1. Marginea deşertului unduia cenuşie. Peste zi, blestemaseră scursura fierbinte pe care văzduhul le-o turna în spinare, le-o prelingea peste chipuri şi pe pieliţa plăpândă a mâinilor. Acum începeau să iscodească semnele nopţii, bodogăneau căutând păturile călduroase în care se cuibăriseră la adăpost sticlele plate cu whisky.

“Omul alb nu poate fi mulţumit nicicum”, chicoti Manuel, scărpinându-se sub braţ. Se oprise parcă nehotărât, proptit în scoabele sale de picioare, cu gând să-şi întoarcă buzunarele pe dos în căutarea câtorva fire negricioase de tutun. Dar poate că unul din ăia avea să-l miluiască înainte de-a se duce la cul­care sub acoperământul greoi şi întunecat al cortului. “Ca într-o cuşcă, Sfântă Fecioară, şi fără aer, printre horăiturile şi vânturile celorlalţi”, scuipă iarăşi Manuel. Unul pufăia în timpul zilei dintr-o lulea scurtă, galbenă ca aurul, iar ceilalţi doi fumau ţigări americane, lungi şi proaste. Pufniseră neîncrezători când Manuel îşi vârâse în gură capătul aprins, ca să-i soarbă fumul pe îndelete, cum se cuvine.

Îi privi îndelung pe sub sprâncenele groase, aproape depăşind borul pălăriei pe care, într-o noapte ca asta şi într-un loc ca ăsta, o câştigase la cărţi de la un om alb, puţintel la trup şi mort de beat. Mai apoi, omul alb îndestu­lase hoitarii deşertului, iar pălăria rămăsese în lume să le amintească celorlalţi, de pe creştetul vrednic al lui Manuel, că există locuri mult mai prielnice pentru vacanţe.

“Rahat”, scuipă iarăşi, “rahat mare”. Începu să dea roată abia înfiripatei tabere, căutându-şi un ungher potrivit somnului, undeva unde să nu adoarmă cu capul mai jos decât picioarele, pietrele să fie mai rotunde şi să-şi poată odihni mădularele la flacăra cătorva vreascuri, rămânând totuşi în umbră.

De când se ştia, ori poate mai dincoace, de la bătăile de pomină gospodărite pentru dânsul de primul stăpân, ţinea drept sfânt obi­ceiul de-a aştepta neobservat în întuneric, supraveghindu-i pe toţi, gata s-o întindă la primele semne ale necazului. Acum, bineînţeles că nu mai era vorba de bătaie, ci de rostogolit uşor pe o parte, icnind satisfăcut, cu ţigara fumegând între degetul mare şi cel mijlociu, şalele învelite bine, pălăria pe ochi, mâna dreaptă controlând capacul bidonului cu rachiu ori încălzindu-i boaşele. Vremurile se duseseră, rămâneau bunele obiceiuri.

Manuel găsi locul, de fapt ştiuse de la bun început ca acolo se va opri, însă amânase cu bună ştiinţă momentul, ocolul fuse­se mai mult de formă, ca să se simtă împăcat în adâncul sufletu­lui. “Care suflet?”, se miră ţistuind, ‘‘Manu’ bătrânul e numai zgârciuri şi oase.” Aruncă pătura pe jos şi-apoi întoarse nările în adierea abia simţită a înserării, atât de slabă după ploaia de foc a zilei încât numai câteva din firele sale de păr cărunt o găsiră, înfiorându-se.

Adierea asta, aşa nevolnică precum se arăta, trudea din greu pe partea cealaltă a dunei de nisip cenuşiu, din ce în ce mai cenuşiu. Aici începea deşertul, proştii ăia dracu’ ştie ce făceau, cu ce-şi omorau ei vremea acum, deci adierea asta ca un fir de aţă într-o cusătură de izmană îngrămădea în partea cealaltă a dunei lucruri mii și mii, pe care avea să li le arunce în cap în zilele ce urmau sa vină. Nu lucruri materiale, nu obiectele acelea de care e plină pustietatea, de la un capăt la celălalt, dintr-un ţărm în altul, ci întâmplări, mai mari și mai mărunte, în mijlocul cărora el, Manuel, şi neisprăviţii lui de tovarăşi aveau să se bălăcească năduşiţi, străduindu-se să-şi ţină capetele la suprafaţă.

Uite, parcă deja dădea peste margini, parcă se rostogolea ceva din toate peste creasta dunei către el, însă în Manuel la ora asta ţipau prea tare osteneala şi setea de ţigară ca să se mai străduiască să caşte ochii acolo. A, să fi auzit clinchet de pahare, ca la “Pardesiu’ de scânduri”, ori un zgomot ca al fişicurilor de monezi risipindu-se prin buzunare, asta, domnu’, ar fi fost cu totul altceva, cu totul altceva.

Nu era rost de tutun. Proştii lui întinseseră gâturi ţepene ca parii din garduri, căscând gura la ce le îndruga omul alb cu luleaua strălucitoare, în vreme ce-şi vântura braţele ca o morişcă printre stele. Priveau care va să zică stelele, luna ca un bec mare, şi lângă ei se proţăpise Baki cel chior, cu năframa înnodată pe frunte, dând şi el din cap aprobator la ce spunea ăla, deşi, mai mult ca sigur, nu pricepea o iotă şi şi-ar fi dat în clipa aia şi ochiul celălalt pentru un tămbălu cu rachiu, trabuce, cuţite şi fetiţe. Însă de la ăştia storceau paralele, Sfântă Fecioară, cum se orânduiau de la o vreme toate cu susul în jos.

Manuel închise ochii o clipă, închipuindu-şi că s-ar ridica gemând nemulţumit şi s-ar îndrepta spre grupul lor, clătinându-se umil, o ţigară, domnu’, ce-i o ţigară pe lumea asta, câte nu sunt lucrurile mai importante decât ea? Păi hai să le numărăm, domnu’, nu prea vă vine la îndemână, vă codiţi, mai bine număraţi stelele spuneţi domnia voastră. Ei, vă foarte mulţumesc, domnu’, mulţumesc, mulţumesc, una singură mi-era de-ajuns, s-aveţi parte de somn liniştit, fără gânduri!

Dar, pe urmă, mârâitul binecunoscut al lui Baki, căine rău Baki ăsta, înjurăturile şi pumnul colţuros ca un bolovan între coaste, ei, lăsaţi, domnu’, eu ştiu mai bine, Manu’ flendurosul e cam javră, nu ştie decât să ceară şi să se vaiete, la treabă mai puţin, nu-i mai daţi atâta nas, că vi se suie în cap. Hai, cară-te, por­cule, şi, pe urmă, n-am ce să fac, domnu’, nu mai ezcstă oameni pricepuţi şi de treabă, trebuie să ne descurcăm cu ăştia pe care-i avem, numai noi ştim pe unde scormonim ca să-i scoatem, sunt mânjiți de rahat şi-n albul ochilor.

Mulţam! Manuel scuipă iarăşi şi iarăşi, şi scuipatul sfârâi vesel pe un tăciune în care se amestecau toate culorile curcubeului. Decât aşa tutun mai bine lipsă, că doar nu ne-a fătat mama, fie-i ţărâna uşoară, cu ţigara între buze. Iar pentru dumneata, Chiorule, ei bine, e ceva scris pe vârful pătat al şuriului, stă acolo de multă vreme scris şi se-adaugă, şi se tot adaugă, şi nu vede nimeni ce este, căci şuriul doarme dus în carâmbul cizmei drepte, ca să prindă puteri. O să-ţi citesc matale într-o bună zi, când o să stai frumos şi-o să mă asculţi, prăvălit în mijlocul dru­mului, cu ochii, ba să am pardon, cu ochiul căscat mare şi atent.

Manuel roti privirea. În afară de ăia care nu se hotărau încă să se ducă la culcare, nu mai vedea pe nimeni în picioare. Baki îl cercetase câteva clipe, doar-doar i-o găsi ceva, dar pe urmă se tolănise lângă roţile din faţă ale uneia din camionete. De-acolo, până ce adormise, fluturase mucul incandescent al unei ţigări, sigur fiind că Manuel îl vede. Bătrânul Bătătură şi fecioru-său, de ce dracu’ i-or mai fi cărat şi pe ăştia cu ei, se culcaseră imediat, abia dacă se osteniseră să facă foc, acum stăteau pesemne înghesuiţi unul în celălalt, şi tinerelul bubos pe care nu-l prea ducea capul îl descosea pe hodorog, până când acela, cuprins de oboseală ori disperare, nu-i mai răspun­dea. Iaca, frumoasă trupă mai suntem!

Îşi prinse un genunchi în palma stângă şi începu să-l frece încetişor. De la o vreme, firavele lui picioare făceau oarece nazuri, amorţeala pornea din vârfurile degetelor, ca un gâdilat plăcut, şi pe urmă urca lent prin oase, până către şolduri, cum urcă seva sub scoarţa copacilor. Astea da picioare, dacă nu făcuseră pustia de nouă-zece ori, asa nevolnice cum le vedea în serile petrecute în odaia cu oglindă de la “Pardesiu”, înseamnă că nu mai făcuseră nimic.

Cu deșertul nu te joci, asta-i o vorbă tâmpită, de câte ori n-am scăpat tocmai fin’că am luat lucrurile în joacă, spre deosebire de ceilalţi, care, uite, au pus prea mult la inimă, li s-au părut toate prea serioase şi ce-au făcut până la urmă? Aici e şmecheria, capul între umeri, umerii sub raniţă, dă-i din picioare, băiete, măreşte compasul, nu te uita în stânga, nu te uita în dreapta, a crăpat ăla?, să fie sănătos, tu fluieră, bea, fumează şi scuipă şi mai ales dă-i înainte, dă-i înainte!

“Pe-o parte înghiţim, pe cealaltă ne…”, fu unul dintre ultimele gânduri coerente ale lui Manuel, înainte de-a pune geană pe geană şi de-a închide în el imaginea puţin stranie a celor trei oameni albi aşezaţi în dreptul focului, ca şi cum s-ar fi ridicat împreună dintre flăcări, boscorodind de-ale lor, încercând poate să lămurească între ei ce caută aici, în marginea lumii, pentru ce și-au lăsat casele înalte, cu etaj şi l-au târât cu ei şi pe flendurosul de Manuel. Tocmai fiindcă ştiau că el e ticălos şi stri­cat şi are mai întotdeauna nevoie de bani pentru care e în stare să facă aproape orice.

 

…ăsta să fi fost somnul? Da, ăsta fusese, fără îndoială, scurt şi adânc şi neştiut, ca o pălitură cu maiul. Te-ai culcat pe dreapta, Manuel, pe dreapta te-ai sculat, cu gura năclăită de zeamă amăruie şi afumat mai rău ca o șuncă de tăciunii stinşi între pietrele vetrei. Ne învârtim într-un cec.

Pe urmă, fac ochi şi bătrânul Bătătură cu fecioru-său, şi Chiorul, bineînţeles, cu sudalma pe buze, lasă, ce mirat o să fii într-o bună dimineaţă când o să bagi de seamă la sculare că eşti mort… Şi, la urmă de tot, oamenii albi, mai întâi tusea celui vârstnic, cu lulea, apoi strănuturile celorlalţi, ca nişte mâţi. Ei, poate că s-a făcut în sfârşit şi vremea tutunului!

Proloff  scoase capul prin deschizătura cortului şi imediat aerul răcoros al dimineţii îl luă în primire, zburlindu-i părul pe ceafă. În spatele lui, băieţii se îmbrăcau pe tăcute. Len dădea semne că ar vrea să se bărbierească, n-avea să iasă niciodată un hoinar adevărat din el, microscopul, eprubetele, scaunul, fişierele, astea erau ale lui pe vecie, rămânea celălalt, Martin, să-i calce pe urme, trebuia să facă cineva şi terenul.

– Cafeaua, domnu’! se băgă deodată între ei Baki Chiorul, individ dubios care, dacă ar fi fost după el, Proloff, ar fi odihnit de mult în spatele unui perete cu gratii. Însă omul se arăta loial, se strădui să nu-l nedreptăţească gratuit, mai ales că-i strunea pe ceilalţi de minune, o dată nu-i ieşiseră din cuvânt.

– Aici! strigă, şi celălalt veni supus, cu ultimul transport de ceşti aburinde.

Ei trei şi cu Chiorul se aşezară în cerc în faţa cortului, încercând să-şi potrivească oasele printre pietre şi suflând în cafele. Ceilalţi îşi vedeau de-ale lor, fiecare cu tabietul lui mati­nal.

– Baki, spuse Proloff, căţi kilometri putem face astăzi?

Chiorul îl privi doar o clipă în ochi şi, după câte i se păruse, cu dușmănie.

– Ziua nu e bine să intrăm în deşert, domnu’ ! Soarele o să ne ia minţile. Pornim către seară. Mergem până se face aşa frig că nu mai putem mişca picioarele.

Proloff îl cercetă câteva secunde. El însuşi era un bărbat cor­polent, scund şi ars de soare. Plescăi nemulţumit.

– Nu te-am întrebat asta, fiule! Răspunde-mi frumos.

Apoi, ca să strice totul, se băgă în vorbă şi Martin.

– Baki, noi nu vrem să stăm mult în deşert. Înaintăm puţin şi ne întoarcem. Pe urmă, iarăşi. Dar, pentru ce căutăm noi, ne trebuie lumina zilei.

– Urme? făcu chiorul.

Oamenii albi dădură din cap toţi o dată.

– Bătătură şi cu împiedicatul de fi-su mi-au ciripit câte ceva. Da’ nu făcusem legătura. Păi ăştia, domnu’, pentru bani ori pentru băutură pot să-ţi spună că 1-au văzut şi pe Dumnezeu străbătând nisipurile cu o bocceluţă în spinare.

– Fiule… începu Proloff, dar nu mai fu nevoie să continue.

– Dacă pornim într-o jumătate de oră, cumpăni Baki chiorul lucrurile, şi umblăm cu fereală, ne ducem vreo cinşpe, douăj’ de kilometri. Da’ asta până-n amiază. După aia, domnu’, tre’ să fim înapoi, orice-aţi spune!

Proloff încuviinţă mulţumit.

– Cum facem? zise.

Baki se ridică pe vine. De câte ori i se cerea părerea, îi plăcea s-o lungească.

– Manuel! strigă. Vino-ncoace, flendurosule, javră, aleargă când te cheamă oameni mai de seamă ca tine!

Manuel zvârli un capăt de chingă cu care-și făcea de lucru câţiva metri mai încolo şi se apropie. Instinctiv, Len scoase din buzunarul bluzei pachetul de ţigări.

– Aşa s-a mişcat şi tac-tu când te-a făcut? se miră chiorul, şi-apoi, coborând tonul, într-o frază aproape normală, trebuie să căutăm nişte urme, Manuel.

Ei, asta-i! Ca şi cum aş fi putut să-mi închipui că m-au adus pentru sprâncenele mele frumoase. Uite-i cum stau, burtosul om alb şi cei doi căţelandri ai săi, şi chiar chioru’ îşi ţine respiraţia lui puturoasă ca să vadă ce spune şi ce face flendurosul Manu’. Bătătură şi fecioru-său se trag mai aproape, cuprinşi poate de respect.

Iar Manu’, ce face el în vremea asta? Manu’ îi priveşte pe rând, fără să se grăbească, cu ochii mijiţi, ca și cum i-ar cântări neînduplecat, întinde mâna, fără o vorbă, ia o ţigară din pachetul ciolănosului şi sparge cercul, aşezându-se pe vine între ei, ca unul mai priceput de care e bine să asculţi. Clipa e lungă, Manu’, dacă ştii s-o lungeşti cum trebuie.

– Ce fel de urme? zise.

– Nu ştiu, răspunse Proloff fără să ezite.

Asta da, e ceva tare, Manuel, trebuie s-o recunoşti, dar tu te clatini puţin şi-ţi revii, n-o să te dea gata burtosul om alb, cu răspunsurile lui în doi peri. Fă-te că nu te miri, şi totuşi, ce vrea să însemne asta, “nu ştiu”?

– Asta vrea să însemne, reluă Martin răbdător, de parcă i-ar fi citit gândurile, că trebuie să deosebim nişte urme ceva mai ciudate, ceva care să nu semene cu nimic cunoscut. Pricepi? Urme de roţi şi oameni ştim să vedem şi noi, dacă sunt destul de clare, ba chiar şi de cai. Dar lucruri şi fiinţe care lasă urme în nisip sunt nenumărate, iar aici puterile noastre sunt… hm… cam slabe.

Te cred! Da’ nu ştiu ce tot dă chioru’ ăsta ordinar din cap cu atâta încântare, de parcă ar avea el vreun merit în toată afa­cerea.

– Mai spuneţi-mi, ceru Manuel.

Proloff luă pachetul întreg din buzunarul lui Len şi-l îndesă alene în cel al lui Manuel, copleşindu-l. Pachetul întreg.

– Bătrânul Bătătură a văzut acum o lună câteva stele căzând lângă cocioaba lui. El şi flăcăul au urmărit una, mai multe nopţi la rând, până ce i-au pierdut urma prin părţile astea. Ziua se odihneau, căci steaua, zic ei, fugea înaintea lor numai pe întuneric. Credeau că e de argint topit, dar n-au găsit nicio picătură de metal.

– Ah, asta era…

Până şi Baki cel chior a încremenit, uitând să mai clipească, aşa a răsunat vorba lui Manuel strecurată anevoie printre dinţi.

– Manuel, zise în cele din urmă chiorul, ducând mâna la buzunarul din spate al pantalonilor, unde-şi ţinea boxul.

Dar Proloff îi făcu un semn energic, poftindu-l să se potolească. Luminiţa jucăuşă a curiozităţii se aprinsese sub arcadele lui învelite în grăsime.

– Ce-i cu tine, Manuel?

Manuel apucă pachetul de ţigări cu grijă, parcă ferindu-se să-l mototolească, întinse braţul, pachetul poposi cuminte înapoi, sub clapeta cu nasture a bluzei lui Martin. Greşise persoana, dar nu asta conta acum. Poftim, toate în regulă, suntem chit.

– Eu asta nu pot face, domnu’! spuse. Eu am crezut că mergem să împuşcăm hoitari şi să facem poze, ori ştiu eu, umblăm după vreun bărbat care-a fugit cu nevasta unuia dintre domnii mai tineri. Eu asta nu…

Se ridicase să plece şi Proloff se ridică o dată cu el. Ceilalţi rămăseseră încă pe vine.

– Ce-ţi pasă ţie pe cine căutăm? Tu stai frumos, tolănit în camionetă, la umbră. Numai din când în când cobori şi arunci o privire. La sfârşit, ai teşchereaua plină cu bani.

– Eu asta nu pot s-o fac, nu pot s-o fac! clătină din cap Manuel, din ce în ce mai repede şi mai rugător, în vreme ce întindea palmele înainte, ca şi cum i-ar fi implorat să nu vină după el. Începuse să meargă de-a-ndăratelea. Proloff mai făcu un pas.

– Pricepe că n-are de ce să-ţi fie teamă! Bătrânul Bătătură…

– La dracu’ cu Bătătură bătrânu’! ţipă Manuel, întorcându-se ca un titirez pe călcâie şi rupând-o la fugă, lăsându-i pe toţi cu gurile căscate. Să-l ia dracu’ şi pe tontu’ de fecioru-său, şi pe voi toţi! Să-i ia dracu’, cu steaua lor, cu tot, şi cu maşinile voas­tre suite deasupra ei!

Se oprise în spatele celei de-a doua camionete şi de acolo îşi iţea doar creştetul capului, atât cât să-i vadă, cu pălăria în mâna dreaptă făcându-şi vânt de zor, căci se înfierbântase în vreme ce turuia fără să se oprească.

– Domnu’, nu vă supăraţi pe mine, nu, n-aveţi nici o pricină cu Manuel săracu’, zău aşa, nu trebuie bani, nu trebuie ţigări, domnu’, nu fiţi supăraţi! Eu am mai umblat după bărzăuni de-ai lui Moş Bătătură, eram mai tânăr pe vremea aia şi niciodată nu ne-am întors fără un mort, doi, sub prelată.

Acum se iviseră pauze mari între fraze, zbieretele căpătau aspectul organizat al unei confesiuni.

– Când aveam vreo optsprezece ani şi el bătea pe patruzeci, ne-am încârdoşat cu simbrie pentru o săptămână la un om alb, mai alb ca dumneavoastră, nu vă fie cu supărare, domnu’, şi Bătătură bătrânu’ îi povestea seara despre locurile unde îşi îngropaseră sălbaticii auru’ şi juvaerele. Omul alb a murit într-o râpă, n-am putut să-i luăm nici măcar cizmele. Aşa a-nceput. Pe urmă, într-o iarnă…

Cam atât, Manu’. Baki Chioru’ s-a ridicat, în sfârşit, în picioare, a ieşit în faţa albilor, descumpăniţi de vorbăria ta, şi-a lătrat cinci ori şase cuvinte, într-o limbă pe care-o cunoaşteţi numai voi, despre nişte lucruri uitate de toţi, numai de voi nu.

Aşa că vezi, Manu’, pe feţele lătăreţe ale moşneagului şi tinerelului, bătături amândoi, s-a-ntins un zâmbet fericit, eşti din nou sub călcâi.

– Ce i-ai spus? se interesă nemulţumit Proloff.

Chiorul ridică din umeri.

– De-ale noastre, domnu’, nu vă fie cu supărare! Îi am la mână pe toţi, altfel nu m-aş putea face ascultat.

Len deschise şi el gura, ca să se afle în treabă.

– Proloff, asta nu…

– Acum o să meargă? făcu Proloff.

– Acum o să meargă, încuviinţă Baki.

Da, Manuel se mai ţinu puţin de mânerul portierei şi pe urmă se apropie râzând, scuturând capul ca omul care a făcut o năzbâtie.

– Atâta tot, zise, că Manu’, prostul, e cam fricos de felul lui. Am văzut şi eu steaua aia, domnu’, sigur că am văzut-o, dar aşa smintit ca moş Bătătură, să mă iau după ea, nu sunt. Acum, cu domniile voastre împreună, socot că se poate face şi asta.

Un ceas şi jumătate mai târziu, dădu strigăt ascuţit şi camionetele se opriră într-un nor de praf gălbui, înecăcios.

– Nu, nimic, făcu Manuel, scărpinându-se de zor, mi s-a părut. Da, mi s-a părut. Mai daţi-mi o ţigară, domnu’, nu vă supăraţi. Aseară priveaţi stelele, ce stele erau alea?

Martin îi dădu şi foc, îşi aprinse şi el una.

– Sirius, zise, Vega. Ursa minor, Procyon.

– Aha, scuipă Manuel, noi le zicem altfel. Nu mai ştiu cum dracu’, da’ noi le zicem altfel.

 

Poate porni de oriunde. Începe totuşi cu Len Claes, un bărbat în vârstă de patruzeci de ani, ghemuindu-se pe scaunul din spate al capsulei. Unul dintre pistolarii colonelului Innertal, uscat ca un vreasc, bătu cu degetul în carlingă.

– Legaţi-vă bine centura, doctore!

În ochii lui roşii, singura deosebire între Claes şi scaunul pe care-l aşezase era aceea că, pentru moment, colonelul se arăta interesat de primul.

Iar în secunda următoare plecară. Claes îşi simţi stomacul fugind şi scurte atingeri, ca ale unor degete, pe tâmple. Gura tunelului tremură micşorându-se, până când rămase doar un punct galben. Capsula luă un viraj, şi încă unul. Şerpi verzi şi roşii de neon fulgerau în răstimpuri.

– Coborâţi!

Mai întâi Proloff, punându-i o mână pe umăr, obligându-l să-şi întoarcă privirile spre el, clătinându-se, de ce? Pe urmă, colonelul.  Claes o porni în spatele lui, străduindu-se să-i imite pasul elastic, potrivit planşeului de marmură albă. Oamenii colonelului, încremeniţi câte doi, ca statui uitate în marginea unui balcon, la capătul peronului, lângă cabina telefonică.

Decontaminare. Băieţii se repeziră nervoşi să-i ia în pri­mire. Abia apoi Innertal deschise gura.

– Proloff! zise.

Len se întoarse. În cameră nu se mai aflau decât ei, aşteptând deschiderea ecluzei. Proloff vorbi încet.

– În jurul orei unu a fost selecţionat un mesaj. Un mesaj care… te-ar putea interesa.

Colonelul se mărgini să clatine din cap.

– Un mesaj coerent? făcu Len.

– Mai mult decât atât, doctore. Mesajul îţi este adresat. Opt mii doi solicită o întrevedere.

Colonelul întinse mâna învelită în plastic şi apucă marginea uşii. Fu primul care îşi vârî în deschizătura circulară umărul şi un picior.

– Ce fel de glumă e asta? suspină Len Claes.

Seara fusese din cale afară de obositoare. Tura de serviciu îi aştepta împrăştiată prin încăpere. Unul dintre pereţi basculă făcând să fluture folia în care erau înveliţi cu toţii. Lumina se stinse treptat.

– Povestiţi-mi! zise din nou Len.

Dar colonelul îl apucă de cot, silindu-l să tacă.

– Mai târziu, aranjă Proloff totul în două cuvinte.

Peretele se ridicase în întregime, lăsând la vedere perdeaua câmpului de forţă, strălucitor de albă. Colonelul Innertal străbătu încăperea şi se trânti într-un fotoliu aflat în partea opusă.

– Etapa întâi. Parametrii protecţiei, comunică unul dintre operatori.

Proloff şterse transpiraţia care-i umezise genele, ca să-şi tragă cagula cu mâinile nefiresc de rigide.

– Nu vă temeţi, găsi de cuviinţă Innertal să plaseze un spirit, de zece minute porumbeii mei au pornit-o încoace!

Două bombardiere urmau să fie pe verticala locului într-o jumătate de oră. La cea mai mică neregulă, aveau să radă întreaga zonă.

– … valori instantanee, opt virgulă doi, opt virgulă opt, opt vir­gulă şase, opt virgulă cinci, continuă monoton glasul.

Len făcu un pas înainte. Strălucirea câmpului de forţă păli, alterându-se din centru spre margini. Dar ştiau că e numai o iluzie optică. Dincolo începură să întrezărească armătura flexi­bilă pierzându-se în întunecimea galeriei, scuturile roşii îmbinându-se ca inelele unui vierme colosal privit din interior.

– Procedez la contact vizual.

Şi apropiindu-se, cu contururi tremurând neclare, cuşca.

“Pentru că n-am ştiut cum s-o numim, i-am dat pur şi simplu un număr.” Proloff şoptind. Operatorii se retraseră din nou pe lângă pereţi, mângâind în trecere feţele aparatelor. Capacul cuştii culisă în linişte.

– Aşteaptă…, zise Proloff.

Undeva, în spate, ochii colonelului, ca picături de ceară solide. Şi, la câţiva metri de ei, cuşca.

– Bună… dimineaţa…

Proloff se aplecă brusc în faţă, ca şi cum cineva l-ar fi lovit în abdomen. Un vânt de gheaţă suia între ei toţi. “Pentru că n-am ştiut cum s-o numim, i-am dat pur şi simplu un număr”.

– Bună… dimineaţa…

Cineva izbucni într-un râs nervos. Fusese un geamăt? Părea mai degrabă respiraţia obosită a unui om forte bătrân, sunetele îşi croiră cu greu drumul printre bolboroseile unui lichid în clo­cot curgând. Încă nu puteau distinge nimic în golul întunecat al cuştii.

– Bună… dimineaţa… Claes…

– Parametrii sonori aparţinând mesajului…, se trezi debitând unul dintre analizorii încastraţi în perete.

– Opriţi-l! chicoti colonelul şi fu iarăşi linşte.

Proloff clătină uşor din cap.

– Bună dimineaţa. Opt mii doi,  zise Len.

Cineva cuplă monitoarele pe infraroşu. Proloff din ce în ce mai sigur pe el. Innertal… Continuau să nu vadă nimic. Apoi, ceva sticli acolo, în întuneric, dar fu numai o străfulgerare ireală, o clipă de lumină.

– Claes…, începu colonelul.

Vocea ca o emanaţie a întune­ricului din cuşcă îl întrerupse.

– Am chemat … am vrut… să-ţi vorbesc..

Len trase aer în piept

– Sunt aici. Putem vorbi acum.

Senzaţia de ameţeală pe care le-o inoculase incredibilul îl părăsea.

– Cine eşti tu? rosti.

“Un număr”, îşi răspunse. Întrebările pregătite cu grijă zburaseră, totul venea prea repede, trucat în această dimineaţă răcoroasă în care eşti apucat de reverele pluşate ale smochin­gului, în plină petrecere de fiţe, şi eşti zgâlţâit, şi eşti aruncat în capsula înghiţind kilometri de tunel marcat, şi eşti împins în faţa lucrului ăsta.

Nu, doctore C., strădaniile dumneavoastră superbe de-a realiza un contact nu pot fi răsplătite prin câteva chintale de bandă mag­netică, observaţii searbede şi poate stupide. Pentru dumnea­voastră, iată, un glas, un glas adevărat împletind fraze, alambicând cuvinte.

– Cine eşti? zise din nou, dar glasul nu-i răspunse.

Rosti în schimb:

– Nu aprindeţi luminile… De data aceasta… Esenţial să comu­nicăm…

Proloff, colonelul, toţi ceilalţi respirând în spatele său.

Se întâmplară mai multe lucruri deodată. Mai întâi, câmpul de forţă. Strălucirea fu atât de intensă încât, vreme de câteva clipe, tunelul păru scăldat în aur fin, pulverizat. Ca şi cum ceva neobişnuit de puternic s-ar fi izbit violent, încercând să pătrundă în încăpere.

“…aproape perfect… de data aceasta… aproape gata…”

– Hei, nu-mi place asta, nu-mi place deloc! ţipă Innertal, ridicându-se de pe fotoliu.

Venise în faţă, păşind nesigur, cu palmele apăsate pe tâmple. Sub folia de plastic, obrajii lui păreau lipsiţi de viaţă. Ceilalţi băieţi tropăiră mărunt şi cei mai mulţi îşi duseră, de asemenea, palmele pe tâmple. Li se părea că acolo…

– Probleme… câmpul… de forţă… observă glasul.

Apoi totul încetă la fel de brusc precum începuse.

– Ascultaţi, spuse colonelul, înţepăturile din urechi şi orbite dispăruseră pentru moment, părăsim încăperea chiar acum, asta…

Voia să spună “asta n-a fost trecută în program”. Sunetele se prăbuşiră încet în ele însele, alcătuiră o pastă moale şi vie, cu o respiraţie a ei, se solidificară din nou, unul câte unul, luând chipuri viclene de alamă galben strălucitoare. Sunetele pătrunseră picurate în ei toţi, fără ca văzduhul să fi tremurat.

Len se regăsi treptat, crezu că înţelege.

– Adineaori mi-ai transmis un gând, nu-i aşa? zise.

– Involuntar… Neimportant… Sunt o fiinţă…, se auzi înăbuşit dinăuntrul cuştii. Sunt o fiinţă…

Innertal se apropie greu, ca într-un vis. Spuse:

– Claes… te… previn… în jumătate de oră…

Şi se prăbuşi periculos spre zona câmpului, iar Len văzu clar ceva apucând trupul şi azvârlindu-l mai încolo, într-un colţ lipsit de primejdii. Proloff adormi în aceeaşi clipă în jilţul lui, ceilalţi se prelinseră deasupra zecilor de semnalizări ce conti­nuau să clipească, împrumutând siluetelor contururi vagi ca nişte halouri.

“Asta-i tot, constată cu simplitate Len, acum cel dinăuntrul cuştii gândeşte: «Ştiu totul despre tine. Eşti în mine acum. Am fost în creierul tău. Am plecat. Mă reîntorc. Plec.»“

Singuri. Încăperea ca o cuşcă scăldată în lumina discretă a semnalizărilor. O singură ieşire, tunelul, armătura ondulându-se îngrijorător, parcă ultimele mişcări ale unei sălbăticiuni stri­vite, vertebrele ei, coastele ei.

Cuşca se apropiase, purtată de forţe invizibile. Len îşi roti privirile, acele aparatele zvâcniră toate odată, trădând un formidabil efort energetic. Continua să rămână calm, aşteptând fascinat ca perdeaua câmpului de forţă să se dea la o parte, pentru a-i permite celuilalt să intre. Era urmarea cea mai firească pe care o putea lipi celor petrecute în ultimul ceas, şi apoi, deodată, îi fu îngrozitor de teamă, descoperind în linia cenuşie, neîntreruptă, a gândurilor unul neasemuit de rece:

Dincolo de uşa rotundă prin care pătrunseseră în încăpere se afla compartimentul etanş. Şi dincolo de el, un coridor nesfârşit, străjuit de o parte şi de alta de nenumărate uşi metalice. Acolo se agitau acum oameni, zeci de oameni, ale căror minţi puneau la cale mijlocul cel mai potrivit pentru a interveni. Oameni solizi, învăţaţi să încaseze şi să zdrobească, alergau acum din adâncurile fostelor staţii de metrou, veneau spre ei, gâfâind furioşi. Cum avea să le stea împotrivă uşiţa aceea? Aveau să intre combinezoane de azbest, şi costume autonome, şi aruncătoare de flăcări. Ori tot stratul de rocă de deasupra lor, treizeci de metri de argile nisipoase, coborând la o apăsare de buton, înmormântându-i cu un plescăit. Peste sute de ani, cineva avea să aducă la lumină valoroasele vestigii ale unui complex funerar.

“Doctor Claes… doctor Claes… doctor Claes…”

Aşa picură, poate, în fiecare dintre noi ploile de sentimente, şuviţe fluide alunecând peste faţa interioară a chipului tău, încolăcindu-se în punctele de contact ale trompei lui Eustache cu ciocănaşul şi scăriţa, clătinându-se o clipă pe teaca alunecoasă a nervului optic, irigând mulţimea papilelor gustative, pentru a străbate apoi şirurile regulate de dinţi şi-a ieşi la suprafaţă sub forma unui norişor alburiu de particule fine. Fiecare din voi, o butelie de spray umplută cu gânduri sub presiune. Apăsaţi aici…

“Te ascult, gândi Len dezmeticit, tu ştii că…”

“Doctore Claes, nimeni nu mai poate veni aici, în fiecare sală ascunsă sub pământ zac oameni cu buzele întredeschise, cu pleoapele întredeschise. Am avut grijă…”

Len se aşeză în fotoliul din care se ridicase înfuriat colonelul, îşi prinse tâmplele în palme.

“Ce vrei? gândi, cine eşti? Pentru ce toate astea?”

“Eu nu am un nume, doctore. Mi-ai dat unul pe care…”

“Ţi-am dat pur şi simplu un număr. Dumnezeule, asta nu…”

“Nu?”

“Nimic nu poate fi real. Suntem victime, suntem…”

“Noi ne-am întâlnit de nenumărate ori, doctore. Tu nu te sperii. Eu nu-ţi vreau răul.”

Cuşca rămânea mai departe în întuneric, iar el se simţea aspirat irezistibil spre ea, în vârtejul pe care-l bănuia acolo.

“Tu ai făcut toate astea. Arăţi mereu altfel. Cu ce semeni acum?”

“Sunt îngrozitor de puternic, doctore. Şi sunt singur.”

“Schimbăm noţiuni fără sens. De unde vii?”

“Ai să adormi, Claes. Ne vom întâlni iar şi iar, de câte ori va fi nevoie. Am nevoie de tine…”

“Noi am ştiut…”

“Eu v-am găsit pe voi. Marginea de deşert unduia cenuşie.”

Ar fi vrut să închidă ochii şi să doarmă. Ar fi vrut să plece, să se ducă de-acolo.

“Vii dintr-o altă lume. Noi ştim asta, nu ne-a luat mult timp s-o înţelegem după ce te-am adus de-acolo, din marginea deşertului. Noi…”

“Nu te grăbi, doctore. Timpul nu înseamnă nimic pentru mine. Eu însemn ceva pentru timp.”

“Noi nu ne-am imaginat aşa primul contact. Peste o jumătate de oră, peste mai puţin, porumbeii lui Innertal vor pre­face totul în pulbere. Tu eşti doar…”

Mâini grele, atârnând ca plumbul, pendule de plumb zdrelindu-ţi genunchii.

“…doar umbră. Totul prea uşor. Totul prea clar…”

“Şi tu, doctore?”

“De ce eu? De ce tocmai eu?”

Ochi grei, buzele grele, firele de păr scufundându-se lent în pielea capului, sub apăsarea propriei greutăţi.

“Cine sunt eu? mai gândi Len Claes, aşternându-şi mâneca smochingului peste pleoape, să dorm, să uit, celălalt e-aici, câmpul de forţă s-a dus… Îmi pune mâna pe umăr, poate că n-are mâini, mă scutură uşurel, trebuie să-l privesc, trebuie…”

Luă mâna de la ochi, încet. În aceeaşi clipă, fotoliul colonelului Innertal se zgârci, se topi sub el, aruncându-l cu picioarele în sus, pe nisip, nisip, nisip, mâneca smochingului se scoroji, se prăfui, deveni de nerecunoscut. Printre degetele răsfirate, aureolat de soarele cunoscut, ca imaginea pătată a unui sfânt dintr-o hârţoagă, îl fixa speriat chipul lui Manuel cel flenduros.

– Domnu’, domnu’, nu vă jucaţi cu de-astea!

Of, a făcut ochi de-a binelea prostănacul, neisprăvitul ăsta, de ce, Sfântă Fecioară, le-ai dat tocmai lor frumuseţea de piele albă? Crezusem c-a mierlit-o şi p’ormă să te ţii bâlci!

Len se ridică, văzul împăienjenit argintiu, genunchii de nisip umed. Proloff venea către el gesticulând.

– Baki, urlă, unde pielea mea v-au fost ochii? Trage maşina încoace!

El şi Martin se vârâră amândoi deodată sub braţele lui Len, de-o parte şi de alta, şi aşa, mai mult târându-l, îl duseră în spate şi-l vârâră sub prelată, sub o aripă protectoare. Manuel puse şi el umărul.

– Urme, urme, mormăia, asta vă trebuie vouă? Eu când vă spun…

Moş Bătătură şi ruşinea neamului său umblau de colo-colo în interiorul triunghiului alcătuit din cele două maşini şi cutia cu scule fotografice, scăpată din mâini de Len. Pe dinăuntru erau numai spaimă, nişte găini jumulite, gata de pus la fiert, căci citeau în ascuţişul unicului ochi al lui Baki răbufnirea de mânie ce avea să urmeze. Totul însă degeaba, chiorul coborî din cabină, amuzat, aruncă o privire celor doi oameni albi care se chinuiau să-i vâre unui al treilea marginea paharului între dinţi. Pe urmă făcu un semn scurt, chemând la sfat. Acum, Manu’, cu prudenţă, dragule, înşelăciune şi miere, multă miere…

 

– Moşule, într-o bună zi, unul al dracului o să-ţi dea să lingi ţeava pistolului. Să mergi să le spui ăstora că umblăm după cai verzi! Şi aşa, alte parale nu mai pupi de la ei.

– Tu, Baki, n-ar trebui să-mi dai peste nas că sunt om bătrân şi-aş putea să-ţi fiu tată…

– Ferească-mă Dumnezeu…

– Ascultă, cine eşti tu ca să…?

– Taci, mucosule! Moşule, aşa nu mai merge! Vrei să ne punem poliţia-n cap?

– Eşti un prost, bă! N-am nevoie de tine, mi-ajunge fecioru-meu. Noi am spus adevărul.

– Manuel, ce facem cu ăştia?

– Cum adică, ce facem cu ăştia?

– Adică îi lăsăm dracului aici şi-i ducem pe albi în oraş?

– De mă-ntrebi pe mine acum? Tu eşti şeful! Tu ştii cum e mai bine. Eu sunt un ticălos prost şi flenduros.

– Vedea-v-aş pe toţi îmbrăcaţi în scânduri! Ce era cu urmele alea de ieri?

– Vezi că şi tu…

– Bătătură, ţine-ţi fleanca! Ce era cu urmele alea de ieri?

– Mai bine orbeam. Din pricina lor am stat peste zi în deşert.

– Lasă asta. Spune!

– Ce să spun?

– Spune-mi tot! E ceva adevărat în ce bălmăjeşte Bătătură?

– Ascultă, dacă mai…

– Taci, mucosule! E ceva adevărat?

– Eu nu ştiu. Mie, ca să-ţi spun drept, îmi cam ţâţâie curul.

– De ce, Manuel?

– Se vede și pe faţa ta că asa e. Aş vrea s-o ştergem.

– Duceti-vă, bă, duceţi-vă! V-aţi scăpat în pantaloni, pute de la o poştă!

– Moşule, cred că eu o să fie ăla cu ţeava pistolului. Ce era cu urmele, Manuel? Erau urme?

– Da.

– Urme de lighioană? Urme de maşină?

– Urme de lighioană.

– Ce fel?

– Nu ştiu… N-am văzut în viaţa mea aşa ceva… Nu există aşa ceva…

 

Ea ar fi putut tot atât de bine să existe şi să nu existe, în acelaşi timp. Plăsmuire. Incertitudine. Halou. De vreo câteva ore, faptul îi era absolut indiferent. O privi în vreme ce se ridica, îndepărtând cu gesturi mici şi precise praful adunat în ţesătura rochiei de seara. Diadema, care în mod obişnuit îi prindea părul, alunecase într-o parte şi ea o îndreptă, surâzând încurcată. O cicatrice roşie, subţire ca urna unei lacrimi acide coborând de sub pleoapa stângă până pe gât, era singurul lucru asupra căruia privirea lui mai poposea uneori, brusc interesată.

– Nu dormeam, zise domnişoara Riskin apropiindu-se, îmi odihneam doar ochii! E ceva rău în luminozitatea pereţilor.

El dădu din umeri, pregătindu-se să pareze un schimb de replici. Încă mai şedea într-un colţ relativ curat al încăperii, spri­jinit în braţul drept, tăcut, nereceptiv. Deasupra lor, arcadele plafonului intersectau zboruri îngheţate într-un punct culminant.

Îşi pierdu din nou cunoştinţa. Mai apucă să simtă urcând din adâncul trupului o sfârşeală incredibilă, ca şi cum ar fi răbdat de foame zile şi săptămâni în şir, şi s-o zărească pe domnişoara Riskin repezindu-se spre el. Când îşi reveni, ea stătea aplecată deasupra lui, iar şuviţele aurii de păr îi gâdilau faţa, îndemnându-l să strănute. Îl pălmui uşor.

– Cine eşti? scânci. Trezeşte-te! Spune-mi, cine eşti?

El o zărea ca prin ceaţă.

– Hei, tu, mormăi, încercând s-o îndepărteze cu mâna, domnişoara-nu-ştiu-cum, dă-mi pace îţi zic…

Privirile i se limpeziră şi putu să vadă destul de clar lacrimile de neputinţă care inundaseră în ochii ei.

– Stai să vedem, mormăi din nou, de mai multă vreme ne învârtim împreună pe-aici… Mă numesc Claes. Len Claes. Am patruzeci de ani… Aha, da, locuiesc singur, neînsurat. Am răspuns corect?

Maud Riskin dădu fericită din cap. Îi ţinuse tot timpul mâna dreaptă în palma ei, de parcă s-ar fi temut c-o să-l piardă.

– Ce se întâmplă, doctore? surâse chinuit Claes. Sunt bolnav, nu-i aşa? Bolnav rău!

– Dar nu pe ducă, glumi ea. Stai liniştit!

În secundele de tăcere ce urmară, se studiară în voie, fără să ia în seamă cele ce-i înconjurau. Ea văzu un bărbat încă tânăr, de sub ale cărui pleoape se revărsa neîntrerupt o oboseală cumplită, şi se înfioră, renunţând să mai caute. Bărbatul îşi potrivi capul în poala ei.

– Numele tău… numele tău… fredonă el încetişor. Numele tău îmi spune ceva.

– Posibil, încuviinţă domnişoara Riskin.

Era complet lipsită de imaginaţie şi cele ce i se întâmplau îi păreau o pedeapsă pe care cerul o prăvălise pe nedrept pe creştetul ei.

– Posibil, zise iar. Acum stai liniştit.

Dar Claes deschise ochii şi se răsuci, încercând să se scoale. Ea îl lăsă, într-un fel uşurată. Din câte-şi amintea, era a patra sau a cincea oară când el îşi pierdea cunoştinţa.

– Şi-acum, la treabă! plescăi Claes nemulţumit.

Puterile îi reveneau încetul cu încetul, era ca şi cum s-ar fi extras cu eforturi penibile din masa cleioasă a unei mlaştini. Îşi rezemă spatele de ceea ce părea să fie un perete elastic, dintr-un material alb.

– Unde ne aflăm? Unde sunt ceilalţi? Cine eşti, cu adevărat?

Maud Riskin căscă nişte ochi atât de mari încât el înghiţi cuvintele ultimei întrebări.

– S-o luăm mai încet, improviză Claes un soi de scuză. Unde suntem?

Părea că aşteptase chiar această întrebare pentru a da frâu liber lacrimilor. Plângea fără un sunet, doar bărbia îi zvâcnea în răstimpuri. Len Claes o lăsă un minut, se apropie şi-i cuprinse umerii cu braţul. Se simţea incapabil să mai spună ceva.

– Eram cu toţii pe autostradă, zise deodată Maud.

Îşi şterse obrajii. Cicatricea părea acum şi mai evidentă.

– Ne întorceam de la o petrecere. Un chef prelungit. Maşina mea s-a oprit. Nu, nu e bine… Maşina…

Îşi legănă pletele dintr-o parte în cealaltă, refuzând să exprime în cuvinte urmarea. Claes aşteptă răbdător.

– Cred că am leşinat sau aşa ceva. Auzeam ţipete, poate erau ale celorlalţi, din ce în ce mai îndepărtate, din ce în ce mai slabe. Când mi-am revenit, era întuneric.

– Întuneric?

– Da, spuse ea, nu mă crezi? Stăteai ca mai înainte, sprijinit de unul dintre pereţi. Încă nu erai conştient. Pe urmă, totul a început să se lumineze.

– De cât timp suntem aici?

Maud Riskin se gândi câteva clipe.

– E greu… Am adormit de câteva ori… A trecut, cred, o zi. Vreau să spun, o zi şi o noapte.

El băgă mâna în buzunar, căutând automat o ţigară. Atinse cu degetele nasturele clapetei şi, deodată, toate îi apărură limpezi, dureros de clare şi de apropiate. Violenţa şocului îi smulse un strigăt uşor.

– Nu, nimic, spuse, am o durere groaznică de cap…

Proloff, Martin, Chiorul şi nespălaţii săi… Martin… Martin…

“Eram mai tânăr pe vremea aia, niciodată nu ne-am întors fără un mort, doi, sub prelată…”

– Am fost trei, făcu Len Claes. Adică nu, şapte, dar ceilalţi… O cercetare în deşert. La marginea deşertului. Ne-a mers rău de la bun început…

Oare ea îl asculta? Înţelegea ceva? Totul i se păru sterp, amintirile veneau peste el, erau aici, scrijelindu-i memoria.

– Şi-apoi? îl întrebă Maud.

– Martin a murit. Eram, cred, în a patra ori a cincea zi. Şi el s-a stins din senin, râsese şi înjurase cu noi, cu câteva minute înainte, pe urmă s-a dus la maşină să ia ceva, când ne-am urcat după el şi i-am văzut ochii…

Se întoarse brusc, se sprijini de perete. Peretele se arcui sub greutatea lui.

– E ultima imagine pe care mi-o amintesc sigur, spuse după câteva secunde. Eu, Proloff, băieţii lui Baki strânşi în jurul camionetei. Ceva mare şi negru, ca o aripă, acoperindu-ne.

Domnişoara Riskin veni lângă el.

– Crezi că suntem nebuni? zise.

– Poftim? făcu Claes, descumpănit.

Lumina curgea, născând mici şi ciudate turbulenţe în cutele rochiei de seară, pe fibra aspră a bluzei din foaie de cort. El întinse mâna, într-un gest nesfârşit de lung, trădând împotrivirea gândului, şi ea îi veni în întâmpinare la fel de încet. Şi degetele lui găsiră izvorul firului acela roşiatic, desenat pe chipul ei, şi coborâră cu grijă, urmându-l, peste obraz, ocolind colţurile buzelor, prelungindu-se sub bărbie. Se opri.

– Să plecăm de-aici! răspunse răguşit privirii mirate. Undeva trebuie să fie o ieşire.

Camera, foarte înaltă, părea să aibă forma literei “T”. “Coada” T-ului, destul de lungă ea însăşi, se dovedi în realitate doar o ramificaţie de culoar, ale cărui capete se aflau probabil prea departe pentru a putea fi zărite. Aleseră unul din sensuri.

“Totul pare făcut la întâmplare”, îşi zise Len, privind în jur, mergeau, călcau în picioare o pardoseală albă, degetele lor atingeau din când în când pereţi albi, care emanau o lumină ca a zilei. Ochii se înălţau în urma arcadelor căţărate la înălţimi ameţitoare. Umbre cenuşii îi însoţeau, alunecând pe suprafeţele ce păreau să fie plastic. Colţurile nu erau de fapt colţuri, totul se răsucea cu viclenie, rotunjindu-se în ultima clipă, înghiţind muchii imposibil de evitat. Totul era molcom, şlefuit, artificial. “Ceva trebuie să aibă o noimă”, se gândi, căută mâna fetei, o găsi şi-o apropie.

– Ceva trebuie să aibă o noimă în toate astea.

– Mi-e foame, îl anunţă ea cu o voce lipsită de orice expresie.

– Şi mie, râse Len. Să căutăm un local.

Mergeau de aproape o jumătate de oră. Claes ridică din nou privirile. O făcuse şi ceva mai înainte, acum era sigur. Plafonul cobora lent pe măsură ce înaintau.

Domnişoara Riskin se poticni. “Len Claes, îşi zise, da, e posibil să ne fi întâlnit, Tana invită tot felul de ciudaţi la petrecerile ei. Are o slăbiciune pentru tipii citiţi şi curăţei.” Gândul îi zbură aiurea, la perechea de pantofi negri, satinaţi, care rămăseseră probabil în maşină. Se simţea din ce în ce mai liniştită, mergea în spatele acestui bărbat fără să-l sâcâie, sigură fiind că el va găsi o rezolvare a acestei situaţii absurde. “Numai de s-ar purta până la capăt ca un om de lume, îşi mai zise. Şi de nu şi-ar pierde iar cunoştinţa.”

– Ce este? tresări speriată.

Len nu-i răspunse. Culoarul se sfârşea brusc, douăzeci de metri mai încolo. Jocul luminii îi înşelase, îi obosise, tot ce puteau face acum era să se apropie neîncrezători, să-şi lipească palmele de suprafaţa translucidă, dincolo de care ceva ceţos, cu contururi ce nu se puteau desluşi, plutea parcă într-un recipient cu lichid vâscos. Totul sugera vag un acvariu.

– Ce-i asta? făcu Maud.

Tonul întrebării îl făcu pe Claes să o măsoare iritat.

“Dumnezeule, gândi, nu acum, nu mă sili s-o plesnesc!” O criză de nervi era ultimul lucru la care ar fi fost capabil să asiste. Dădu din umeri.

– Cel puţin putem fi siguri că nu asta e direcţia bună.

– Ne întoarcem?

– Ce altceva am putea face?

O răsuci cu faţa spre el.

– Ascultă, e mai bine să nu pui la inimă toate astea, încearcă să nu te mai miri de nimic. Lasă-mă pe mine s-o fac pentru amândoi, altminteri mi-e teamă că n-ai sa rezişti multă vreme! Da?

“Da”, spuseră ochii ei.

– Să mergem! hotărî Len. Stai lângă mine tot timpul!

Se afla într-un loc absolut necunoscut, în tovărăşia unei necunoscute. La intervale nedefinite de timp îşi pierdea cunoştinţa. Ce puteau însemna toate astea puse la un loc? Excluzând eventuale halucinaţii, ajungea în faţa unei concluzii deloc liniştitoare. Ceva sau cineva îi manipula. Intenţionat ori ba, asta avea mai puţină importanţă.

Simţurile i se ascuţiră deodată, de parcă ar fi străpuns în cele din urmă suprafaţa ce-l închisese până atunci, stânjenindu-i mişcările. Deveni conştient de puterea nouă, nebănuită, care începuse să urce în el şi se bucură. La fiecare pas, ceva plin de prospeţime venea să se alăture voinţei lui. Voinţei de a supravieţui.

Un lucru îi atrase atenţia, descumpănindu-l. Crezuse întâi că e doar o iluzie, însă o clipă mai târziu, când, dezechilibrându-se, atinse ambii pereţi cu braţele, bănuiala i se transformă în certitudine. Coridorul se îngusta.

– Ar fi trebuit să găsim o încăpere, spuse Maud.

– Da, răspunse Len, poate am mers mai încet.

Ştia că nu e aşa. Ceva se petrecea în jurul lor, deasupra, printre arcade, sub tălpile lor, ceva se petrecea în tăcere, neobservabil, iar ei nu i se puteau împotrivi.

– Povesteşte-mi despre tine! îi zise fetei, nădăjduind o schimbare.

Maud Riskin oftă. Ce putea fi povestit?

– Locuiesc în partea de vest a colinei. Ştii, străzile sunt mai puţin drepte, uneori pâlcuri întregi de arbori le abat. Serile sunt minunate acolo.

– Eşti o fată deosebită, Maud! Ce faci când nu mergi la petreceri?

Ea surâse încurcată.

– Am fost o vreme actriţă. Oh, nu, adăugă, văzând cuta dintre sprâncenele lui, nu te chinui să-ţi aminteşti, nu mi-ai văzut numele pe afişe. Se spunea, totuşi, că am perspective.

– Şi ce te-a împiedicat să ţi le realizezi? făcu Len neatent, apoi tresări vinovat.

– Şi asta, încuviinţă domnişoara Riskin, urmărind cu degetul cicatricea roşie, foarte vizibilă.

După toate aparenţele, nu-i făcea plăcere să vorbească despre ea însăşi.

– Mă întreb… rosti o clipă mai târziu.

– Da?

Praful, pulberea albă care le însoţise paşii de-a lungul culoarului dispăruse aproape de tot. Cine şi când ridicase arcadele înşelătoare? În numele cărei raţiuni?

– Mă întrebam, reluă Maud şovăind, ce fel de lucruri pot fi acelea care ne leagă pe unul de celălalt?

– Adică? se mira Claes.

– Vreau să spun… Nu avem, cred, decât foarte puţine puncte comune, poate niciunul. Lumile noastre par să se deosebească destul de mult. Dumneata cutreierai deşertul. Eu mă risipeam în împrejurimile oraşului. De ce tocmai noi?

Len scoase doar un sunet confuz, continuând să meargă. Acestor gânduri se străduia să le facă faţă el însuşi, de mai multe minute.

– Aş vrea să vorbim mai mult despre toate astea când ne vom opri undeva, adăugă Maud.

Claes mârâi.

– Nu văd ce te-ar împiedica s-o faci chiar acum! zise.

Înaintau, într-adevăr, tot mai greu. Întâi, le devenise imposibil să mai stea alături. După care fu clar că, foarte curând, culoarul avea să le împiedice definitiv trecerea. Definitiv? Ochii ei îi căutară zadarnic pe-ai lui.

– Auzi? şopti înfricoşată.

Aerul devenise deodată irespirabil, se umpluse parcă de zgomote ameninţătoare, necunoscute, la limita percepţiei. Puţin mai târziu, începură să desluşească fâşâituri şi scrâşnete, ca şi cum ceva sau cineva s-ar fi frecat cu putere de pereţi, în exterior. Exista, aşadar, un exterior?

Domnişoara Riskin se apropie instinctiv de bărbat şi, tot instinctiv, el întinse mâna în întâmpinarea ei.

– Claes! ţipă ea.

Len se ghemui, răsucindu-se. Un apendice diform se desprinsese din carnea albă a peretelui şi înainta bâjbâind către ei. Valul de spaimă urcă brusc în el, ca o explozie de căldură. Din doi paşi fu lângă Maud şi-o îmbrânci.

– Fugi! răcni printre ţipetele ei ascuţite.

Pe urmă, totul se întâmplă cu iuţeala fulgerului. Maud se izbi dintr-un perete în celălalt, reuşind să se îndepărteze, iar el se poticni stupid, încercând din cădere să se răsucească cu faţa în sus. Simţea mai presus de toate nevoia de a privi, orice-ar fi urmat să se petreacă. Nu mai văzu pupilele dilatate ale fetei, nu mai auzi gâfâitul ei înecat, poate că izbutise să fugă.

Viermele orb înainta acum repede, era deja deasupra lui. Îi atinse în treacăt vârfurile încălţărilor, şovăi în dreptul abdomenului, îl mai atinse o dată, se opri în dreptul ochilor. Len îşi simţi fiecare muşchi contractându-se, într-un refuz mut de a fi atins şi de a atinge acel lucru, de grosimea unui trup omenesc, sub pieliţa căruia se frământau straturi de grăsime şi lichid. Închise ochii, copleşit de scârbă, îi deschise iar. Capătul apendicelui îl depăşise, înainta din nou, indiferent, de-a lungul culoarului, se opri, porni încă o dată. Maud Riskin se holba la el nemişcată.

– Fugi! zbieră Claes. Fugi!

Creştetul bont al viermelui o lovi în piept, o împinse uşurel într-unul dintre pereţi. Ea sughiţă şi se prăbuşi moale. În cădere mâinile-i fluturară neputincioase, se agăţară de maţul alb şi umed, îmbrătişându-l. Len auzi în acelaşi moment celălalt capăt al apendicelui desprinzându-se cu un plescăit de peretele care-i dăduse naştere şi ce văzu îi îngheţă sângele în vine. Acolo unde căzuse, peretele se căscă sub trupul fetei ca o gură cu buze netede, fără dinţi. Părea că încearcă să înghită o bucată prea mare pentru ea, alunecă pe rochia de seară, se propti, apucă din nou. Totul încetă o clipă, după care, cu un fâşâit, viermele şi domnişoara Riskin dispărură, încolăciţi unul în jurul celuilalt.

– Maud! strigă Claes, clătinâdu-se. Maud!

Îşi vârî capul şi umerii acolo, zări o bucată de mătase neagră, încercă disperat s-o apuce cu degetele. Gâtlejul alb ezită câteva secunde, începu să se onduleze, căutând să-l scuipe, dar el dădu din picioare şi se scufundă mai adânc în coca moale.

 

…dar nu, nimic duşmănos, nimic vătămător, doar întunericul. Alunec. Mă preling. Perne moi, umede, călduţe, apăsându-mi pieptul, şoldurile obrajii. Ceva alb ca un braţ alunecând fantomatic sub mine, o iluzie? Întunericul.

Întunericul unui cinematograf, după ce s-a domolit, s-a stins zgomotul zecilor de paşi, foşnetul pungilor de hârtie, scârţâitul scaunelor, murmurul. Întunericul sălii, plin de respiraţii, respiraţia celui din stânga, respiraţia celui din dreapta, respiraţia ta. Ochii celor de pe pânză te privesc fără să te vadă, nici ei nu disting probabil altceva decât întunericul silii. Dar îşi au lumea lor, acolo, în două dimensiuni, acolo trăiesc, acolo se bucură, acolo mor. Ţi se pare că eşti printre ei, cu ei, câteva clipe, minute, ore, voi toţi, cei din sală, vă întâlniţi în lumea aceea plană.

Şi iarăşi. Alunec, mă soarbe adâncul moale, călduţ, curb. Sau poate călătoresc. Cum călătoresc împreună cu actriţa blondă, populăm peisajul bidimensional al ecranului, secvenţă după secvenţă, ne mişcăm cu dezinvoltură în coordonatele de pe fâşia de celuloid. E cu mine acolo, fără să mă cunoască, ştiu totul despre ea, despre Eva cu părul de lumină, în continuă schimbare, mereu alta, dezvăluindu-se.

Călătorim. Unde este capătul călătoriei noastre? O vom lua poate de la început, îndată ce spectacolul se va sfârşi, paşii, foşnetul, murmurul, din nou întuneric, o altă reprezentaţie.

Alunec, ceva alb ca un braţ, răsucindu-se lent sub mine, perne moi, umede, călduţe, apăsându-mi pieptul, şoldurile, obraajii. Întunericul unui cinematograf? Nu ţine nimeni socoteala locurilor scufundate în întuneric.

 

Localul. Scaunele încăpătoare, măsuţele joase, aplicele aurii, tapetul scorojit. O tejghea lângă peretele din stânga, arcuit ciudat, şi-n spatele ei rafturile înţesate de sticle cu etichete. Pianul. O scară de lemn încolăcindu-şi treptele în jurul unui ax imaginar, către un neverosimil etaj. Uşile batante, dincolo de care lumina lămpilor mângâie marginile unui alt coridor. Plafonul arcuit şi el, dimpreună cu grinzile masive.

Len sări în picioare, dominat de un gând absurd. Urcă treptele din câţiva paşi, s-ar fi aşteptat ca ele să se prăbuşească dintr-o clipă în alta sub tălpile sale. Încercă pe rând uşile tuturor odăilor care se iviseră în faţa lui. Pe urmă, izbi tare cu umărul. Totul rămase neclintit.

– Ce vrei să faci? răsună de jos, din sală, vocea tremurată a fetei.

Când se aplecă peste balustradă, Maud îl privi speriată.

– Nimic, zise coborând. Să ducem la bun sfârşit ce-am început!

Continua să mănânce în tăcere, curând terminară biscuiţii şi laptele condensat şi Len se îndreptă, oarecum amuzat, spre expoziţia de etichete din dosul tejghelei.

– Pasionaţii sunt deseori răsplătiţi, spuse revenind.

În mâna stîngă legăna un “Chartreuse”. Aşeză sticla pe colţul mesei şi se apropie de Maud.

– Totul e în regulă! zise. Totul e bine. Da?

Maud îl privi şi încuviinţă şovăind. El înregistră paloarea chipului, tremurul uşor care încă îi mai stăpânea colţurile buzelor.

– Ar trebui să te odihneşti puţin, îi sugeră cu blândeţe. Eu am să stau de pază.

– Nu, făcu ea răguşit, nu pot face asta! Mi-e frică!

– De ce? insistă Claes. Trebuie să domi. Ai nişte cearcăne de groază, ştii?

Uşile batante aveau luciul mat al obiectelor de prea multe ori atinse cu mâna. Numai că ei se rostogoliseră prin peretele din dreapta. Acolo nu se mai afla acum nimic, niciun semn al intrării lor, tencuiala se refăcuse rapid, acoperind urma ca o tăietură proaspătă pe piele. Maud privi şi ea. Muşchii obrazului începură să-i joace.

– Hei, şopti Len, e gata acum, gata! A trecut…

Clipa de groază îl marcase şi pe el, dar pentru ea trebuie să fi fost mult mai mult.

– Crezi? răspunse Maud. Ce urmează?

Nu găsi un răspuns potrivit. Era poate mai bine să nu intervină. Ea avea să-şi vină în fire încetul cu încetul.

– Uite, zise, le-am găsit în spatele tejghelei.

Maud luă din mâna lui pachetul de ţigări şi chibriturile. O clipă mai târziu, suflă fumul, privind în gol.

– M-a vrut pe mine, spuse.

– Poftim? făcu Len.

– Ştii despre ce vorbesc, schiţă ea un gest. Reuşisem să mă feresc. S-a oprit în dreptul tău, apoi a venit direct spre mine. Ca şi cum ar fi vrut să mă îndepărteze, ca şi cum nu aş fi avut ce căuta acolo. Eu…

– Prostii, o întrerupse Len.

Dar tăcu. Fără îndoială că lucrurile stăteau chiar aşa.

– Ce crezi despre toate astea? o întrebă, necutezând să ridice privirea.

– Nimic. Nu ştiu unde mă aflu. Am fost poate la un pas de a-mi pierde viaţa. Nu mai ştiu dacă e noapte sau zi. Nu mai ştiu cine sunt.

Părea totuşi dispusă să accepte conversaţia. Rochia de mătase se zdrenţuise şi-şi pierduse o bretea. Diadema strălucea probabil pe pardosela unui culoar alb, într-o neştiută şi lungă singurătate. Domnişoara Riskin însăşi, subţire şi fragilă ca o baghetă de sticlă, începea să rătăcească din ce în ce mai des prin lumile ei interioare. Apoi ea spuse:

– “Alunecăm între pereţii unei sticle / Sub degetele arcuind ninsori…” Odinioară, le numeam versuri.

Surâse privirii compătimitoare a bărbatului şi stinse ţigara.

– Cine este stăpânul sticlei?

Len îşi trecu limba peste buze.

– Aş spune mai degrabă că ne aflăm în pântecul unei balene, acceptă el jocul. Ştii, ca-n basmul cu Pinocchio. Cineva a strâns toate resturile înghiţite de ea în cursul călătoriei şi-a improvizat un birt. Priveşte pereţii arcuiţi! Grinzile tavanului nu te duc cu gândul la nişte coaste?

Maud Riskin zâmbi, pentru prima oară de când se aflau acolo. De când fuseseră aduşi acolo.

– Aş vrea să văd oceanul măcar o clipă, fie chiar şi printre fălcile întredeschise ale “peştişorului”. Să trag în piept aerul sărat.

– Oceanul…, se strâmbă Len. Să imaginăm mai departe. Pământul e un ocean. Spaţiul e un ocean.

Ea îl cercetă curioasă.

– Vorbeşte-mi despre munca ta! îl rugă. Vorbeşte-mi despre deşert!

Aşa cum stătea, cocoţată pe scaunul cu spătar înalt, cu picioarele adunate sub ea, părea un copil cerând o poveste. Len îşi mască ezitarea, aprinzându-şi cu gesturi moi o ţigară. Ca un reflex condiţionat, primul fum îi readuse în gânduri toate părţile rele ale lucrurilor.

– În a patra sau a cincea noapte, începu cu voce domoală, băiatul care se pricepea să citească urmele l-a tras pe Proloff deoparte. Tremura tot, bietul nespălat, când i-a mărturisit că vrea să-i dezvăluie lucruri înfricoşătoare. Ar trebui să-l cunoşti pe Proloff ca să înţelegi hohotul de râs cu care a întâmpinat cuvintele omului. Pe scurt, umblaserăm zile în şir, căutând nişte urme aparte. Ochiul exersat al lui Manuel le descoperise.

Maud Riskin îl fixa liniştită, dar aţâţarea din ochii ei făcea mai mult decât o sută de întrebări.

– Câteva dintre dunele de nisip aveau o orientare ciudată în raport cu celelalte, cele aşezate de vânt pe direcţia firească. Când spun câteva, am în faţa ochilor distanţa uriaşă pe care se înşiruiau. Numai cineva crescut sub cerul liber, cineva obişnuit cu spaţiul ar fi putut să le lege una de cealaltă. Dunele, da. Părea că un obiect sau un trup de dimensiuni colosale ar fi trecut în zbor pe deasupra deşertului, atingând uneori nisipul. Ceva care planase până acolo şi se aşezase şovăind, undeva, la o distanţă incertă, în direcţia ce ne-o indica urma. Să scriem acest ultim cuvânt cu majuscule. URMA. Putem cere o confirmare oficială a poveştilor care circulau prin regiune. Dar Proloff şi Martin erau încă nemulţumiţi.

– Martin, spuse Maud prudentă, acela care…

– Da. Acela, făcu Claes. Ei voiau să vadă.

Maud aşteptă în linişte continuarea.

– Voiau să vadă, repetă el. A doua zi, am tras mai multe fotografii. Plutea ceva în aer. Vreau să spun că resimţeam cu toţii o senzaţie de nelinişte puţin obişnuită. Nu-mi dau seama ce putea fi. Pe fondul acestei tensiuni am făcut, cred, o insolaţie puternică. Mi-am pierdut cunoştinţa. Deliram. Totul se rotea ameţitor în jurul lui M.M.

– M.M.? se încruntă Maud.

– Glumeam, spuse Len. Nopţile, înainte de-a adormi, ne grozăveam privind stelele. Încercam să ghicim ce se-ascunde în spatele strălucirii orbitoare ce-l scosese din coliba lui pe moş Bătătură şi-i silise să alerge, pe el şi pe fecioru-său, aproape dezbrăcaţi, mai bine de zece kilometri în urma ei. Încercam să ne imaginăm ceva care cu siguranţă venise de aiurea, din spaţiul populat de aştri, şi cu siguranţă nu era un meteorit. Frumuseţe şi taină. O taină care ne aprinsese tuturor ceva în suflet. O numeam în fel şi chip. Fără îndoială că nu ne-ar fi stricat ceva mai multă luciditate. Într-una din seri i-am spus “Marilyn Monroe”. Proloff…

Domnişoara Riskin se sculă de pe scaun şi veni să se aşeze lângă el, privindu-l atentă.

– Ce-i? se opri Claes.

– Nimic. Ba da. Mai spune-mi!

– Era, mă gândeam eu, o stea rătăcită prin bălăriile pământului, fugind, căutându-şi cerul limpede, până ce găsise marginea de deşert, acceptând-o cu simplitate. O stea cu zulufi blonzi, rostogolindu-se prin nisipurile noastre, fierbând ziua, îngheţate noaptea, la fel după cum ea dogorea în întuneric, risipind fiori reci în lumina soarelui, frumuseţe ce nu ne îngăduise încă să o privim, să o atingem. Martin mă urmărea amuzat. Cu Proloff nu se putea vorbi în felul ăsta. El o numea “lighioană blestemată”.

– Eu… zise Maud Riskin repede, eu te înţeleg.

Len îi zâmbi strâmb.

– El o numea “lighioană blestemată”. Putea fi un aparat de zbor. Ipoteza asta ne-ar fi scutit de multe bătăi de cap. În ce priveşte lighioana, probabil, spunea Proloff, că n-aveam să dormim multe nopţi după ce vom fi dat în sfârşit ochii cu ea. Înţelegerea fusese să eliminăm oice risc.

Îndată ce el tăcu, studiind-o gânditor prin fumul albăstrui, domnişoara Riskin întinse mâna peste tăblia mesei. Degetele ei veniră în palma aspră, murdară de praf. Se jucară câteva clipe, nehotărâte.

– Numeşte-o intuiţie, dacă vrei, zise. Sau spune-mi că mă înşel. Şi cu noi s-a petrecut ceva din cauza ei.

Avea irisul de un albastru palid, plăcut, cum trebuie să fi fost plăcuţele de ceramică ce împodobiseră porţile cetăţilor antice. La capătul unui minut întreg de tăcere, Len îşi plecă ochii, învins.

– Încep să fiu din ce în ce mai sigur de asta. Ne-am apropiat prea mult. S-a apărat. Sau poate că nici n-avea habar de prezenţa noastră acolo. Dar ceva s-a petrecut datorită ei. Şi acum, ca şi atunci.

– Te-ai gândit…

– Din momentul în care m-am trezit aici. Martin e mort. Eu… Închipuie-ţi că visezi, cu ochii larg deschişi, într-o după-amiază fierbinte, pe un ţărm oarecare. Soarele îţi dă târcoale ca un adolescent. Şi deodată simţi ceva în neregulă. Da, sigur, nimic serios, câteva furnici s-au încumetat să ia pieptiş povârnişul braţului tău mai jos de cot. Sufli, poate mai tare decât ar fi fost nevoie, şi le arunci departe. Aşa am fost aruncat eu în afara lumii mele. Martin aruncat în afara tuturor limitelor de lumi. Iar tu, fiinţa venită din alte lumi, te întorci nepăsătoare la visele tale petrecute în soare, dăruite soarelui. Ce s-o fi întâmplat cu Proloff?

– Şi eu?

Maud îşi puse încet palma peste buze, întrebarea fugise fără voia ei, de fapt numai gândul căuta o fereastră, o ieşire dintre necunoscute. Claes dădu din umeri.

– Nu ştiu. Ceva ne leagă. Ne-a legat în clipa aceea, anulând sutele de kilometri. Dintre toţi cei aflaţi pe străzile oraşului, într-o dimineaţă răcoroasă, domnişoara Maud Riskin, fostă actriţă… Pare că locul tău nu este, totuşi, aici. Despre tine…

Îi era imposibil să continue. Prea multă linişte în jur. Aşa se-aşterne zăpada când cerul coboară plumburiu la două degete de pământ. O femeie cu pielea chipului însemnată şi chipul ca o hartă, acolo ochii, acolo buzele, rămuriş de gene. Şi cel al sprâncenelor şi cel al şuviţelor încolăcite pe tâmple. Prea multă imagine reală, palmele odihnind în poala rochiei de seară, unghia degetului mare cu roşul lacului zgârâiat, păienjeniş albăstriu de vene crescând arborescent sub piele. Prea multă tihnă respirând în nemişcarea obiectelor din jur şi imaterialitatea reflexelor, o dungă de lumină împodobind marginea tejghelei de zinc, penumbra etajului, o nuanţă gălbuie, dincolo de rama uşilor batante, în preajma a ceea ce ar fi trebuit să fie numit “afară”.

Afară, unde? Ce înseamnă pentru tine “afară”, M.M.? Suntem în bătaia respiraţiei tale. Ce înseamnă asta pentru tine, M.M.? Ce poate însemna pentru noi? O s-o simţim cu mult înainte de a ne atinge, aşa cum se simte apropierea vântului mare prin semne mici, nenumărate, ale neliniştitei lumi. Venirea mitului abia născocit şi despre care numai tu ştii cât va trăi M.M.

– …despre mine? veni de departe glasul domnişoarei Riskin.

Len Claes îşi trecu încet mâna prin păr. Părul îi era năclăit de sudoare şi praf.

– Îmi vine din ce în ce mai greu să-ţi vorbesc, pentru că îmi vine din ce în ce mai greu să cred că exişti…

Pereţii se cutremurară scurt, o singură dată, cu ţipăt subţire, ca şi cum o greutate enormă i-ar fi apăsat pentru o clipă. Un pahar înalt cu picior căzu fără să se spargă şi se rostogoli până aproape de marginea mesei. Uşile batante porniră să se legene scârţâind. În încăpere intrară dogoarea, lumina fluidă a zilei şi un iz binecunoscut, redeşteptând mulţime de senzaţii ştiute. Şi, departe, sunetele estompate ale vocilor omeneşti.

Len Claes şi Maud Riskin se priviră.

– Vom avea câteva răspunsuri, murmurară buzele ei.

– Vom avea poate ceva mai mult decât atât, spuse el şi se-ntinse peste tăblia mesei, în vreme ce se ridica pentru a ajunge la cuţitul scurt, cu plăsele de lemn, cu care desfăcuse cutiile de lapte.

– Vino!

Maud îşi adună poalele sfâşiate ale rochiei. Se apropie de Claes, încercând să spună ceva, el îi puse un deget pe buze, dând din cap. În secundele ce urmară atingerii îngheţate a privirii sale, Maud îl urmă tăcută în spatele tejghelei de zinc. El se întoarse, căutând. Strânse resturile prânzului şi le făcu să dispară sub capacul unei cutii de carton.

– Len! se-auzi glasul înăbuşit al fetei.

Dintr-un salt, Claes fu lângă ea, ghemuindu-se, strângând mânerul cuţitului. Deasupra lor, sticlele înşirate pe rafturi scoaseră un clinchet stins.

“Nu-mi va spune că suntem ridicoli”, gândi el când genunchii li se atinseră.

Îşi opri respiraţia. Un murmur confuz, un obiect căzând. Paşi. O tuse hârâită ca a moşnegilor fără vârstă. Zgomot de palme scuturând praful din mâneci şi din turul pantalonilor. Paşi.

– Uite sticlele! Uite păhăruţu’! făcu o voce.

Claes tresări. Domnişoara Riskin îi apucă braţul şi-l simţi zvâcnind. Se auzi zgomot de scaune trântite.

– Fată, fată, fatăăă…, fredonă aceeaşi voce.

Era peste puterile omeneşti. Claes simţi o picătură de transpiraţie rostogolindu-se pe buza de sus. Îşi destinse fără zgomot mădularele şi ridică ochii peste suprafaţa acoperită cu tablă brumărie, privind printre pahare şi prin sticla lor.

Exista într-adevăr un “afară”. Acum exista. În spatele uşilor în formă de harpă curgeau molcom raze de soare, de soare adevărat. Iar în încăperea deodată neâncăpătoare pătrunseră mai multe persoane. Proloff, Martin, Baki, Manuel… Se aflau cu toţii acolo. Mai puţin moşul şi nefericitul de fi-su.

 

  1. – Ia fă-te-ncoa’! zise Manuel.

Gestul grăitor pe care-l schiţă cu ţeava armei dovedea o experienţă deloc neglijabilă. Se opriseră la mijlocul unei mişcări, cu capetele întoarse către el, în atitudinea tipică a oamenilor deranjaţi. Len îşi simţi gura uscată, ca acolo, în deşert, de data asta frica îl lovise în coşul pieptului. Apăsă umărul gol al fetei, obligând-o să intre cu totul sub tejghea, şi încălecă nonşalant tăblia. În vreme ce se apropia de ei, îşi dădu seama că ţine încă strâns în mâna dreaptă cuţitul de desfăcut conserve. Îi dădu drumul pe podea, desfăcând brusc degetele, stânjenit. Cuţitul clămpăni caraghios.

– Ce faci, Manuel? spuse Len. Ce faceţi, băieţi?

Tăceau, urmărindu-l atenţi, mai rău, în ochi le sticlea curiozitatea, genul acela de curiozitate pe care o manifeşti în faţa unui străin. Mai rău, Martin întoarse capul spre usă şi scuipă cu lehamite. Iar Proloff… Proloff îşi ridicase ghetele pe una din măsuţe, picioarele din spate ale scaunului gemeau sub greutatea lui şi el zâmbea fericit. În mijlocul zâmbetului îşi înfipsese pipa galbenă, strălucitoare.

– Ce faceţi, băieţi? repetă stupid Len.

(Şi Martin ăsta, e prea mult pentru noi, M.M., cum să te-apropii de un prieten care-a murit sub ochii tăi, să-i spui bine te-am găsit, amice, ultima oară muriseşi, deci până la urmă, slavă Domnului, eşti bine, e dor un coşmar şi coşmarurile, după cum bine se ştie, au un sfârşit.)

Deschise totuşi gura să-i spună ceva lui Martin, căci zâmbetul lui Proloff era prea frumos, prea strălucitor ca să fie în regulă, şi-atunci Baki cel chior urlă de pe scaunul lui, cu ochii injectaţi de furie:

– Gura! Gura, băi! Rupe-i gura, Manuel!

Manuel veni lângă el şi-i propti cercul mic, rece, al ţevii, în obraz.

– Luaţi loc! zise.

Len se lăsă încet într-un scaun, cu palmele transpirate. În ochii tuturor, îndreptaţi către el, citi nepăsare, multă nepăsare, dublată de ceva urât pe care nu îndrăzni să-l cerceteze. Proloff se sculă chicotind. Zise:

– Fată, din fuior de aur/ Plete moi aşterni pe umăr/ Iar sub buze, tainic plaur/ Nestemate fără număr…

Râseră. Martin dădu din cap în direcţia lui Len.

– Scoate ce-ai prin buzunare, domnu’!

– Uite sticluţa! Uite păhăruţu’! chiţăi Chiorul.

Se întorcea de la bar, ridicând cu o mână deasupra capului o sticlă înaltă de gin şi cu cealaltă încurcată în pletele domnişoarei Riskin.

– “…nestemate fără număr”, repetă Proloff.

Dintr-o dată, interesul crescu.

– Slăbănoaga asta, explică Baki, arătând spre Maud, pe care o şi îmbrânci lângă Len, ne pândea de sub tejghea. Uuu, spioanco! adăugă cu năduf.

Len întinse braţul şi-o trase lângă el.

– E o fată de treabă, zise, căutând să nu ridice glasul.

Martin pufni în râs. Râdea clătinând capul, ca şi cum ar fi auzit cine ştie ce gogomănie.

– Daaa, se hlizi şi Manuel, văd io că-i fată de treabă. O s-o punem la încercare mai încolo. Da’ tu de unde ştii cum mă cheamă pe mine?

Între timp, Claes îşi golise buzunarele. Pe măsuţa de lângă el se aliniaseră un pumn de bancnote mototolite, o legătură de chei, un creion, cutia de chibrituri… Mâna se ridica singură ducând pachetul de ţigări până sub nasul lui Manuel. Manuel îl lovi, înjurând.

– Ţine-ţi otrava pentru tine, băi! Vă iese fum pe nas de cum veniţi pe lume! Bagă-ţi mizeriile la loc în buzunare!

– Hai, îmbarcarea! necheză pe urmă. Mişca-ţi-vă, mişcaţi-vă, putorilor, nespălaţilor, ticăloşilor, se face amiază şi voi v-aţi oploşit în cocina asta! Baki, ia-ţi sticlele şi fă paşi pe uşă, haideţi, pe ăştia doi îi ducem la locul ştiut!

Martin îl îmbrânci pe Len, Proloff o apucă de mână pe Maud.

– Nu te împotrivi! mai apucă să şoptească Claes, înainte de a fi despărţiţi.

Realiza că băieţii sunt în stare să-i cureţe fără să clipească.

 

Când loviră cu umerii uşile batante, căldura se prăbuşi asupra lor, năucindu-i. Acolo unde întrezăriseră strălucirea mată a culoarului rămăsese doar o frântură de zid într-un echilibru precar, o bucată mucegăită de decor. Sub privirile lor, se nărui şi aceea, alcătuind o grămăjoră cenuşie de pulbere.

“Cutremurul”, îşi zise Claes. În faţa ochilor săi unduia deşertul, deşertul venise până sub tălpile sale, gudurându-se ca o vietate slabă, linguşitoare. Întotdeauna fusese aşa, întotdeauna li se păruse că ar fi aşa, iar acolo, la orizont, într-un loc ascuns de îndepărtare, întotdeauna se afla ceva care le spulbera impresiile.

Fără să ştie de ce, întoarse capul şi răsuflarea i se tăie. Încăperea pe care tocmai o părăseau era într-adevăr stomacul rotund al unei balene de carton sau ipsos, negricioasă şi durdulie ca o jucărie de plajă, între fălcile căreia fuseseră proptite tocurile uşilor. Râse încet.

– Dumnezeu cu mila, zise Martin, hai, pe drum înainte!

Porniră să urce prima dună. În faţa lor se aşterneau zeci de mii, nisip. Odinioară fusese rocă, după un timp avea să fie pulbere. Maud se poticni şi, culmea, Proloff îi oferi braţul. Îşi dezlegă şiretul pălăriei mari, prăfuite, silind-o pe fată să o accepte. Maud îi mulţumi speriată. Mergeau. Într-un rând, Len se trezi foarte aproape de umărul lui Proloff şi atunci, fără voie, ochii lui îi căutară pe-ai celuilalt, întrebători.

– “Numai noaptea trupul darnic, / Nunai ziua drumuri grele…”, zise Proloff, ridicând arătătorul.

Suiau şi coborau neîncetat, ca plutind pe valurile unei mări nu prea agitate. Curând, chiotele Chiorului, deja beat, se stinseră, Proloff amuţise şi el, gâfâiturile tuturor se înteţiseră. Li se părea că soarele umpluse tot cerul.

– Unde ne duceţi? întrebă îngrijorat Len după vreo oră.

Cu douăzeci de metri mai în faţă şi zece minute mai devreme, Maud Riskin încercase să afle acelaşi lucru de la Proloff. Manuel se opri brusc, scoase un strigăt. Întoarseră toţi capetele spre el.

– Vine vânt! anunţă după ce-şi vârâse un deget în gură, pentru a-l sensibiliza. Trebuie să mergem la adăpost.

– Adăpost? se miră Len. Ne-ntoarcem?

– Tot nu taci? se zborşi Martin. Tot nu taci?

Se uită la Manuel.

– Înseamnă că ne depărtăm de drum. Înseamnă că nu mai ajungem dimineaţă.

– Înseamnă, înseamnă, îl îngână Manuel. Cine te grăbeşte? Îi ducem, îi lăsăm, ne vedem de treaba noastră.

Len făcu un pas.

– Unde vreţi să ne duceţi?

– Hai, las-o! zise Martin scârbit. Recunoaşte că v-aţi băgat ca musca… N-aţi vrut să vedeţi pasărea?

– Ce pasăre? făcu Len perplex.

Baki cel chior îl încălecase pe Proloff şi se străduia, zbierând, să-i vâre între dinţi gâtul unei sticle de gin. Grasul dădea neputincios din picioare. Iar Manuel apucă pistolul şi trase un foc în aer, ca-n filmele de duzină.

– Aşa, zise, văzând că s-a făcut ordine. La drum!

Şi porniră din nou. Dunele parcă că se răriseră. Len încercă să se apropie pe nesimţite de Maud şi de Proloff. În faţa sa, Chiorul se clătina, ameninţând să se prăbuşească dintr-o clipă în alta.

“Din deşert am pornit, în deşert ne-ntoarcem”, ridică din umeri Claes, “mă plimb pe coridoare însoţit de o domnişoară cu cicatrice, prânzim în pântecul unei balene, reînnodăm vechi pri­etenii. Ah, da, şi viermele… Cine-i de vină?”

Mergeau de vreo zece minute pe fundul unei văi ciudate, apoi schimbară direcţia şi, deodată, valea nu mai fu vale, ci se dezvălui îndată ce urcară creasta unui talaz de nisip. Şiruri paralele de dune pierdute la orizont şi direcţia, direcţia, ceva cunoscut se zbate să iasă la suprafaţă, dune paralele pierdute sub orizont, altfel orientate.

Len Claes înţelese, ridică iarăşi din umeri, păi da, este deşertul, trebuie să fie şi urmele, doar toate se-nvârtesc în jurul lor. Până când oare? Până când o să le dăm de capăt, urmele duc undeva. “Deci asta era”, se dumiri. “Asta era pasărea… Ce ştiu ei despre ea?” “Vin de-acolo ori de aiurea, suntem noi cei adevăraţi sau ei?” “Şi într-un caz, şi în celălalt, n-avem de ce să ne temem, dar ia gândeşte-te puţin la o altfel de întrebare, suntem noi cei adevăraţi sau ea?”

– De ce v-aţi amestecat în toată povestea asta, domnişoară? spuse Proloff, surprinzător de coerent.

Maud se sprijini o clipă de braţul lui, nu-i era teamă.

– Nu înţeleg, spuse.

Proloff o cântări cu un ochi critic.

– Asta, zise indicând traseul cicatricei. Nu v-a fost de-ajuns? Acum întelegeţi?

Părea incredibil, însă, îndată ce depăşiră creasta următoare, verdeaţa dădu buzna peste ei. Intraseră până la brâu în ierburi moi, încâlcite, bălăriile cu frunza lată şi zdrenţuită musteau de sevă pe mai bine de cincizeci de metri în jurul lor. Iar în mijloc odihnea sclipetul ochiului de apă, adăpostit sub un fel de umbrar.

– O oază? râse Len. Nu pot să cred.

Se uitară la el ca la un nebun.

– Mişcă! mormăi Manuel.

Seara venea iute din toate părţile. Parcă soarele ar fi dispărut în adâncul cerului, deasupra lor. Aerul părea de sticlă.

– Ziceai că vine vânt, se supără Martin.

– Da, da, vânt, sughiţă şi Chiorul.

Se trântiseră toţi sub umbrar, cotrobăind la merinde şi pături, iar Maud şi Claes îi priviră nehotărâţi dintr-un colţ până când se aşezară şi ei. Fuseseră uitaţi.

– Vine, vine, nu-i duceţi voi grija! spuse Manuel, mestecând vorbele laolaltă cu o bucată de pesmet. O dată suflă pasărea noastră!

Lăsară capetele în jos, speriaţi, şi Martin, şi Baki, cât era el de beat. Len îi cercetă atent. Proloff, dimpotrivă, privi mândru în jurul lui şi-o trânti iarăşi:

– „Praful răscolit amarnic… Cerul văduvit de stele…”

– Odihneşte-te, taică! zise Manuel, şi în glasul lui parcă se desluşi răsărind respectul. Odihneşte-te, să nu te vatămi.

– Ce-o să se întâmple cu noi? întrebă domnişoara Riskin.

– Sunt şi eu curios, îi răspunse Claes.

“Proloff al nostru, pardon, Proloff acesta are o taină de care e mândru. Care e taina lui?”

– Păi, să dormim atunci, căscă Martin, când o veni vântul vedem noi.

Îşi căutară locuri bune sub umbrar. Câte o stea mai scăpa printre bălăriile aruncate cu braţul pe acoperiş şi îşi clătea lumi­na în ochiul de apă.

– Martin, şopti Claes după ce Manuel se îndepărtă, desfăcându-se la nădragi.

Martin veni lângă el, ţintindu-l cu ochi vii.

– Ce mai vrei? zise, însă tot pe şoptite, nu ţi-ajunge? V-aţi ţinut după noi tot timpul. De unde ne ştii numele? Daca nu era Proloff, de mult v-am fi făcut felul, dar el s-a-mpotrivit mereu, cu toate că vă simţeam pe-aproape. Asta cu pasărea e treaba noastră, de ce nu ne-aţi dat pace? Mâine vă ducem acolo, să vă săturaţi!

Şi dădu să plece. Len îi atinse braţul uşor şi-i vâră sub nas pumnul de bancnote pe care tot drumul îl răsucise în buzunar.

– Ajut-o pe fată să plece, Martin! spuse, transpirând.

Celălalt tăcu. Se întunecase, nu-şi puteau vedea ochii,

Martin luă bancnotele şi scăpără un chibrit.

– Ce-s hârtiile astea? se miră, o clipă mai târziu. Nu ştiu să citesc, ia-le! Da’ tu de ce nu vrei s-o ştergi?

Len se îndepărtă, buimac.

– Eu vreau să văd, mormăi. Eu vreau să văd totul…

Se auzea un uruit greu undeva, în aer, se-adunau norii? Vesteau ploaie peste deşert?

– Avioane, anunţă Manuel, întorcându-se de unde avusese el treabă. Să se ducă, cine-i ţine? Or să simtă şi ei, pe pielea lor, pasărea noas­tră.

– Să nu vă fie teamă, domnişoară, îi spunea Proloff fetei, sunt băieţi cu bun simţ, dar sălbăticiţi. Îi ţinem în frâu.

– Dumneata îi conduci? întrebă Maud.

Proloff se scutură indignat.

– Eu, domnişoară, nu mă pot lega de ei, de fapt, generalizând, nu mă pot lega de nimeni…

Şi pentru că ea se încăpăţână să nu-l întrebe de ce, continuă, binevoitor şi misterios:

– Trebuie să am grijă de ou, domnişoară, înţelegeţi, nu-i aşa, că este o sarcină dificilă şi deosebit de onorantă! Îmi aduc aminte…

– Nu înţeleg, spuse Maud, ce ou?

Apoi el dispăru în noapte, îi întoarse brusc spatele, o mână o apucă pe a ei, ştia atingerea aceasta, de o infinită gingăşie, vocea lui Claes o învălui, liniştitoare.

 

Şi iarăşi. Te-ai culcat pe dreapta, Manuel, pe dreapta te-ai sculat, cu gura plină de amăreală. Unde suntem? Sub umbrar, vezi bine. Şi?

Străinii dorm duşi, ăsta a luat-o pe fată în braţe, halal pătură, altceva nici că-ţi mai trebuie. Pe ea se vede treaba că a mai zgâriat-o pasărea o dată, judecând după urma roşie de pe faţă. De ce vin toţi de pretutindeni să ne ia ce-i al nostru, să ne încurce rânduielile, să vadă, să spună, să strice? Au bani, maşini, case, femei, pe mine m-a făcut mama sub un pom, m-am jucat cu pietricele în praful drumului, mai târziu cu şuriul. Nu ştiu ce înseamnă cuvântul “sătul”. Nu ştiu ce înseamnă multe alte cuvinte. De ce vin să ne sperie pasărea, de-abia s-a aşezat, de-abia zămisleşte, cine ştie când o să-şi mai facă un cuib la noi?

– Hai, scularea! zbieră supărat şi într-o clipă toţi erau în picioare, pregătindu-se de plecare.

Uite, putoarea asta se face că nu l-a auzit, stă în fund şi se uită aiurea, bărbatu-său, ori ce i-o fi, încearcă s-o înduplece, stai, tu mititelule, să-ţi arăt eu cum se face cu femeile!

– Hai! zise, apucând-o strâns de braţ.

Maud îl fixă liniştită.

– Nu mai merg nicăieri, spuse.

– Zău? râse Manuel.

O         lăsă şi începu să-şi scoată cureaua de la pantaloni, pe îndelete. Ceilalţi se adunaseră în cerc.

– Las-o în pace! făcu posac Len.

Manuel nici nu-l băgă în seamă.

– Las-o, n-auzi?

Abia când îi atinse umărul, Manuel sări ca ars, întorcându-se. Până să clipească, îi băgase ţeava pistolului între ochi.

Şi-atunci începu vântul. Cine-l auzise, venise tiptil până-n spatele lor şi stătuse la pândă, aşteptând momentul prielnic. Umbrarul se nărui cu un trosnet, împroşcând stropi negri de mâl. Bălăriile luară calea văzduhului. Iar nisipul curse peste ei din toate părţile, fierbinte, aspru, usturător, înecăcios, ca o pacoste, ca un blestem, ca moartea.

 

Într-un loc oarecare, departe de ochiul liniştit al apei. Vântul a fugit, luându-i pe toţi ceilalţi cu el.

– Ei, spuse bărbatul înalt şi uscăţiv, care-i ieşie în drum pe neaşteptate, peregrinările dumneavoastră se apropie de sfârşit.

Apoi:

– Nu mă cunoaşteţi, nu aveţi de unde, n-am avut, ca să zic aşa, ocazia… hm… să ne întâlnim.

Şi:

– Nu văd însă de ce n-am putea face cunoştinţă acum. Dati-mi voie: G.H. Innertal.

Domnişoara Riskin dădu din cap politicoasă. El părea chiar atunci scos din cutie, nici urmă de praf pe mânecile vestonului, dunga pantalonului impecabilă, şuviţe argintii pe tâmple, pupilele roşii – doi mici cărbuni incandescenţi.

– Aş dori, dacă nu vă deranjează, să stăm puţin de vorbă. Avem la dispoziţie (îşi consultă ceasul) aproximatv patruzeci de minute, domnişoară.

Maud îşi trecu limba peste buzele crăpate.

– Să vorbim! încuviinţă. Cât timp putem rezista în plin soare?

Bărbatul scoase din buzunarul interior al vestonului un mic tub negru, învelit în piele. Apăsă un resort şi în mâna lui se deschise o umbrelă.

– Sunteţi iluzionist? zâmbi Maud.

– Nu, spuse grav G.H. Innertal, colonel.

Acum stăteau foarte aproape unul de celălalt.

– Despre ce vreţi să vorbim? întrebă ea.

– Despre dumneavoastră, domnişoară. Dar mai întâi aş vrea să vă prezint scuzele mele. Vă datorez o explicaţie şi nu voi întârzia să v-o furnizez. Noi, militarii, căutăm fair-play-ul. Încă.

– O explicaţie…

– A celor întâmplate până acum.

Maud îşi coborî pleoapele pe jumătate.

– Sunteţi sigur că o aveţi, colonele? De ce v-aş crede? Cine sunteţi, de fapt?

Colonelul G.H. Innertal îşi permise luxul unui zâmbet de o secundă.

– De ce vi se pare mai credibilă existenţa unei oaze în mijlocul acestui deşert? Ştiţi bine că nu este posbil aşa ceva. Şi birtul acela, în stomacul unei balene… Ridicol.

Maud îl fixă ironică. Mâna ei mânaâie marginea umbrelei.

– Totul este numai un vis. Deci, colonele, şi dumneata eşti o plăsmuire a acestui vis…

– Da, făcu posac G.H. Innertal, şi din moment ce realizaţi asta, trebuie să vă şi treziţi dintr-o clipă în alta, nu-i aşa?

Se auzi un zgomot surd, ca al unei prăbuşiri îndepărtate. Colonelul tresări şi degetele i se albiră pe mânerul umbrelei.

– Uitaţi ce este, v-am spus că nu avem prea mult timp la dis­poziţie. Am să încerc să fiu scurt. Vorbeaţi depre vise. Ei bine, da, totul este un fel de vis, dacă ne referim la o persoană obişnuită, cum ar fi să zicem… cum aş fi eu, de exemplu. Pentru dumneavoastră, însă, aceasta este realitatea.

Maud Riskin tăcu vreme de câteva clipe.

– Vreţi să repetaţi, vă rog?

– Pentru dumneavoastră aceasta este realitatea. Pentru dumneavoastră singură, Maud Riskin, douăzeci şi opt de ani, fostă actriţă, posesoare a unei cicatrici şi a unei jumătăţi de rochii de seară. Iertaţi-mă, sunt nepoliticos, timpul mă presează.

– De ce ne grăbim? făcu Maud.

Întrebarea sunase stins chiar şi pentru ea însăşi.

– Nu mă mai întrerupeţi, vă implor! Mai întâi explicaţia: Claes e un bun cercetător. Are stofă, e nemaipomerit de bine pregătit. A fost unul dintre iniţiatorii expediţiei.

– Dar…

– Se pare însă că valoarea lui nu se limitează la calităţile omului de ştiinţă. De altfel, acestea nu i-au fost de niciun folos. Este, conform unor criterii care, vă mărturisesc, îmi scapă, un ins deosebit. Deosebit de noi ceilalţi, desigur. De aceea şi-a atins…

Colonelul G.H. Innertal tăcu. Sunt lucruri ce nu pot fi spuse pe nerăsuflate nici măcar când eşti în criză ce timp.

– Spuneţi-mi! ceru Maud.

– Ei bine, au găsit-o atunci în deşert. Adică la puţin timp după ce unul dintre ei şi-a pierdut viata. Elicoptere, blindate, trupe de elită. Nu eram dispuşi să ne asumăm niciun risc. Dintr-un motiv obscur, şi probabil stupid, o numeau „Marilyn Monroe”. Noi i-am dar pur şi simplu un număr. Acolo, sub pământ, nu ne mai puteam ţine de glume.

– Len mi-a vorbit despre asta, îl întrerupse totuşi Maud. Ceva nu se leagă.

– Ştiu, murmură deja obosit G.H. Innertal, secvenţa din labo­rator. Filmul s-a rupt îndată după moartea lui Martin. Lui Claes i se pare că acolo e fractura. Cele petrecute în subteran sunt pen­tru el doar halucinaţii, rodul unei puternice insolaţii. E con­vins de asta.

– Cum…

– Nu ştiu încă. Opt mii doi a fost la început o pasăre mare şi urâtă. Apoi o structura moale, strălucitoare. Apoi… Era mereu altceva. Înclinam să credem că, în afara unei capacităţi mimetice extraordinare, nu vom descoperi nimic cu adevărat important acolo. Nici o urmă de raţiune. Ne luaserăm totuşi măsuri de precauţie. Laboratorul… O vreme, am fost convinşi că metamorfozele erau părţi ale uror mesaje. Nu ştiam de unde vine. Claes se închidea tot mai mult în el însuşi. Acum sunt sigur că plănuia ceva.

Domnişoara Riskin dădu din umeri.

– Nu văd ce legătură au toate astea cu mine.

– Ajung imediat unde trebuie. Pentru un motiv sau altul, Claes a fost ales. Era de ajuns…

– Mă obosiţi, colonele…

– Noi bănuim că ea se hrăneşte cu informaţie, pe care o asimilează şi-o transformă într-o formă de energie. O energie neconvenţională, desigur. Care-i oferă probabil o remarcabilă mobilitate în spaţiu-timp.

Maud schiţă un gest vag, ca şi cum ar fi vrut să îndepărteze imaginea omului cu umbrela.

– Vă repet, sunt la capătul puterilor… Şi nu înţeleg absolut deloc.

– Veţi înţelege imediat.

Glasul colonelului era un fulg de zăpadă.

– Nu observaţi nimic deosebit? Discutăm de aproape cinci­sprezece minute. Priviţi umbrela!

Maud se uită, văzu umbrele lor contopite într-o pată cu con­tururi neregulate, ţintuită sub tălpi. Scutură capul nedumerită.

– Soarele, explică răbdător G.H. Innertal, ca la o oră de geografie, soarele, domnişoară, este absolut imobil, nu s-a mişcat măcar un milimetru, o putem constata cu maximă uşurinţă.

Domnişoara Riskin râse.

– Şi ce-i cu asta? Doar visăm, colonele!

– Eu visez, domnişoară, permiteţi-mi să vă reamintesc acest lucru. Oricum, asta înseamnă că suntem cu toţii în puterea ei, suspendaţi. Controlează timpul, aranjează spaţiile cum vrea ea, ca pe un joc de cuburi. O distrează, probabil, o face cu un scop bine definit, cine ştie, nu ne putem ocupa cum se cuvine de acest aspect al problemei. Toate astea se întâmplă, desigur, afară, dar răul trebuie căutat şi stârpit înăuntru. De aceea mă aflu aici şi sper că mă veţi sprijini. Ce spuneţi?

Maud îşi simţi genunchii tremurând, se aşeză fără grabă în nisip şi G.H. Innertal o urmă îndată, fără a slăbi mânerul umbrelei. Ea îşi îndepărtă gânditoare o şuviţă de pe frunte.

– Ce înseamnă acest “înăuntru”, colonele?

El îi aruncă o privire ciudată.

– Mă tem că va fi o încercare dificilă pentru dumneavoastră, domnişoară…

Trase cu degetul o linie în nisipul fierbinte.

– Dintr-un motiv sau altul, s-a simţit ameninţată. Este extraor­dinar de puternică, şi cu toate astea şi-a luat toate măsurile de precauţie. Este raţiune pură, într-un stadiu inimaginabil de avansat. Şi-a căutat un refugiu.

– Vorbiţi despre Marilyn?

Innertal plescăi enervat.

– Despre Opt mii doi. Trebuie să terninăm, domnişoară! Refugiul ales a fost Claes.

– Poftim? Puteţi fi mai clar? îl rugă domnişoara Riskin.

– Da, iată: ea se găseşte acum în mintea lui Claes. Noi toţi ne aflăm în mintea lui.

Maud Riskin nu râse. Departe, pe cerul sudului, sclipiră aripi de metal, apropiindu-se vertiginos. Colonelul le privi nostalgic.

– Porumbeii, suspină el. Spuneţi ceva.

Fata continua să privească petele argntii peste umărul lui, buzele îi fremătară, nu-i era cald, nu-i era sete, nu o durea nimic.

– Ce vreţi să vă spun? murmură. Sunteţi o iluzie.

– Nu vă daţi seama? ţipă scos din fire G.H. Innertal. Tot ce vă înconjoară este o plăsmuire a minţii lui. Deşertul. Ce legătură aveţi dumneavoastră cu deşertul acesta? Opt mii doi… Aţi auzit vreodată ceva despre ea? Amicii lui Claes… Nu, nimic nu vă aparţine aici!

– Îl iubesc pe Len Claes, se pomeni rostind domnişoara Riskin.

Colonelul o privi cu simpatie. Izbucni în hohote.

– Nu vedeţi cât de absurde sunt toate acestea? spuse, ştergându-şi o lacrimă. Totuşi, vă înţeleg. Nici nu ştiţi cât de mult vă înţeleg.

Siluetele avioanelor se puteau distinge clar acum. Evoluau amândouă la joasă înălţime.

– Cine sunteţi, colonele? făcu Maud, complet liniştită.

G.H. Innertal o apucă de bărbie cu blândeţe.

– Sunt o iluzie, după cum bine aţi spus, domnişoară. O copie a adevăratului colonel G.H. Innertal. Mă aflu aici, în lumea lui Claes, graţie unui perfecţionat procedeu de hipnoză combinată. Vă rog să remarcaţi, domnişoară Riskin, că prezenţa mea este voită şi subordonată unui scop bine definit.

– Şi care este acest scop?

– Opt mii doi trebuie distrusă. Noi nu avem nevoie de ea, înţelegeţi-mă bine. Claes nu este Claes, ci o reprezentare. Imaginea pe care fiecare ne-o facem despre noi înşine. Nu vi s-a părut cam… teribilist? Şi ceilalţi… Nimic altceva decât creaţii, proiecţii ale imaginaţiei sale. Nu ştiu şi nici nu vreau să aflu în ce măsură mai este stăpân pe ea. Opt mii doi trebuie anihilată.

– De ce vreţi asta, colonele?

G.H. Innertal oftă adânc. Nu i se întâmpla deseori. Foarte curând, porumbeii aveau să se afle la verticala locului.

– V-am mai spus-o, noi nu avem nevoie de ea. Cu atât mai puţin de progenitura căreia se pregăteşte să-i dea naştere. Pentru că asta se va întâmpla, domnişoară. Ajutaţi-ne!

– De ce-aş face-o? Dacă cele pe care mi le-aţi povestit sunt adevărate, totul se reduce la o problemă care-l priveşte numai pe Claes.

– Fals…

În vorba domoală se putea citi un trist triumf.

– Nu realizaţi cât de fragile sunt toate aceste structuri? Nu simţiţi cum vă alunecă totul printre degete? Nisip… Îndată ce va stăpâni cum se cuvine această lume, nimic nu o va împiedica să dea buzna peste noi. „Afară”, „înăuntru” sunt noţiuni atât de relative, chiar pentru dumneata sau pentru mine. Vă închipuiţi, poate, că pentru ea… Nu, nu o vrem printre noi.

– Ce înţelegeţi prin acest “noi”, colonele Innertal?

Colonelul îi îngenunche privirea.

– Noi, naţiunea, desigur! Garantaţi că în mâinile altora nu va fi dresată să ne vâneze? O forţă de proporţii colosale, ca a ei, constituie un pericol mortal. Atâta vreme cât o putem controla şi eventual folosi…

Deodată se ridică în picioare. Firele de nisip care se cuibăriseră în cutele stofei se risipiră.

– Cred că e timpul să plecăm, domnişoară Riskin! La câţiva kilometri de aici, prietenul nostru comun Claes se pregăteşte să susţină cea mai grea probă a existenţei lui.

Maud se ridică şi ea, cuprinsă de un soi de ameţeală.

– Ce trebuie să fac? zise. Ce aşteptaţi de la mine?

– Ascultaţi-mă cu atenţie. Undeva, pe cuprinsul întinderii de nisip imaginar, Len Claes îşi întâlneşte destinul. Va fi una din nenumăratele înfăţişări ale acelei creaturi gestante.

Zgomotul motoarelor îi acoperea cuvintele încetul cu înce­tul.

– Va fi vorba, probabil, de o înfruntare. De fapt, un ultim test. Şi apoi… Trebuie să o întârziem cu orice preţ. Dacă reproduce­rea are loc înainte de-a o distruge, vor apărea complicaţii imense. Am nevoie de câteva ore. Timp subiectiv, desigur.

– Care e rolul meu în toată nebunia asta, colonele?

Şi uruitul îi învălui trepidant.

– Trebuie să-l convingi să renunţe. Sau să piardă. Trebuie să-l determini să piardă testarea. Am nevoie câteva ore. Asta o va scoate din minţi.

G.H. Innertal păru să-şi aprecieze propriul joc de cuvinte.

– Dacă el nu se dovedeşte un mediu corespunzător, va nevoită să ia totul de la început. Sau aproape de la început. Să îl pregătească. Să caute un altul. Circuit închis. Abia atunci poate zămisli netulburată. Claes trebuie să piardă testarea cu orice preţ!

Domnişoara Riskin îl apucă de braţ, furioasă.

– Poate fi ucis, dacă fac asta. Poate fi ucis, nu-i aşa?

Innertal râse scurt şi se smulse din strânsoarea ei.

– Văd ce vrei să spui! zbieră. Ei bine, da, poate fi ucis, dar asta nu are nicio importanţă pentru tine!

Era nevoit să strige pentru a acoperi zgomotul. Ridicară capetele şi văzură burţile argintii ale bom­bardierelor târându-se prin văzduhul fierbinte, ca peşti mari şi sătui.

– Vei avea un altul, şi un altul, şi un altul, dacă îl vrei cu tot dinadinsul. Pricepe o dată că sunt numai reprezentări. Eu însumi îţ voi oferi un Claes perfect, aşa cum îl vei voi! Haide, hotărăşte-te!

Dar ea scutura încă din cap.

– De ce nu o faci dumneata însuţi, Innertal? Ce nevoie ai de mine? Ce nevoie am eu de dumneata? Îndată ce coşmarul se va sfârşi, vom fi cu toţii afară, indiferent ce va însemna acest “afară” pentru Marilyn, oameni, oameni adevăraţi, nu imagini, nu gânduri. Îl voi căuta în toate ungherele pământului, dacă va fi nevoie…

Îi întoarse spatele colonelului şi se îndepărtă, şchiopătând, sub cerul de foc al amiezei fără sfârşit. În urma ei, ochii lui G.H. Innertal se metamorfozară. Îşi înteţiră arderea, se răciră sub acoperământul pleoapelor, deveniră, ca altădată, picături solidificate de ceară. Când îi vorbi, cuvintele lui o izbiră grele, detaşându-se net de zgomotul asurzitor al motoarelor.

– Vino înapoi, Riskin! Unde vrei să te duci?

Maud se oprise, deşi muşchii picioarelor i se încordau dureros sub piele, încercând să le mişte.

– Bineînţeles, zise el şi în vreme ce vorbea domnişoara Riskin se apropie vrăjită.

Cuvintele o fascinau, aveau ceva din atracţia şerpilor, nu le putea rezista, deşi era convinsă că sub ele se ascunde ceva urât.

– Bineînţeles, draga mea, ar fi trebuit să mă descurc şi fără ajutorul dumitale, era de preferat, mi-aş fi dat mâna dreaptă ca s-o pot face. Dar, după cum ţi-am mai spus, aceasta nu este lumea mea! Nu mă pot mişca aşa cum vreau. Nu pot aduce secvenţelor modificări atât de complexe pe cât le-aş dori să fie.

Întinse mâna şi degetele se mulară uscate pe rotunjimea de­licată a gâtului ei. Strânse.

– Toate ungherele pământului? Biată, micuţă, ele nu îţi sunt deschise. Tu însăţi eşti o creaţie a minţii lui Claes!

Trase aer în piept. Maud începu să trenure.

– Mai mult decât atât, Riskin. Tu nici măcar nu ai un suport real, Riskin. Eşti o parte a conştiinţei lui, Riskin. Nu-i de mirare, deci, că îl iubeşti. Tu nu exişti ca persoană fizică, Riskin!

Erau în bronzul unui clopot imens, care se tânguia sub lovi­turi. Kilometri cubici de văzduh solid coborau încet, zdrobindu-le feţele, umerii, coastele. Zgomotul desprindea de pe trupurile lor straturi fine, ce păstrau o clipă forma siluetelor şi se spulberau imediat, din cauza vibraţiei monstruoase. Iar timpanele refuzau să plesnească.

“Nu”, urlă albul ochilor ei, “nu-i adevărat”, modelară neauzite buzele, “minciuni”, vânturară braţele.

Colonelul G.H. Innertal închise umbrela cu gesturi lente, multiplicate de vibraţie, spuse şi el ceva, poate “îmi pare rău”, tălpile pantofilor se desprinseră din nisip, tâmplele argntii trecură o clipă prin dreptul soarelui.

Şi Maud îl urmă supusă. Se ridicau repede, din ce în ce mai repede, iar aerul fierbinte curgea peste ei ca arşiţa unui necaz. Din când în când, trupurile oscilau uşor, de parcă şi-ar fi pierdut echilibrul, dar ascensiunea continua, tot mai sigură, tot mai dreaptă. Când priviră în jos, dunele se aşezară cuminţi laolaltă, turme de animale mici, adormite.

Urcau. Zgomotul aşternu peste privirile ei obosite o bandă neagră, de nepătruns. Mai apucă să vadă, ridicând ochii, capul şi umerii colonelului pătrunzând prin tabla strălucitoare a fuselajului, ca printr-o perdea uniformă de ceaţă. Îl urmă şi acolo, avu o senzaţie de discontinuitate depăşind peretele. Încă mai ţinea mâna lui G.H. Innertal. Interiorul era cufundat în semiîntuneric. Zări cilindrii robuşti şi frumos rânduiţi ai bombelor. Zgomotul încetase.

 

4. Ninge absurd. Fulgi cât palma scârţâie încetişor. O dată căzuţi, mai tresar în răstimpuri, ca şi cum ar fi vii. Aşa se aştern, poate, în fiecare dintre noi ninsorile-sentimente, şuviţe pufoase alunecând peste faţa interioară a chipului tău, încolăcindu-se în punctele de contact cu trompa lui Eustache, cu ciocănaşul şi scăriţa, clătinându-se pe teaca alunecoasă a nervului optic, irigând mulţimea papilelor gustative, pentru a străbate apoi şirurile regulate de dinţi şi a ieşi la suprafaţă. Urcă peste faţa exterioară a chipului, până la adăpostul îngust al urechii. Şi iarăşi. Chipul tău este o bandă Moebius. Trupul tău este o butelie Klein.

– Aşadar, tu? stărui.

– O întrebare ca nuca în perete, râse Marilyn. Cum mă găseşti?

Frumoasă, frumoasă, cea mai frumoasă, mai frumoasă ca orice.

– Sunt o rază de soare?

Dacă vrei. Toate cuvintele sunt sărace.

– Cineva a spus: “Frumuseţea ei străluceşte…”

“…pentru că inima ei se dezvăluie în orice clipă.” Dar eu nu te ştiu, Marilyn. Eu nu te ştiu aşa.

– Voi toţi ati crezut că mă cunoaşteţi. Că m-aţi putea cunoaşte. Când îmi scăldaţi în lumină cele o sută de chipuri pe care le luam pentru voi. Când făceam să se scurgă pe gratiile subţiri ale cuştii pârâiaşe de făpturi violete. Când mă roteam în minţile voastre, şi dincolo de ele, frumoasa, urâta, frumosul, urâtul, cuprinsul, necuprinsa. Nu erau toate pentru mine o scenă?

Ba da. Şi noi te priveam.

– Şi voi mă priveaţi. Mă priviţi încă. Eu nu am o inimă. Iar înăuntrul meu clocotesc şi se amestecă miliarde de miliarde de chipuri. Câte puteţi cunoaşte într-o viaţă de-a voastră? Câte vă rămân necunoscute?

Len Claes se ridică în picioare. Stătuse în genunchi, cu faţa spre ea, iar ninsoarea i se aşternuse pe coapse şi pe umeri. Dar acum ninsoarea încetase.

– Tu eşti un vis frumos, Marilyn, zise. Însă eu nu pot visa la nesfârşit. Te voi distruge, Marilyn…

Marilyn îl privi gânditoare. Purta un pulover negru şi pantaloni pescăreşti albi. Îşi răsucea pe deget o şuviţă de păr.

– Să mă distrugi?

– Să distrug visul! Vreau totul despre tine. Nu-ţi este îngăduit să te mai joci astfel cu noi.

Ea râse.

– Bagă de seamă, bagă bine de seamă! Ce câştigi sfâşiind pânza ecranului?

– Adevărul, M.M. De unde vii? Te joci cu timpul, cu lumile? Nouă ne pot fi de folos toate astea.

Marilyn se îndepărtă şi el o urmă cu încăpăţânare.

– Dar eu am să plec, spuse ea mergând. Am strâns destule aici, printre voi. Pot să mă întorc în lumile mele. Sau să caut altele. Ţie ţi-aş fi lăsat nemurirea.

Fu rândul lui să râdă.

– Da, zise Marilyn, mă pot juca şi cu cărămizile trupului tău. E un joc la fel de plictisitor ca oricare altul.

Deodată, deşertul îşi întinse ridurile, totul deveni limpede şi anost, o nesfârşită câmpie albă, perfect plană. Marilyn pufni dis­preţuitoare. Se întoarse şi-i mângâie obrazul în treacăt.

– De ce s-a întâmplat să fii tu? De ce nu celălalt, Proloff? Prea slab. De ce nu celălalt, soldatul? El cel puţin ştie ce vrea. E foarte aproape, vine încoace, prostul, şi el vrea să mă distrugă. Oameni ca el nu pot trăi fără asta. Femeia pe care o placi vine şi ea.

– Innertal! şuieră Len. El nu poate fi aici!

Marilyn dădu din umeri.

– Să sfârşim! Am ceva special pentru tine, cu totul şi cu totul pentru tine.

Făcu un semn cu palma întinsă. Din pulberea uniform dis­tribuită a întinderii, se iscă un vârtej plăpând, subţire şi lent. El îi cuprinse gleznele goale, acoperindu-le cu nisip, urca pe pulpe, îşi mări diametrul. Silueta fetei pâlpâi ca flacăra unei lumânări pe cale să se stingă, se deformă. În mijlocul vârtejului altceva îi lua locul. Doar vocea îi răsuna în continuare, cristalină, calmă, liniştitoare.

– I-am spus “actor”. N-a trebuit să caut prea mult. Voi m-aţi numit în multe feluri. Mi-aţi dat până şi un număr. Ţie îţi mulţumesc că ai văzut în mine frumuseţea, atunci când mi-ai dăruit numele ei. Voi o accep­taţi bucuroşi, deşi în puţine rânduri vă aplecaţi să priviţi în adânc.

L-am numit „actor”. Ce puteam fi pentru tine? Puteam fi o floare nemaivăzută, o floare carnivoră. Puteam fi o carte pe care ai fi vrut s-o scrii până la capăt, nereuşind s-o citeşti. Puteam fi un foc mistuitor, sau te puteam aduce în fata propriului tău eu, să te las doborât de tine însuţi. Ori aş fi ales dintre toate nimicul. Poţi înţelege cât de greu e să înfrunţi nimicul?

Am ceva special pentru tine, Claes, l-am numit “actor”. Ascunde ceva sub mască, dar nu vei şti ce, până la sfârşitul actului. Sper să fie o jucărie drăguţă pentru tine. Voi îndrăgiţi atât de mult maşinăriile…

 

Cu un “clic”, glasul se stinse. Metamorfoza luase sfârşit. Len lăsă mult capul pe spate, pentru a cuprinde cu privirea corpul imens, cu reflexe metalice, care se înălţa neclintit la câţiva paşi de el. Undeva, acolo unde ar fi trebuit să se rotun­jească creştetul obiectului, aerul încă se mai zbătea în pâlnia vârtejului ce o luase cu el pe Marilyn. Claes îi dădu ocol încet, ferindu-şi ochii de strălucirea insuportabilă pe care soarele, un soare imobil, o dădea pe alocuri suprafeţei lustruite.

“Oul, constată plat, oul pe care îl păzesc Proloff şi-ai lui, un ou de fier. Ce poate zămisli el? Doar nu…

Înainte de-a-şi sfârşi gândul, se prăbuşi ţipând, în patru labe, nisipul îi intră în ochi şi în nas şi în gură, înecându-l. Unul dintre reflexele luminoase ale metalului şerpuise spre el ca un bici de foc şi-l lovise. Se răsuci, gemând. Umărul stâng era o piatră fierbinte, dilatându-se. În urma lui auzi plesnetul sec, o dată şi încă o dată, căutându-l. Apoi, în liniştea nefirească, peste el se rostogoli din înalt un huruit pătrunzător, ca al unei avalanşe, un glas colosal articulând cuvinte:

– Nu eşti atent, Claes! rosti monstrul.

Len se sprijini anevoie în coate, scuipă nisipul ce-i umpluse gura, se ridică în picioare. Duse mâna spre umărul care ardea, dar şi-o retrase imediat, gemând din nou. Pânza rămăsese intactă, însă sub ea carnea pulsa ritmic.

– E inutil! strigă, şi sunetul tremurat al propriei sale voci îl ajută să-şi adune gândurile spulberate de durerea ce urmase şocului.

Ca o culme a absurdului, oul de fier se aplecă uşor spre el, parcă să-l audă mai bine.

– E inutil! repetă Len, scuturat de un râs nervos, sfârşeşte odată, pentru ce toate astea? Ucide-mă!

Muntele de metal rămase câteva clipe nemişcat. Apoi îşi reveni la verticală.

– Să te ucid?! veniră cuvintele.

Din ele răzbăteau spaima, nehotărirea, uimirea. Len se înfioră ascultându-l.

– Nu e lumea mea, spuse, ai avantajul terenului! Chiar dacă aş riposta în vreun fel, la ce mi-ar folosi? Vei lua orice înfăţişare, ori de câte ori va fi nevoie. De ce să n-o sfârşim acum?

Aşteptă răspunsul şi răspunsul, dacă exista, întârzie să coboare. Oul-munte rămase mai departe imobil, indiferent. La capătul unui minut, Claes făcu un pas.

– Ce mai aştepţi? zbieră iar.

Brusc, şarpele de lumină veni fâlfâind prin aer şi-l lovi în obraz, doborându-l ca pe un sac. În vreme ce se zvârcolea, pe jumătate orb, amestecând ţipetele cu înjurături, îl fulgeră din nou, brăzdându-i ceafa.

– Nu eşti atent, Claes! bubui glasul, recăpătându-şi joviali­tatea.

Când ridică iar fruntea spre el, Len încă mai urla. Pe urmă se opri.   „

– Împuţiciune, sâsâi, clătinând un deget, ai să-mi plăteşti asta…

Alergă poticnindu-se, plănuind să dea ocol mon­strului, fără un gând precis, fără un gând coerent. Ceea ce urca în el, făcându-l să scuipe sunete dezarticulate, fusese la început furia care te strânge de beregată, iar acum se dizolvase, omogenizându-se într-o senzaţie distinctă, cum sunt setea, som­nul şi foamea. Dorinţa de a ucide.

– Ai să mi-o plăteşti, ai să mi-o plăteşti! repeta alergând, şi celălalt îşi zvârli din nou fulgerele, dar el se feri cu îndemânare şi râse, sfidându-l. Am să mă uşurez pe creştetul tău pleşuv până ce-l va mânca rugina!

“Actorul” se urni şi el. Stratul de nisip ţipă ascuţit sub rotun­jimea lucie, ca şi cum apăsarea formidabilă l-ar fi măcinat până la dimensiunile microscopice ale firului de praf. Baza oului se răsuci greoi, mai întâi spre dreapta, apoi spre stânga, deplasându-se câţiva metri în interiorul cercului pe care-l descria Claes.

– Vin! anunţă glasul. Nu încerca să fugi! Mă rostogolesc mai iute decât tine!

Len se opri un moment. Umbra propriului său trup se lungise, încetase să mai fie o simplă pată întunecată. Aşadar, timpul începuse din nou să curgă. „Către ce?” se miră.

“Actorul” mai înaintă câţiva metri, dar el se îndepărtă cu un râs rău. Carnea obrazului îl ustura opărită. Şi-apoi nu mai făcu nimic altceva decât să alerge, să se mişte mereu în jurul monstrului, aproape, departe, secunde lungi, cleioase, frământând nisipul, spre dreapta, spre stânga, din nou spre stânga, ridică-te, aleargă, opreşte-te.

Aleargă, până când? Până ce praful ridicat sub paşii tăi îţi poleieşte firele de păr, scrijeleşte mucoasele, se-adună mâl la rădăcina limbii şi te îneacă. Până când nu mai rămâne o singură fărâmă de came care să nu strige “mi-e peste putinţă”, un sin­gur crâmpei de cer prins pe retină care să nu se rotească bezmetic. Până când genunchii ţi se îndoaie străini şi ţeasta ţi se afundă în nisip, aşteptând călcătura de fier care o sparge ca pe-o nucă. Ce altceva îţi rămâne de făcut?

– Nu încerca să fugi! spuse “actorul”. Ai să oboseşti curând.

Biciul de foc fulgera din ce în ce mai rar şi se opri.

Ultimele lovituri, pe care Len le evitase cu uşurinţă, veniseră încet, prea încet, nu erau decât fire roşiatice raspândind puţină căldură. Len înţelese că doar soarele ce cobora spre orizontul alb îi dăduse “actorului” putinţa de a-l lovi. Venea noaptea? Întunericul sub acoperământul căruia s-ar fi putut îndepărta?

– Mai e mult până la căderea nopţii! observă vocea de fier. Nu încerca să fugi! Mă pot rostogoli mai iute decât o faci tu!

“Timp!” scânteie cuvântul în mintea lui Len, înainte de a rea­liza cu adevărat avantajul iluzoriu. “Am nevoie de un răgaz. Un răgaz în care să gândesc”.

În clipa următoare îşi schimbă încă o dată sensul de deplasare şi, din câteva salturi, se aşeză astfel încât “actorul” să se găsească între el şi globul soarelui. Se opri gâfâind în umbra uriaşă pe care colosul o aşternea peste întin­derea de nisip, aşteptând un miracol. Oul de fier se răsuci încet, dezorientat, înţepeni cu un scârţâit jalnic.

“Nu-i decât un mecanism”, horcăi Len.

Bătăile inimii îl asurzeau. Se lăsă încet pe vine, fixând creştetul lucios sub care se petrecea ceva, un proces având drept obiect găsirea furnicii. “Un mecanism miop, poţi deosebi o furnică rătăcind la picioarele tale, sub umbra care preface fiecare cută, fiecare adâncitură într-o iluzie?”

Pe o suprafaţă mare, nisipul vânturat de umbletul greoi spuzise faţa deşertului cu mici denivelări imobile, înşelătoare. Zeci şi sute de pete întunecate cărora doar soarele, în mişcarea sa imperceptibilă, le împrumuta iluzia vieţii.

– Claes! tună absurd glasul “actorului”.

– Claes… miorlăi, o clipă mai târziu.

– Claes… se tângui, furând dulceaţa vocii lui Marilyn.

– Claes!

Un mecanism imperfect, ea a plecat, a plecat probabil pen­tru totdeauna, a lăsat în urmă maşina, tot ce-a găsit urât printre noi, suma mizeriilor şi greşelilor şi fundăturilor în care sfârşesc ori ar trebui să sfârşească drumurile prost începute, dru­murile minciunilor, drumurile nedreptăţilor. Un mecanism slut şi idiot, batjocorind lipsa a ceea ce ar fi putut fi bunul cel mai de preţ al acestor oameni, neputincioşi, fricoşi, ticăloşi. Încrederea în miezul lor bun.”

Len îşi mişcă mâinile încet, continuând să privească suprafaţa arcuită a muntelui de fier. Degetele găsiră nasturii bluzei, catarama curelei, şireturile ghetelor.

– Claes, spuse “actorul” cu blândeţe, este inutil, Claes… Tu nu poţi fi departe… Eşti epuizat, Claes… Eşti sfârşit… Te afli probabil în conul de umbră pe care îl generează masa trupului meu. Aşa este logic, Claes…

Len porni, la fel de încet, să umple cu nisip mânecile bluzei, una dintre ultimele dovezi palpabile ale altei existente (plasată unde în timp?), pe cale să se mistuie. Făcu acelaşi lucru cu pantalonii şi înfipse pe rând ghetele în nisip, cu vârfurile în sus.

– Aşa este logic, Claes. Am să mă deplasez pe direcţia pro­priei mele umbre. Încă nu te pot detecta. Dar nu-ţi face iluzii, Claes… Claes! Îndată ce voi fi suficient de aproape, n-ai să mă mai poţi păcăli. Aşa este logic, Claes.

“Logic, logic”, mormăi Len privindu-şi opera, în vreme ce “actorul” pomi să înainteze, scrâşnind înfiorător. Hainele pline cu nisip creau iluzia unui trup omenesc prăvălit pe spate, cu braţele şi picioarele răsfirate. Se îndepărtă prudent, încă la adăpostul umbrei, fără să slăbească din ochi silueta monstrului, tremurând de oboseală şi excitare.

“N-am dorit lupta asta, n-am dorit nimic din cele întâmplate, sau poate le-am dorit? Ce se ascunde sub ele? Nisip? Nisip stă ascuns şi-n zdrenţele alea, dar parcă înainte era altceva? Cel puţin nisipul nu suferă, nu strigă, n-are moarte”.

Se îndepărtase suficient de mult ca să se mai poată opri o dată. Privi. Muntele de fier venea constant către locul în care se zăreau mânecile bluzei şi vârfurile scâlciate ale ghetelor. Mai avea cincisprezece metri, apoi zece, apoi cinci. Se opri.

– Claes, coborî glasul, iată-te, deci. Ai înţeles, în sfârşit. Ce caraghios erai alergând, Claes! Ce jalnică şi inutilă risipă de energie! De timp. Ce jalnică şi cât de inutilă revoltă! Nu te poţi împotrivi destinului, Claes!

Len îl urmărea, cu ochii împăienjeniţi de încordare, fără să respire.

– Ce jalnic şi cât de inutil joc cu timpul… Timpul pe care îl preţuiţi atât de mult. Priveşte-mă, Claes, priveşte-mă o ultimă dată! Timpul nu înseamnă nimic pentru mine. Eu însemn ceva pentru timp…

Se-auzea surpându-se pojghiţa efemeră de nisip ce aderase la suprafaţa metalică.

– Nu spui nimic? făcu glasul dezamăgit.

“Ce mai aştepţi?” gândi Len. „Scârbă, vino, calcă, ia-ţi porţia de zdrenţe şi cară-te, ce mai aştepţi?”

– Bine, oftă colosul, oftatul lui era dezmierdarea pe care şi-o aduc unul altuia dinţii masivi ai unor roţi imense, tocite, pe curând, Claes! Ne vom mai întâlni, poate…

Se răsuci o singură dată şi simulacul încropit de Len dispăru, aspiratt în vâltoarea prăfoasă. Una din ghete zbură prin aerul tulbure, încremenind la mică distanţă, ca o vietate carbonizată. “Actorul” se cutremură zgomotos, parcă s-ar fi prăbuşit ireversibil în el însuşi, parcă organe tăiate în fier brut s-ar fi desprins în interiorul animalului uriaş, lovindu-se unele de celelalte. Rămase pe loc, frământând nisipul, aşa cum striveşte talpa un muc de ţigare.

Urlă.

Len îşi apăsă palmele pe urechi, dar asta nu-i era de ajuns, s-ar fi înşurubat în straturile de sub el, dacă ar fi putut, ca să nu-şi mai simtă plămânii cojindu-se, pielea vălurindu-i-se pe mâini. Urletul era al unei lumi rupându-se ca o bucată de hârtie, era al soarelui despicat în două de o lamă nevăzută. Venea pur şi insuportabil, unul din acele sunete în stare să schimbe ceva, în urma cărora faţa lucrurilor rămâne întinată, atinsă. Len crezu că distinge în inima urletului nu bucurie, nu uşurare, ci ură şi dezamăgire. Se făcu linişte.

„Şi-acum pleacă, murmură Len golit, cu ochii beţi, pleacă sau dispari, du-te o dată! Pleacă, te rog!”

Dar oul-munte rămase acolo, în faţa lui, drept şi nemişcat….

 

– Nu va pleca, zise domnişoara Riskin.

Întorcându-se, o văzu aşteptând în nisip, cu mâinile împreunate în poala rochiei de seară. Îi era peste putinţă să-i spună ceva şi, de altfel, ce i-ar fi putut spune, bun găsit? Iată-te deci? Flăcările unui foc mare, dinăuntru, îi lingeau trupul, flămânde şi duioase. Se duse spre ea, împleticindu-se.

– Tu? spuse.

Maud Riskin îl urmări cu ochii vii, apoi licărul din priviri se stinse.

– Cum e atunci când iubeşti un nor? îi răspunse, ridicându-se. Un nor alb şi subţire, aproape străveziu.

– Maud, şopti Len înecându-se, nu tre­buia… Aşteaptă, mai zise, prinzându-i braţul lângă cot şi silind-o să se aşeze iarăşi, aşteaptă, vom fugi de-aici, totul o să fie bine…

Ea dădu din cap. Nici măcar o singură dată nu-şi aruncase privirile peste umărul lui, acolo unde “actorul” stăpânea deşertul şi cerul.

– Vom pleca, repetă Len mângâind-o, undeva trebuie să găsim o ieşire, sau ne vom trezi pur şi simplu, nu ştiu. În curând va veni noaptea. Ori poate că el…

Maud dădu iarăşi din cap.

– Nu va pleca, zise.

– Linisteşte-te… bâigui Len.

– Nu. Nu înţelegi?

Îl fixă cu o intensitate extraordinară.

– Trebuie să plăteşti cumva. Trebuie să rupi ceva din tine. Nu pricepi? Aici, în nisip, trebuie să amesteci o parte. Sau poate mai multe. Sau poate totul.

Len îi cuprinse umerii, ca acolo, atunci, între pereţii albi ai coridorului, dar realiză că tremurul pe care-l simţea sub degete îi aparţine.

– De la bun început… De la bun început ceva s-a împotrivit şederii mele cu tine. Ceva s-a opus. Erau semne pe care n-am ştiut să le citim atunci.

Len o ascultă atent.

– Ne vom despărţi aici. Nu se poate alfel. Vei supravieţui. Trebuie s-o faci. Totul ar rămâne înspăimântător de inutil.

– Dar tu…

– Aceasta nu este lumea ta, de câte ori ai spus-o? Bietul de tine! Ce vei voi să găseşti trezindu-te? Ridicând pleoapele?

El începea să înţeleagă, umbre îi năpădiseră chipul.

– Maud, spuse rar, încordat, cu siguranţă tu vei fi lângă mine!

Domnişoara Riskin îi zâmbi strâmb.

– Cu siguranţă, o bucăţică din tine. Cum e atunci când iubeşti un nor? Un trecător pe cale să se risipească?

Nisipul tremură sub ei. Un huruit surd îi învălui. Uitaseră.

– Claes, zise “actorul”, m-ai minţit!

Îl vedeau înfricoşaţi, vibrând la zeci de metri depărtare, după cum cuvintele se rostogoleau mai grele ori mai uşoare.

– Ai dat dovadă de multă şiretenie, Claes, continuă să flecărească “actorul”. Experienţa mea e mai bogată cu un truc acum. N-ai să mă mai poţi păcăli! Vin spre tine!

– Pentru ceva vreme am fost, cred, una şi aceeaşi fiinţă, plânse şi râse în acelaşi timp Maud Riskin, iar Len nu pricepu, buimăcit de apăsătorul glas al oului de fier.

Privi pupilele negre, dincolo de care bănuia parcă mile în­tregi de spaţiu liber. Ea îi parcurse obrazul, cu amprentele fine ale degetelor, de la o margine la cealaltă. Sub atingere, simţea structura intimă a pielii răscolindu-se, împotrivindu-i-se. Len simţi de câte ori avuseseră nevoie să-şi confirme “reali­tatea” dezvăluită de privire prin atingerea netă şi oarecum mai brutală a degetelor. Ca trişti şi irecuperabili orbi. Şi mai realiză, chiar fără putinţa de-a o vedea, că semnul cu care “actorul” îi brăzdase chipul era replica fidelă a celui de pe obrazul ei. Trebuia să fie aşa. Crezu că înţelege ceva. Dar clipa trecuse.

– Vin spre tine, Claes! trâmbiţă victorios “actorul”. Nu fugi, mă rostogolesc ceva mai iute decât o poţi face tu!

– Maud! zbieră Len, acoperind zgomotul de fier.

Domnişoara Riskin ieşise, călcând uşor, din conul de umbră, şi se îndepărta, ţinându-şi poalele rochiei de seară. Continua să privească liniştită suprafaţa scânteietoare ce se apropia cu repeziciune. Oul de fier şovăi o clipă, îşi reluă mersul împleticit, abătându-se foarte puţin de la direcţia iniţială.

– Maud! strigă tot ceea ce îl alcătuia pe Len.

Valul furios de nisip care ţâşnea înaintea „actorului” o ajunse din urmă şi coborî într-o clipă peste silueta ei fragilă. Apoi “actorul” fu deasupra locului acela.

Pentru câteva secunde, încremeniră toate, nisipul aşternându-se din nou, strat peste strat, o bucată de soare agăţată de linia fină a orizontului, oglinda rotundă de metal, la capătul unei oscilaţii adânci, ţipătul domnişoarei Riskin ca o tulpină umedă crescând, văzduhul amestecat de aripi inexistente, două puncte străluci­toare înaintând din profunzimile sale spre creştetul oului de fier. Len ridicând mâinile pentru a-şi cuprinde tâmplele, mişcarea fragmentată în secvenţe distincte, lipsite de continuitate, înce­tinită în împotrivirea, în refuzul de a fi al acestei realităţi. Dar totul numai pentru câteva clipe.

Picioarele începură să se mişte singure, Len o luă la fugă, icnind la fiecare pas. Tot atunci deşertul se zgribuli ca de frig, îşi recăpătă dunele, ridurile şi încreţiturile săpate de vânt, iar “actorul” se aplecă şi el primejdios de mult, se răsturnă, rămase o clipă în echilibrul precar oferit de creştetul oului, se răsturnă iarăşi, încă o dată şi încă o dată, şi silueta începu să i se micşoreze în direcţia soarelui.

Claes urcă vlăguit creasta unei dune, se rostogoli pe povârnişul care i se deschisese la picioare, urcă din nou, cuprinzând cu ochii tot ce putea fi cuprins. Era singur. Şi soarele căzu în întregime dincolo, cu un ultim zvâcnet, aproape că auzi pocni­tura ca de pistol ce-i însoţise prăbuşirea peste marginea lumii.

La puţină vreme veni şi noaptea.

 

Mai târziu:

A rătăcit fără să ştie de sine, călărind dunele, înotând printre undele de nisip, strigând un nume, acelaşi, până când întunericul nopţii s-a lipit de dânsul.

A rătăcit şi după căderea nopţii. Dacă urmele paşilor săi desculţi ar fi fost fosforescente, un păienjeniş peste măsură de încâlcit ar fi strălucit în noapte peste faţa deşertului.

S-a ghemuit, târziu, într-un loc anume, dezgropând câteva zdrenţe şi-o gheată scâlciată, era locul în care păcălise “actorul”. Zdrenţele jalnice l-au ajutat să-şi înăbuşe fiorul pe care aerul răcoros al nopţii îl pornise în el.

Un hoitar a alunecat departe, râcâind nisipul cu ghearele. A licărit o stea, au licărit stelele. Cu greu a găsit Ursele, Sirius, Procyon. Erau acolo, dar peste tot înfloriseră şi altele, constelaţii noi, necunoscute, nemaivăzute. Ca şi cum abia atunci ar fi ieşit toate la iveală, toate cele adevărate, constelaţii fără număr. Unde stătuseră ascunse? Aveau să mai vină şi altele, până când cerul va fi devenit o singură pată de lumină fără margini? Cine le făcuse loc acolo?

 

Un zgomot. O respiraţie. O tuse uscată.

Nu întoarse capul. Ochii îi erau duşi în cer, iar mintea cu mult mai departe. Cineva al cărui chip nu-l putea desluşi veni şi se-aşeză pe vine, la câţiva paşi depărtare. Un glas, despre care amintiri ceţoase se căzneau să iasă la suprafaţă, îi puse o între­bare. Glasul continuă să vorbească. Len reveni de aiurea, aproape el însuşi, dacă cel ce fusese până atunci putea fi numit astfel. Împrejurul lui simţi aşteptarea, o uşoară tensiune, aşa cum rămâne adesea în urma întrebărilor.

– Ce vrei? zise.

– Eşti dus bine, constată celălalt. Spuneam că l-ai aranjat, nu glumă.

– Pe cine?

– Drăcia. Mecanismul. Gogoloiul.

Chiar în secunda care-i trebuise lui Len pentru a recunoaşte inflexiunile vocii, necunoscutul scăpără un chibrit, luminându-şi faţa. Începu să pufăie liniştit din ţigară.

– Şi dumneata, moşule? râse Claes.

– Ei da, şi eu… mormăi moş Bătătură, după o scurtă ezitare. Te mai miri încă?

– Nu, recunoscu Len. Dar spune-mi, eşti chiar dumneata?

– Chiar eu care?

Să stai sub atâtea stele, poate găzduitoare de lumi, să nu mai fii sigur de înţelesul cuvintelor.

– Da, da, oftă moşul, ăsta-i necazul! Vortim, vorbim…

Veni mai aproape. Coama încâlcită i se prfila pe cer.

– Îmi citeşti gândurile? făcu Claes.

– Poate ţi le citesc. Din cuvinte ce să aleg? Două din trei sunt prilej de zâzanie.

– Pentru ce-ai venit aici?

Moş Bătătură icni, ridicându-se. Se vede treaba că amorţise.

– Dracu’ ştie! Căutam ceva. Aveam să-ţi spun ceva. Ăsta mi-era drumul. Ce-ţi pasă?

– Nu-mi pasă, moşule. Du-te unde ţi-e voia.

Tăcură. Contururile siluetelor tremurau. Era tot mai răcoare.

– Eşti sigur?

– Da.

Ziua zăcea undeva departe. Ce culoare avea să ia deşertul după ce întunericul se va fi risipit?

– Frig…

– Frig…

Şi linişte. Şi pace.

– Unde-i ieşirea din cerc, moşule? vorbi Len. Există o ieşire?

– Există, încuviinţă celălalt cu un mormăit.

– Ia-mă cu tine. Du-mă acolo.

Bătătură îşi aprinse iar ţigara.

– Nu pot. Nu pot să te iau cu mine. Ieşirea aia nu e bună pentru tine.

Len râse scurt, fără veselie.

– Credeam că sunt vreun verişor de-al lui Tezeu. Dar s-ar putea, până la urmă, să fiu doar Minotaurul.

– Baţi câmpii… scuipă moşneagul.

Şi din nou tăcere.

– Nu pune bază pe mine, grăi în cele din urmă Bătătură, nu-ţi pot fi de niciun folos. Din toate cele ce ţi s-au întâmplat, pe mine să nu mă iei în seamă.

– Da, încuviinţă Claes, dar ştii dumneata tot ce s-a întâmplat?

– Ştiu, ştiu, dădu moşul din cap. Eu, băiete, o să plec curând. Nu mai am ce face pe-aici, şi poate nici n-am avut. Poate sunt doar o urmă, un rest. Ceva care rămâne scurt timp după…

– Ceva care rămâne scurt timp, îl îngână Len. După cine?

– Ştiu eu? După tine, după ceilalţi. După o pasăre. Ce rămâne în aer după trecerea unei păsări?

Len îşi cuprinse genunchii.

– Mă doare capul, moşule… Dar ea o să se mai întoarcă?

– Care din ele?

– Schimbăm doar întrebări, răspunsuri mai deloc, râse iar Len.

Putea să râdă. Gândi: “Pot să râd. Câte trebuie să treacă peste un om pentru ca el să nu mai poată râde?”

– O să mă trezesc! hotărî. Mă voi trezi, fără îndoială! Vreau s-o fac!

– Şi vei fi altul? Gândurile, lumile tale se vor orândui altfel? Ca atunci când te trezeşti dimineaţa şi hotărăşti să iei totul de la capăt?

– De ce, moşule? Ce-a fost rău… acolo? Ce n-a mers? În celălalt vis, în cealaltă lume a mea?

– Trage un fum, îl îmbie Bătătură.

Fumul bun, dens, îmbibat cu căldura mâinii omeneşti.

– Trezeşte-te, trezeşte-te! încuviinţă moşneagul. Ridică pleoapele. Du-te înapoi. Vezi ce faci…

– Şi ceilalţi? Martin e mort. Proloff… Există minuni?

– Tu nu eşti singur. Fiecare îi poartă cu sine pe ceilalţi. Şi nu numai atât. Nu numai imaginile lor, mai mult sau mai puţin strâmbe. Visele lor. Dorinţele lor. Ce-ar fi putut să fie într-o altă orânduială a lucrurilor. Cu bune. Cu rele.

– Mai aprinde un chibrit, moşule! Vreau să-ţi văd chipul.

Nasul. Ochii. Sprâncenele. Pielea feţei, brăzdată ca scoarţa de copac. Se poate citi în semnele ei?

– Mi-e teamă să cred în dumneata! Să mai cred în ceva care are legătură cu Marilyn. În ce-ar fi putut însemna ea pen­tru noi. Mă arde obrazul!

Avea glasul uscat, sfărâmicios. Bătătură îl opri cu un semn.

– Cum poţi tu s-o judeci? Copiii nu sunt pregătiţi să-nţeleagă faptele oamenilor mari. Iar tu abia te-ai născut. Eşti închis încă între pereţii minţii tale. Sfărâmă, aruncă, dă la o parte! Şi încă nu-i de-ajuns. Distruge lumea asta şi, la scurt timp, din cioburile rămase o să crească alta la fel. Prea multe calapoade. Prea multe urme. Eşti citit? Un găinar ştie mai multe decât tine. Tu ai învăţat să-ţi sugrumi ideile înainte de-a se naşte de-a binelea. Rupe linia cercului! Ridică pleoapele!

– De ce? făcu Len. Ca să încep un nou vis?

– Poate că vieţile tuturor oamenilor de pe pământul ăsta, puse la un loc, nu sunt decât un vis dintr-o mie! Alege tu un altul. Stă în puterea ta să-l faci frumos.

– Acum dumneata baţi câmpii, moş Bătătură! Eu. Ce însemn eu pentru tot ce ne înconjoară? Ce-au însemnat cărţile mele?

– Prostule! grăi moşul supărat. Ţi-am spus că nu eşti singur, chiar dacă ţii morţiş. Chiar dacă te-ai da peste cap. Că eşti tu, că e altul… S-a întâmplat să fii tu.

Şi, din nou: “Ce culoare va lua mâine deşertul? Mâine”.

– Mă ispitise cu nemurirea…

– Nimeni nu e nemuritor. Cuvântul pentru asta e altul. Caută-l! Poţi face ca timpul să nu mai însemne nimic pentru tine. Pentru alţii. Voi puteţi însemna ceva pentru timp. Noi.

Şi totuşi: “Ce culoare va lua mâine deşertul?”

– Nimic. Nu mi-a lăsat nimic.

Scârţâit de ghete. Trosnetul genunchilor bătrâni.

– Ce-ai fi vrut să-ţi lase? Minte? Aur? Niscaiva puteri necu­rate? Aşa-i că totul s-a petrecut prea repede? A fost ca o atin­gere de aripă. Mai caută, mai caută, poate ţi-a lăsat totuşi ceva.

– Unde să caut?

– Pe-aici, primprejur. În tine. Acu’ mă duc. Fă cumva, să iasă totul bine. Răul lumii îl cunoşti pe de rost.

Claes se ridică şi el. I se păru dintr-o dată că mângâie cu creştetul spuzeala de stele.

– Mai stai o clipă, moşule, îl rugă. Spune-mi, or să fie cu toţii acolo? Şi Innertal? Şi porumbeii lui?

Moşneagul se întoarse pe jumătate. Scormoni nisipul, ca şi cum ar fi căutat să-şi aducă aminte de ceva.

– Asta trebuie să te-ntreb eu pe tine. Dar cred că ăla nici n-a venit vreodată pe lume…

– Şi oul, moşule? Drăcia, cum îi spui dumneata, oul de fier. Ce ascunde el? Ce va zămisli?

Moş Bătătură stinse ţistuind jarul ţigării.

– Nu era decât o hărăbaie de ceasornic. Va fi măsurat şi el ceva. Ce crezi? Numai într-un singur loc se mai poate zămisli. Oul ăla eşti tu…

Într-o clipă, încălecase cocoaşa nărăvaşă a dunei şi alunecă dincolo. Când Len ghici în întuneric spinarea cocârjată, urcând şi coborând, glasul spart, de om cotropit de ani, izbucni, legând refrenele tuturor cântecelor auzite:

„Fată, din fuior de aur / plete moi aşterni pe umăr / iar sub buze – tainic plaur / nestemate fără număr…

Numai noaptea trupul darnic / numai ziua drumuri grele / praful răscolit amarnic / cerul văduvit de stele…

Dorm şi ochii mi-s răcoare / buruieni în apă sură / pune-mi între gene soare / foc din care gândul fură…”

De-aici, calea urmată se încurcă. Pare un ghem încâlcit de sfoară multicoloră, rostogolit prin nisip, alcătuind, cu fiecare clipă scursă, nod după nod, noduri imposibile, derutante, pe care cine ştie dacă le va mai desface cineva, vreodată. Într-o bună zi, te vei trezi în faţa unei noi întrebări: unde începe şi unde se termină el?

Poate porni de oriunde. Începe, totuşi, cu Len Claes, un bărbat în vârstă de patruzeci de ani, ghemuindu-se în inima deşertului, aşteptând, adunându-şi puterile, imaginând în răstim­puri nume obişnuite: Martin, Proloff, Maud, Marilyn.

 

Colonelul G.H. Innertal se rezemă obosit de cadrul uşii. Vibraţia porumbelului urca în el prin tălpile pantofilor şi palme, dar se atenua, undeva în preajma mărului lui adam.

– Ce-i cu femeia? întrebă răguşit.

Nu-i răspunse nimeni. Din scaunul pilotului îl privi câteva clipe peste umăr G.H. Innertal. Lângă el, ridicându-şi ochii de pe cadranele aparatelor, G.H. Innertal clătină din cap nedumerit.

– Ce-i cu femeia? repetă colonelul şi izbi peretele met­alic cu pumnul.

– Ce importantă mai are acum? suspină destins un alt G.H. Innertal, în spatele lui. Suntem aproape. Aproape de tot.

Colonelul le privi chipurile, pe rând Se regăsi în fiecare din ele, nepăsător, hărţuit de îndoieli, calm, neliniştit, obosit, relaxat.

– Nici măcar nu şi-a luat la revedere, râse. Nu putea coboră singură. În coordonatele astea e perfect neputincioasă. S-a petrecut ceva. Ceva din exterior a ajutat-o.

– Ce importanţă…

Colonelul întrerupse fraza cu un gest.

– Ceva i-a dat posibilitatea să sară o secvenţă. Bine, să ter­minăm întâi aici!

– Obiectivul în raza vizuală, anunţă plat un G.H. Innertal.

Fu un singur moment de agitaţie.

– Vreau să-mi radeţi întreaga zonă! spuse colonelul. Vreau să arate ca dracu’ după ce trecem.

– Bine, bine, făcu plictisit secundul G.H. Innertal.

Era insuportabil de cald. Sub ei, deşertul aluneca uniform. Nu vorbea nimeni. Nu se întâmpla nimic.

– Coborâm, anunţă G.H. Innertal.

Scaunul comod al pilotului, motoarele, plexiglasul cabinei, epoleţii, ghetele de zbor, trupurile, mânerul arcuit al manşei, chingile paraşutelor, lumina interiorului, cifrele mărunte ale cadranelor, în sfârşit, aripile, toate celelalte la un loc încetară să mai existe…

 

Kris (actorul Rudolf Valentino): Biată micuţă, ai venit să mă vizitezi, nu’i aşa?

(Kris face cinci-şease paşi. Harey tace.)

Kris: Oare mult ai să mai rămâi aşa?

(Dă să o mângâie. Ea se fereşte de mâinile lui cu un soi de sguduire.)

Kris: Ce voeşti? De unde ai venit?

Harey (actriţa Marilyn Monroe): Nu ştiu, dar am greşit cu ceva?

Kris: Oare… te-a văzut cineva?

Harey (cu tristeţă): Nu ştiu. Am venit ca de obiceiu. Dar are vreo însemnătate, Kris?

Kris: Harey…?

Harey: Ce este, dragă?

Kris: De unde ştiai unde mă aflu?

Harey: Habar n’am. (Râde fals) E ridicol, nu’i aşa? Când am intrat dormeai, dar nu te-am trezit, nu voiam să te trezesc, fiindcă eşti un răutăcios. Răutăcios şi plicticos.

Kris: Unde’ţi sunt lucrurile?

Harey: Lucrurile mele…? (peste măsuă de turburată) Kris, îmi pare că s’a întâmplat ceva… Parcă aşi fi uitat ceva… Da, nu’mi aduc aminte de multe. Pe tine te ştiu… de tine îmi amintesc negreşit… şi… şi atât. Oare am fost bolnavă?

Kris: Ei… s’ar putea spune. Da, câtăva vreme ai fost puţin bolnavă.

Harey: Oh! Atunci de bună seamă că din pricina asta… Cum e cu noi? Bine sau rău?

Kris: Cât se poate de bine.

Harey: Când vorbeşti aşa este mai curând rău.

Kris: Da’ de unde, Harey, iubito! Acum trebue să plec. Mă vei aştepta, nu’i aşa? Sau poate…

Harey: Trebue să te aştept? Multă vreme? (Îşi aşterne o mână pe pept.) Merg cu tine.

Kris: Copilă, e peste putinţă… Trebue să rămâi aci.

Harey: Nu. (Strânge spasmodic degetele, ca nişte ghiare.)

Kris: De ce?

Harey: Nu… nu ştiu. Nu pot. Îmi pare… îmi pare că trebue să te văd… mereu.

(După romanul ”Solaris” de Stanislaw Lem. O producţie M.G.M. – 1926. Cu: Marilyn Monroe, Rudolf Valentino)