprindă privirile fascinate de spectacolul transformării de coşmar ce avea loc la mai puţin de o jumătate de metru de creier. Gambele i se subţiau încet dar continuu, iar labele picioarelor i se alungeau, cu cele trei degete din faţă încovoiate sub greutatea unghiilor.

Gheare! Dumnezeule, gheare de reptilă uriaşă!

Întinse degetele umflate, acoperite cu o piele aspră, scorţoasă, şi pipăi plăcile cornoase. Deschise gura, care se încovoia asemenea unui cioc uriaş şi începu să urle.

Lumina albastră plesni undeva, în faţă, transformîndu-se în şuviţe însângerate, care dospeau, spumos, asemenea unei şampanii efervescente, pe întreaga linie a ceea ce mai rămăsese din închipuitul orizont.

-Aşa s-a întâmplat şi cu acel Iisus! se strâmbă a mirare don Miguel şi îi prinse mica gheară superioară din partea dreaptă în menghinea strânsorii sale de fier. Vâslea numai cu picioarele, orientîndu-se către orificiul purpuriu, apărut ca din senin în gazul albastru şi către care se învolbura imensul fluviu aerian. Aşa se întâmplă mereu, cu toţi cei care îşi depăşesc condiţia şi vor să acceadă în viitor mai devreme decât restul semenilor. Nu pot să înţeleagă viitorul. Nu vor să accepte faptul că, uneori, evoluţia poate să însemne involuţie momentană. Încă puţin, profesoraşule şi, lăsată în voia ei, întreaga rasă umană va reveni la forma iniţială. Şi, atunci, pedeapsa exilului se cheamă că se va fi încheiat şi voi, Sauropodele cu sânge albastru, veţi putea relua conquista Universului. Noi, umilii voştri descendenţi nereuşiţi şi nerecuperabili, rămânem aceiaşi paznici fideli ai zonei de stază, până ce vă veţi întoarce la trupurile voastre rătăcite şi veţi reînvia Adevărata Istorie.

Când trecură dincolo de Prag, în şuvoiul monocrom al spaţiului paralel, ochii surprinşi ai câtorva sauropode gigantice îi urmăriră o vreme, apoi fiinţele cu sânge albastru se plictisiră şi reveniră la starea de somnolenţă anterioară, păziţi de la distanţă de mai mulţi gardieni cu nas teşit, buze late şi ochi mici, vârâţi în arcade proeminente, lipsite de sprâncene.

 

  1. a. Miez de noapte romană

                                                            “Credinţă şi-ndoială, eroare şi-adevăr,

Ca boaba unei spume, uşoare sunt şi goale”

                                                                                    Omar Khayyam

 

În întuneric, conturul alungit al ferestrelor atelierului apărea uşor fosforescent, din cauza luminii îndepărtate a făcliilor de pe stâlpii de iluminat public. Charles Sebastian Percier tuşi slab şi hârâi prelung, trăgînd aer în piept. Femeia din faţa lui se mişcă, târşindu-şi sandalele. N-o vedea, dar bănui că se ridica în picioare.

-Fugi, Sebastian!

Şoapta îi sunase aproape în ureche şi, pentru o clipă, avu impresia că i se năzărise. Apoi, auzi izbiturile puternice dar îndepărtate din poarta casei şi strigătele indescifrabile, care punctau intervalele dintre acestea. Soldaţii Credinţei… Iluzia, dacă se mai putea numi astfel, revenise. Sau poate că fusese tot timpul acolo. Ridică din umeri. Se găsea la graniţa dintre vis şi realitate, într-un coşmar conceput parcă de mintea diabolică a unui semen necunoscut pentru a-l pedepsi.

-Fugi, Sebastian! repetă Eunice şi două degete îi atinseră obrazul, înfiorîndu-l. Fereastra e deschisă. Dincolo de zid este o curte mică şi o fântână. Încaleci ghizdurile şi dai peste nişte trepte tăiate în piatră. Coboară fără grijă, apa a secat demult. Vei descoperi două tuneluri. O apuci pe cel care merge spre apus. Vei ieşi foarte aproape de Templul lui Jupiter, în dreapta Grădinilor Cezarine. Vila lui Petronius se află la capătul Aleii Fortunei.  Mergi şi nu te uita înapoi. Zeii să fie cu tine!

Îi prinse mâna de la încheietură şi i-o strânse cu putere. Femeia gemu.

-Vino cu mine! o rugă, deşi ştia dinainte care avea să fie răspunsul. N-ai să vii, nu-i aşa? N-ai venit niciodată. E ceva despre care Leonard nu mi-a spus nimic. Deşi mi-a promis că nu te va ucide. Că viaţa ta e în mâinile mele.

-Un joc, Sebastian, ai uitat. Rolul meu a fost scris cu mult înainte ca tu să devii misionarul Charles Sebastian Percier. Trebuie să mor, înainte ca tu să porneşti pe ultima secvenţă a drumului. Am încercat s-o fac, de fiecare dată, în altă parte, în speranţa că vei reuşi să te eliberezi de legile necesităţii din lumea aceasta dominată de Timpul Linear.

O bubuitură surdă irupse în bezna încăperii, azvârlind reflexe palide de flăcări pe pereţi.

-Unde? ţipă bărbatul, cu sufletul strâns ghem, gata să se transforme într-o adunătură informă de cioburi şi moloz. Nu se poate s-o fi făcut chiar şi în ciclul acesta!

-Aminteşte-ţi de “Croix de fer”, murmură Eunice. Atunci, ai avut posibilitatea să mă ucizi şi să croieşti o altă cale jocului. Fugi, Sebastian! În lumea în care ne mişcăm nu este loc pentru amândoi.

Îi dădu drumul la mână şi îi ascultă comenzile, asemenea unui automat: trase de colţul mesei până sub fereastră, se lăsă sprijinit pentru a putea încăleca pervazul, sări atunci când auzi inevitabilul “Sări!” şi porni orbeşte prin curte, izbindu-se de obiecte nevăzute, întâlnite în cale, până când încremeni auzind glasul cald şi nevăzut ce îl ajunse din urmă, transmiţîndu-i urarea specifică Renaşterii pentru cei dematerializaţi – “Pax vobiscum”.

Stelele sclipeau mute deasupra capului. Aerul era călduţ şi un miros de putred venea dinspre un smârc, aflat pe undeva prin zonă. Păsări mari vâsleau îndepărtat, eclipsînd ţintele de argint ale bolţii. Auzi în spate un zăngănit de lame ciocnite, apoi ţipătul  de moarte al unei femei. O buhă şuieră speriată în dreapta şi un geam se tranformă în ţăndări.

Eunice…! Gândul refuză însă se i se contureze sub frunte. Din străfundurile subconştientului, urca încet spre suprafaţa raţiunii porunca de a se salva şi de a porni încă o dată spre locul unde se găsea necunoscuta trecere.

Descoperi cilindrul negru al fântânii lângă gardul înalt, ascuns pe jumătate de o claie de fân. Se îndreptă într-acolo, cu urechea aţintită la zgomotele surde ce răsunau în încăperea vastă a atelierului. Puse palmele pe ghizduri, chiar în clipa când o voce urlă ceva intinteligibil şi geamurile mai multor ferestre se sparseră aproape simultan, după care înregistră bufniturile greoaie ale unor trupuri ce izbeau pământul. Înghiţi saliva amestecată cu sângele sărat, se săltă peste marginea fântânii şi, preţ câteva clipe, făcu un efort supraomenesc să se ţină numai în mâini de asperităţile pietrei, căutînd cu vârfurile picioarelor neştiutele trepte. Le descoperi după câteva dibuiri şi coborî spre adâncuri, străduindu-se să nu geamă prea tare, atunci când mişcările îi solicitau muşchii umărului atins de bici.

După primii metri, zgomotele produse de soldaţii care scotoceau grădina îşi pierdură acuitatea, ajungînd până la el ca prin vată. Când atinse nisipul uscat de pe fund, nu le mai auzi deloc. Nimeri borta  unui tunel chiar în dreapta sa, pipăind cu degetele faţa întunericului. Scoase din buzunar lanterna cât un băţ de chibrit şi o aprinse cu precauţie. De sus nu venea încă nici un zgomot de primejdie. Părea să fie intrarea dinspre apus. Cealaltă se deschidea în stânga şi era cu mult mai mică. Înghiţi în sec şi intră, la noroc, în cea dintâi. Mai mult intuind decât observînd obstacolele, urmări firul arterei negre a pământului până în străfundurile sale.

Trebuia să meargă, să meargă, să meargă…

Orice oprire însemna să se dea prins. Însemna să nu ajungă la Petronius, să nu afle unde se găsea blestemata de trecere, să nu reuşească niciodată să părăsească Corassanul. Jertfa Eunicei ar fi fost, încă o dată, inutilă. Jocul trebuia reluat şi chinurile s-ar fi repetat pentru toţi. Strânse din dinţi şi, cu mâna stângă încleştată în jurul umărului străbătut de junghiuri, continuă să alerge. Tunelul cotea mereu spre stânga şi părea că se îngustează. Din tavan, îi cădeau în păr şuviţe de nisip şi pietricele. Din când în când, şopârle subţiri şi verzi se desprindeau de pe ziduri şi ţâşneau înaintea sa, căutînd găuri neştiute.

Drumul subpământean se sfârşi brusc. Percier întinse mâinile în faţă, speriat, nereuşind să se oprească la timp. Tufişul ţepos îi zgârie pielea şi aproape că-i intră în ochi. Se răsuci şi ieşi din încleştare cu spatele, acoperindu-şi capul cu braţele. În spatele tufişului nu-l aştepta nimeni. Aleea se întindea pustie în ambele sensuri, întretăindu-se la aproape 50 de paşi mai în faţă cu alta mai lată. Stâlpi subţiri din lemn îşi scoteau capetele împodobite cu felinare deasupra boscheţilor de laur şi mirt, răspândind în jurul lor o lumină difuză.

Ocoli tufele şi pătrunse pe nisipul neted. Îşi scutură hainele cu gesturi repezi, privind pe furiş în toate direcţiile. Se găsea în parcul care înconjura Templul lui Jupiter. Peste vârfurile teilor şi ale portocalilor, se înălţau coloanele zvelte din marmură albă, terminate în partea superioară cu capiteluri dorice. Înaintă grăbit către capătul aleii, în direcţia templului. Dincolo de ultimii copaci, exista un loc gol, îngrădit cu garduri subţiri din nuiele – locul unde credincioşii aduceau animale pentru sacrificiu. Îl lăsă în dreapta, se strecură pe lângă treptele lungi şi ieşi fără nici un necaz pe strada principală.

Lumina unui felinar portabil îl izbi în obraz şi Charles Sebastian Percier o recepţionă asemenea unui pumn: se clătină şi-şi duse ambele palme la ochi.

-Hei, cetăţene, de unde naiba vii la ora asta? Vitruvius, trage-te mai încoace să vezi un specimen rar, parcă ar fi picat din Secolele Superioare!

Soldatul se desprinse din umbra unui zid, întinse suliţa şi-i atinse pieptul, oprindu-l.

-Să nu care cumva să-ţi treacă prin minte să fugi! îl ameninţă, dar lui Percier nu-i ardea de aşa ceva. N-ai limbă? Sau vii de la banchetul nobilului Petronius şi ţi-ai înghiţit-o printre cupele cu vin de Santos şi de Chianti? Ce zici, Vitruvius, flăcăul ăsta tomnatic nu pare într-o formă deosebită, nu?

Vitruvius se ridică de pe locul unde stătea întins, îşi trase, la rândul său, suliţa la îndemână şi-şi potrivi sabia scurtă la cingătoare. Percier observă tunicile din piele şi panaşurile lungi cu pene albe, semn că patrula respectivă făcea parte dintr-un ordin cunoscut în oraş. Se întrebă dacă să le solicite ajutorul sau să facă pe beatul, aşa cum îi sugerase soldatul, şi să-şi vadă singur de drum.

Până la urmă, hotărî că prima variantă era mult mai bună, avînd în vedere timpul tot mai scurt care-i mai rămăsese până la miezul nopţii.

-Nu vin, mormăi şi scuipă alături o spută întunecată şi groasă, ci merg la banchetul nobilului Petronius. Mă numesc Aristarccus şi sunt consilierul de taină al Cezarului. Ridică din umeri. Minciunile îi veneau pe buze una după alta, de parcă i le-ar fi dictat cineva. Am pentru arbitrum elegantiare o poruncă din partea Împăratului. Numai că, în drum spre vila lui, am fost atacat de oameni necunoscuţi şi a trebuit să fug, ca să-mi salvez viaţa. M-am rătăcit şi abia acum câteva clipe am descoperit că Templul lui Jovis este pe aproape. Sunteţi buni să mă îndrumaţi spre casa patricianului?

 

  1. Arbitrum elegantiare

 

Rareori, soldaţii trimişi în patrule de noapte aveau ocazia să întâlnească oameni din anturajul Cezarului şi pe o asemenea ipoteză îşi construise Percier elucubraţiile. Cum să verifici în puterea nopţii identitatea unei persoane, fără să dispui de un serviciu de informaţii cu activitate permanentă? În cel mai nefericit caz, putea fi arestat şi dus la închisoare până a doua zi. Dar era aproape sigur că soldaţii n-ar fi riscat să arunce după gratii un posibil sfetnic de taină al Împăratului, deoarece, dacă a doua zi identitatea sa ar fi fost confirmată, urmau să-şi piardă slujbele şi, poate, chiar şi capetele. Se ştia că Împăratul nu glumea cu aceia care, din rea-voinţă sau din întâmplare, îl supărau cu ceva. Iar decapitările în rândul armatei regulate constituiau un element de distracţie pentru Curte la fel ca oricare altul.

Soldatul numit Vitruvius se dezmetici primul şi făcu semn către dreapta cu suliţa.

-Nobile Aristarccus, drumul domniei-tale duce către Grădinile Cezarine. Dincolo de ele, începe Aleea Fortunei, iar casa lui Petronius se găseşte chiar la intrare. Dacă vrei, te însoţim până la Grădini, tot trebuie să vizităm şi acest sector şi nici un efort nu este prea mare pentru a-l sluji cum se cuvine pe măreţul Cezar.

-Dacă nu aveţi altceva de făcut… acceptă el, cam în doi peri. Cât facem până acolo?

Soldatul Vitruvius înălţă din umeri.

-Puţin. Mult mai puţin decât ţi-ar trebui să goleşti o carafă cu vin.

Porniră, soldaţii înainte, el urmîndu-i îndeaproape, uluit de acest dram de noroc, oferit pe neaşteptate de caeca Fortuna. Atâta vreme cât era însoţit de o patrulă a Împăratului, nu i se putea întâmpla nimic rău. Sau aproape nimic, îşi luă seama imediat, amintindu-şi că în Corassan existau forţe stranii, care se puteau juca cu volutele Timpului Linear.

Ocoliră pe departe impunătorul templu, cufundat în întuneric, şi păzit din faţa treptelor de statuia semeaţă a zeului, imaginat asemenea unui roman furios, înfăşurat într-o mantie drapată, cu o ramură de laur în mâna stângă şi cu un trăznet impunător din bronz în cea dreaptă. Trecură pe lângă o casă în ruină, de unde-i lătrară câţiva câini vagabonzi, depăşiră firma ruginită a unui birt, aflat într-un beci, dincolo de uşile uriaşe, tivite cu margini înguste de lumină, ale căruia răzbătea o larmă stridentă, se apropiară de malul fluviului şi cotiră pe o stradă întunecoasă, pe care Percier n-ar fi apucat-o niciodată de unul singur în puterea nopţii. Când aceasta se termină, în apropierea unui chei simplu, din lemn, la capătul căruia se legănau mai multe bărci legate cu parâme de babale, soldaţii se opriră şi cel care-l acostase lângă templu îi făcu semn cu sabia spre dreapta.

-Acolo, Înălţimea-Voastră, imediat după dâmbul acela se află Aleea Fortunei. Vedeţi, chiar alături încep Grădinile Cezarine. Nu putem merge mai departe, deoarece sectorul nostru ţine până la acest ponton. Drum bun şi, când veţi avea timp, amintiţi-vă şi de noi. Lucillius şi Vitruvius, din Legiunea a III-a Germinia.

-O să-mi amintesc, promise bărbatul şi porni imediat în direcţia indicată, ca să evite orice fel de cerşetorie deghizată din partea foştilor săi protectori.

Din vârful dâmbului, apele întunecate ale fluviului sclipeau uleios, asemenea unei piei de şarpe boa constrictor. Un şarpe uluitor, îşi umezi el buzele, străduindu-se să uite de durerile trupului atât de greu încercat. Un şarpe fără cap şi fără coadă, care ţâşnea dintr-o conductă uriaşă, la aproape 12 km în amonte, formînd o cascadă superbă într-un bazin octogonal, şi se sfârşea la mai puţin de 15 km în aval, pătrunzînd într-o peşteră artificială, de sub peretele falsului munte, străbătînd mulţimea nenumărată de purificatoare şi de filtre, care aveau misiunea de a-i limpezi complet undele, şi îşi încheia periplul într-o altă conductă gigant subterană. Motoare de forţă îi accelerau mişcarea, trimiţîndu-l îndărăt, către aparentele izvoare.

O lume-jucărie pentru nişte fiinţe-jucărie, îşi spuse şi coborî repede dealul, atent să nu se agaţe de vreo rădăcină sau să nu lovească vreun colţ de piatră. O lume în care exista, trebuia să existe un răspuns la întrebările lui. Şi nu numai la ale lui.

Pătrunse pe aleea pavată cu dale de lemn şi marcată din loc în loc de stâlpi de iluminat bine întreţinuţi şi vopsiţi până la jumătate în ocru. De o parte şi de cealaltă, se întindeau grădini mari, adăpostite de garduri de lemn, în mijlocul cărora se ridicau acoperişurile ţuguiate ale vilelor. Arbiter elegantiare locuia în cel mai select cartier al capitalei desfrâului, mai elegant şi mai impunător chiar decât cel al Colisseumului, în centrul căruia trona Palatul Cezarilor şi clădirea somptuoasă a Senatului. Din câte aflase despre el de la Eunice, Petronius era un bărbat invidiat de toată lumea, chiar şi de către Cezar pentru gusturile şi pretenţiile pe care le avea de la modul de viaţă în care trăia. Nu neapărat luxul, cât mai ales rafinamentul acestuia îl impusese în decadenta viaţă romană, iar acest lucru se putea vedea chiar şi în aspectele minore ale existenţei sale, ca de pildă alegerea locului unde-şi înălţase vila.

Descoperi repede vila lui Petronius. Un sclav nubian, înalt şi foarte zvelt, numai cu o legătură albă de şifon petrecută peste şolduri, şi cu o torţă cu mâner de aur în mâna dreaptă, îi îndruma pe oaspeţii care nu conteneau să sosească, în ciuda orei înaintate. Musafirii care sosiseră cu mult înainte ieşeau din casă fugărind spre aleile grădinii fete echipate în nimfe sau goale în întregime, numai cu o pereche de coarne subţiri de căprioară prinse de tâmple cu un cerc de argint. Cei mai puţin beţi reuşeau să le prindă de câte-o mână sau de un picior şi porneau târâş cu surprinzătorul vânat către cel mai apropiat tufiş, fără să ţină cont de rugăminţile victimei.

Percier aprecie dintr-o privire că nu exista nici un pericol. Distracţia aflată în plină desfăşurare constituia un paravan perfect pentru intenţiile sale. Se apropie de sclav şi-l întrebă unde l-ar putea găsi pe stăpânul său. Acesta zâmbi strâmb şi clătină din făclie în stânga şi în dreapta, în semn că nu ştia. Era posibil ca  însuşi Petronius să le fi dat dispoziţie slugilor sale să nu spună unde se afla, pentru a scăpa de pisălogeala nemulţumiţilor. Ridică din umeri şi-şi apropie faţa de cea a nubianului, încruntîndu-se.

-Vin din partea Împăratului, vierme, şi dacă nu-i transmit mesajul său imediat, îndată ce soarele va răsări vei atârna deasupra unui rug, cu burta despicată! Şi, acum, îndrăzneşte să-mi spui că nu ştii unde este nobilul Petronius!

Ameninţarea avu efect instantaneu. Scalvul se închină supus şi-l rugă, prin semne, să-l urmeze. Era mut, constată bărbatul şi urcă scările în urma acestuia. Obiceiul de a tăia limbile sclavilor care aveau acces la tainele stăpânilor era foarte răspândit în Antichitate şi se părea că nici Petronius nu scăpase de el, în ciuda faimei sale de om cult şi rafinat. Sau poate că aşa-l cumpărase, ridică el din umeri şi pătrunse în atrium, ocolind un grup de bărbaţi şi femei, care dormeau la întâmplare, răsturnaţi unii peste alţii, pe podeaua acoperită cu blănuri de leopard, cu cioburi de amforă şi cu resturi de vomă albă.

Sclavul îl conduse printr-o serie de holuri înguste, împiedicîndu-se mereu de numeroşi sclavi ce urcau dinspre bucătărie cu tăvi cu mâncare sau cu amfore înalte cu vin, şi se opri înaintea unei perdele subţiri dar netransparente, se înclină adânc şi porni înapoi, nu înainte de a aprinde torţa aflată în firida din dreapta. Lumina palidă, cerată, a acesteia îi desenă conturul pe zidul opus. Semăna cu acela al unui diavol pus pe rele.

Percier stătu o clipă la îndoială, rezemîndu-se de zid. Ce să facă mai întâi? De dincolo de muselină nu răzbătea nici un sunet. Pesemne că stăpânul casei aţipise, obosit după atâta petrecere, sau poate că redacta vreun act important. Îşi privi ceasul de la încheietură. Ajunsese cu ceva mai puţin de o junătate de oră înaintea miezului nopţii. Cum avea să-l determine pe nobilul Petronius să-i indice locul unde se afla blestemata de trecere? Ce-ar fi trebuit să-i spună? Eunice nu-i dăduse nici măcar un indiciu.

Se strâmbă nervos şi, cu un gest decis, ridică perdeaua. Pătrunse în semiîntunericul de dincolo, cu sentimentul unui deja vu. Sala de odihnă era fastuoasă, cu plante ornamentale imense, dispuse în jurul unui havuz construit direct în pardoseală. Două torţe subţiri şi îndepărtate, una cu lumină albastră, cealaltă cu lumină cerată, conturau straniu trupul unui bărbat aproape în vârstă, cu părul înspicat, care lăsa impresia că doarme, răsturnat cu faţa în sus, într-un şezlong scund din răchită.

Percier simţi un fior urcîndu-i pe şira spinării şi se cutremură involuntar. Se apropie de havuz, căutînd cu privirile pe după obiecte. Petronius se afla singur în singurătatea de gheaţă a încăperii.

Era mort. Pe mâna stângă, cufundată până la cot în apă, se încolăceau şerpii roşii ai şuviţelor de sânge, care se risipeau, din ce în ce mai anemici, din venele retezate.

Aurel Cărășel
Aurel Cărășel

Latest posts by Aurel Cărășel (see all)