Şi totuşi, îndrăgitul nostru autor şi prieten (sau invers) nu este deloc bătrân, cel puţin nu din punct de vedere fiziologic. 52 de primăveri, dintre care vreo 30 jertfite în slujba sefeului autohton. De fapt, dragi copii, secretul este unul singur: Marian Truţă s-a născut bătrân – iar prin bătrân vă rog să înţelegeţi atingerea destul de timpurie a unei anumite maturităţi literare.

De ce-mi vine în minte cuvântul acesta: bătrâneşte – când îmi amintesc de volumul proaspăt apărut la editura Nemira?

Întâi, stilul. Descrieri ample. Naraţiunea curge molcom, nimeni nu se grăbeşte. Timpul a înţepenit printre semnele lui Marian. Nava Vostok prăbuşită în ograda ţăranului dunărean Ieronim este însoţită de descrierea amănunţită a tot ce pot face sau spune câţiva ţărani autohtoni şi dobitoacele lor atunci când un asemenea lucru extraordinar se întâmplă. Sau: frământările veşnice ale câte unui personaj masculin în perioada angoasantă de pre-pre-preludiu al unui flirt cu o demoazelă până mai ieri necunoscută (sau chiar cunoscută de mult, dar rămasă impenetrabilă). Şi, pentru că tot veni vorba, la femme ascunde întotdeauna câte un secret demn de Mata Hari. Protagonistul este cam simpluţ şi cu reacţii atât de uşor de anticipat încât bărbatului din mine i se face un mare dor să se ascundă pe undeva; femeia, însă, are prin definiţie o mare taină. Fie este agent al serviciilor secrete, fie o alchimistă redutabilă. Iar teribilul secret care o înveşmântează pe dama cu pricina ni se dezvăluie şi el, uşor-uşor-uşor, nicio lovitură de teatru, cumva chiar am senzaţia că şi simpluţul (ca să nu spun altfel) care a căzut în mrejele cucoanei se aştepta la ce i se pregătea de la începutul Universului încoace.

Bătrâneşte. Marian Truţă inaugurează – spun eu – literatura “obsedantelor decenii” în sefeul autohton. În două dintre cele patru supernuvele apare descrisă cu lux de amănunte “societatea socalistă multilateral dezvoltată” (sesemede), cu lipsurile şi minciunile ei, cu dublagândire, teama de Securitate şi tot ce mai serveam dimineaţa-la-prânz-şi-seara în acele vremuri glorioase. Dacă pentru cineva ca mine (46, mulţumesc, şi dumneavoastră la fel) forţa narativă a lui moş Truţă mă adânceşte efectiv în acele vremuri pe care n-am cum să le uit vreodată, aş vrea să ştiu ce impact au aceste naraţiuni asupra cuiva născut, să zicem, după 1985, deci care a început a înţelege câte ceva din ce-l înconjoară după Revoluţia din 1989.

Proza lui Marian Truţă este ca un vin-de-cursă-lungă, îl consumi cu temei şi nu te ridici de la masă până când n-ai golit ultimul strop. Iar senzaţia sfârşitului fiecărei nuvele este aceeaşi ca în cazul semipatologic descris mai înainte: ai mai bea, vai, ce-ai mai bea – dar n-ai ce, s-a închis la Alimentara, s-a tăiat curentul şi gazul, noapte bună, români.

Chiar şi istoriile alternative creionate în A doua venire şi în Cu Gagarin pe Calea Victoriei sunt atât de româneşti, atât de aievea, încât te împresoară mai rău ca sesemedeul din celelalte două nuvele. Ne spune un lucru nou moş Truţă aici: bre fraţilor, România este mai mult decât ce vedeţi în jurul vostru sau aţi citit în cărţile de istorie (aceia care aţi comis ceva de genu´). Există alef en Românii alternative, dar spiritul este acelaşi: este ţara mutei disperări, a ascunzişurilor inutile, a subvieţuirii, a disoluţiei în neant. Sfărşiturile molcome se prelungesc în Metavers, coarda încă-ţi vibrează când ai isprăvit o nuvelă, “strivit între cutele timpului, captiv al unui prezent confuz, întortocheat şi fără sens, într-un prezent nesfârşit, dar plin e o infinită singurătate”.

Pe curând, pare a ne face cu ochiul moş Truţă de fiecare dată, vă promit că vine şi lumea următoare, mai distorsionată, mai disonantă, mai paradoxală. Româneşte. Bătrâneşte.

Cristian M. Teodorescu
Cristian M. Teodorescu

Latest posts by Cristian M. Teodorescu (see all)