Din amintirile unui medic provincial –

 

  „De ce, mamă, ne batem joc de adevăratele iubiri şi le păstrăm  totdeauna lângă noi doar pe cele în care mor norocul şi Soarele?”

 

Uliţa noastră se afla undeva, către marginea burgului; rar, un automobil mai răscolea praful sedimentat de ploile verii. Zilele, acolo, erau pline de Soare sau poate aşa se păstrează ele în memoria mea, iar aerul rămânea mereu proaspăt şi parfumat de florile grădinii din faţa vilei – căci aveam pe-atunci o vilă drăguţă cu verandă şi câteva camere: cinci? şapte? nu-mi aduc aminte, e singurul amănunt lipsit de claritate. Mi se pare, totuşi, că erau şapte, iar dacă amintirea e imprecisă, asta se datorează, desigur, existenţei camerei secrete de la etaj, despre care toată lumea păstra o tăcere aproape superstiţioasă şi care tăcere mie, puştiului de paisprezece ani fără prejudecăţi şi prea puţin conciliator, mi se părea teribil de suspectă. Chiriaşul camerei de la etaj fusese, în funcţie de numărul anilor mei şi de puterea mea de înţelegere, când Baba Cloanţa, când un strigoi, când, în sfârşit, un marţian. Pe vremuri, pomenirea acestui chiriaş reuşea să-mi domolească năzbâtiile – deveneam subit de o cuminţenie exemplară, căci mă temeam de necunoscutul agresiv cu mult mai mult decât de cureaua tatii. Dar îmi revine limpede în faţa ochilor amintirea faptului că, împotriva tuturor şi mai ales împotriva temerilor mele, încercasem de mai multe ori să mă strecor către camera de la etaj şi să forţez uşa. În câteva rânduri, fusesem prins de către cei doi fraţi mai mari, pe care‑i uram în acele clipe cu toată fiinţa mea, şi depus pe covor în faţa tatălui care, evident, îmi oferise porţia despre care socotea că am neapărat nevoie. Apoi mama mă lua în braţe, plângea împreună cu mine şi mă întreba: ce să cauţi tu acolo? Vrei să mori? Să nu te mai avem? Când n‑am mai crezut nici în Baba Cloanţa, nici în vreun marţian pripăşit la noi în casă (depăşisem zece ani), mi s-a părut straniu că plânsul maică‑mii nu era absolut deloc prefăcut, iar mai multe observaţii metodice executate asupra părinţilor convergeau, toate, către ideea că în camera aceea se afla, într-adevăr, cineva. Cineva despre care nimeni, niciodată, nu se ostenise să-mi vorbească clar. Într-o zi, am prins-o pe mama singură în bucătăria de vară din spatele casei şi am întrebat‑o dintr-o suflare:

– Mamă, spune-mi, te rog, adevărul. Cine şade şi ne ocupă nouă camera de la etaj, cine e acela de care vă temeţi, dar eu nu mă tem, ştiu că nu e Baba Cloanţa şi nici vreun strigoi, dar spune-mi, cine şade acolo şi cu ce drept, cine i-a dat lui voie să şadă acolo şi să ne sperie aşa pe toţi?

Mama şi-a dat la o parte o şuviţă căruntă scăpată din frâul basmalei de in cenuşiu, a dat să răspundă, dar în aceeaşi clipă am auzit în spate vocea tatii şi am tresărit amândoi:

– Eşti isteţ, băiete. Nu te mai osteni. în camera aia nu stă nimeni. Avem tot felul de lucruri vechi, îngrămădite unele peste altele, gata să se prăbuşească de-a valma. De-asta nu vă dau voie să intraţi acolo. Or fi păianjeni, şobolani. Sunt şi cărţi, dar cele mai multe au putrezit. E praf, e murdărie, n-aveţi ce căuta. Când o să mai creşteţi, vom face şi acolo curăţenie. Deocamdată, e mai bine să rămână totul aşa cum e. Unele amintiri trebuie lăsate să moară şi să putrezească.

M-am uitat la mama şi ea a dat din cap. A făcut-o însă prea repede şi cu ochii îndreptaţi către tatăl meu, într-o complicitate mută, care n-a izbutit să mă păcălească. A zis:

– Ascultă-l pe tata, du-te la joacă şi nu te mai gândi.

S-a răsucit către plită fără să mai scoată un cuvânt, iar tata s‑a îndreptat şi el, încet, către fundul curţii. Un singur lucru uitase: nu-mi ceruse cuvântul de onoare că nu voi mai încerca să intru în acea cameră. Şi, pentru că uitase un lucru atât de important, iar eu nu-mi dădusem nici altcuiva cuvântul că-mi voi întrerupe cercetarea, am urcat iarăşi la etaj, lipindu-mi urechea de uşa încăperii tainice. Uşa era încuiată, iar dincolo de ea liniştea închipuia parcă o a doua uşă. Şi multă vreme după ce am întrebat-o atunci pe mama: „Cine şade şi ne ocupă nouă camera de la etaj, cine e acela de care vă temeţi, dar eu nu mă tem, ştiu că nu e Baba Cloanţa şi nici vreun strigoi, dar spune-mi, cine şade acolo şi cu ce drept, cine i-a dat lui voie să şadă acolo şi să ne sperie aşa pe toţi?”, multă vreme m-am gândit la minciuna tatălui meu, căci o simţeam minciună cu acel simţ tainic caracteristic copiilor, pe care cei mari refuză să-l închipuie.

Era către jumătatea lunii aprilie când, trecând prin faţa curţii lui Sandu, vecinul nostru, m-am izbit nas în nas cu moş Toader, poştaşul care abia ieşise la pensie. Nas în nas e un fel de-a zice, căci moş Toader era mult mai înalt decât mine. Avea o mustaţă haiducească, în jurul căreia se prefigurau celelalte trăsături: ochii negri, sprâncenele acoperite parcă de colb, obrajii încă netezi în ciuda vârstei înaintate. Eu veneam dinspre şcoală şi ţin minte că purtam în mână curelele ghiozdanului. Obiectul în sine atârna bălăgănindu-se; îl izbeam cu piciorul, imprimându-i o mişcare de rotaţie şi eram cu totul neatent la cele ce se întâmplau în jurul meu. Un ultim şut a făcut ca ghiozdanul să descrie un desăvârşit arc de cerc, izbindu-se în final de genunchiul stâng al lui moş Toader. Am ridicat ochii şi curelele mi-au scăpat din mână, văzând uitătura chiorâşă a omului. Din ghiozdan cărţile s-au desfăcut în evantai pe asfalt. Îngheţasem. Moşul m-a cântărit o vreme, apoi, înduioşat probabil de spaima mea, s-a aplecat şi a început să adune cărţile risipite.

– Cărţi… fir-ar ele ale naibii de cărţi! Nu vă mai săturaţi de citit slovele – bâiguia, în vreme ce degetele noduroase tremurau atingând copertele. Ce-o-ţi găsi în ele, nu pricep! Uite-aşa a-nceput şi George, unchiu-tău…

Am tresărit.

– George? Care George, nene?

– Unchiu-tău. Ce, tu nu ştii? Adică, de! Mă-ta nu ţi-o fi spus…

– Cine era George?

– Mai bine – continuă să bodogănească moşul. Că nu trebuie să… chiar dac-o fi fost tac-tu vinovat, eşti copilul lui. Asta este…

Îmi trecuse orice spaimă iar curiozitatea mă împingea să insist.

– Cine era unchiu’ George, moşule?

– Ei, cine? Unchiu-tu, n-auzi? Uite-aşa era şi el, ca tine. Nici el nu auzea când vorbeam. Zicea că are lumea lui…

– Mai trăieşte?

– O fi murit, ce ştiu eu? Hai, du-te-acasă. Te-or aştepta ai tăi.

Şi pe când se îndepărta, l-am auzit azvârlind mai domol către mine:

– Să nu-i spui lui tac-tu că ţi-am spus. Dacă el n-a vrut să ştii…

Am mers acasă intrigat de lucrurile aflate, de faptul misterios că am avut cândva un unchi pe care-l chema George, de cunoaşterea soartei căruia ai mei făcuseră tot posibilul să mă ferească, şi că se ascunde ceva în trecutul părinţilor mei, un lucru care i-a înspăimântat suficient de tare pentru a nu mai aduce niciodată vorba despre el. Legam în chip firesc lucrurile de existenţa camerei secrete, camera aceea plină cu amintiri ce trebuiau lăsate, după spusele tatălui meu, să moară şi să putrezească. Oare – îmi ziceam – taina unchiului să se afle ea cumva acolo, în arhiva familiei, prin albume cu fotografii ori prin jurnale intime încropite stângaci, ori poate camera ascunde obiecte ce i‑au aparţinut, ce l-au însemnat sau pe care el le-a însemnat, folosindu‑le, cu un fel de pecete a fiinţei sale, pecete prin care ar putea fi cunoscută sau, cine ştie, recunoscută acea fiinţă? Şi de ce n-aş avea dreptul să dau la o parte misterul de peste numele şi făptura rudei mele neştiute – aş putea stabili modul în care fiece membru al familiei a acţionat atunci, atitudinea fiecăruia, deci: aş putea să judec, să condamn, să stabilesc gradele de vinovăţie? Doar moş Toader îmi vorbise de o vină a tatălui meu …

Desigur, pe vremea aceea nu gândeam astfel, dar acolo unde logica şchiopăta venea intuiţia, firească oricărui puşti, să acopere lipsurile. Şi, desigur, nu mă ispitea absolut deloc ideea de a descoperi amănunte noi conversând cu mama sau cu tata. Eram sigur – simţeam – că ar fi trebuit să ştiu întâi destule pentru a-i putea, în cadrul unei discuţii, domina şi înfrânge. Am prânzit deci în bucătăria de vară împreună cu fraţii mei, păstrând doar pentru mine cele aflate. Mama ne turnase supa în farfurii şi mă urmărea cu coada ochiului, intrigată, probabil, de faptul că mă vede atât de cuminte. Şuviţa de păr rebel, ţâşnită de sub basma, se clătina pe deasupra oalelor, arătând ca un semn de întrebare alb.

– Mănâncă şi carnea, mi-a spus. N-avem prea multă.

Mestecam în silă şi mă gândeam. Aveam nevoie de informaţii şi nu puteam să le obţin decât de la bătrânii mahalalei. Pe oamenii aceia trebuie să ştii cum să-i iei, astfel nu scoţi nimic precis – iar eu căutam dovezi certe ale existenţei unchiului meu. M-am ridicat de la masă şi am pornit către uşă. Îmi venise ideea să-1 caut pe vecinul nostru de vizavi, care locuise pe strada asta încă dinainte de începutul războiului.

Nenea Valentin – sau nea Val, cum i se spunea pe scurt – locuia singur. Soţia lui pierise cu foarte mulţi ani în urmă într-un accident, dar nimeni nu cunoştea împrejurările în care se petrecuse tragedia. Valentin nu se recăsătorise. Poate o iubise atât de tare, încât nu putuse s‑o înlocuiască prin nicio altă fiinţă. Oamenii spuneau că doamna fusese deosebit de frumoasă şi că picta cu mult talent. În cârciuma lui Vasilache de la capătul străzii exista un tablou pe care clienţii obişnuiau să-1 atribuie dispărutei. Oricum, esenţial nu mi se părea decât faptul că nea Valentin era omul potrivit să-mi ofere detaliile pe care le căutam. Când am ieşit pe poartă, ţineam în braţe mingea de fotbal care trebuia să-mi slujească drept pretext. Am şutat cât am putut de puternic, iar ea a zburat exact în direcţia pe care o alesesem anticipat.

– …dracu’ ! – am auzit în spate. M-am răsucit şi l-am văzut pe tata. Am vrut să fug, dar parcă prinsesem rădăcini.

– Nu te mai astâmperi? Ţi-am spus să nu ieşi cu mingea pe stradă!

Îl priveam năuc, neîndrăznind să deschid gura şi să mă apăr. Din fericire, n-a înţeles adevăratul motiv al spaimei mele şi a arătat cu mâna către casa lui Valentin, ce-şi înălţa acoperişul de ţiglă roşie deasupra merilor care-i umbreau toată vara faţada.

– Acum, ce stai? Ia înapoi mingea! Şi dispari din ochii mei!

Peste cinci secunde băteam la poarta vecină, fericit că scăpasem atât de ieftin.

– E deschis, a sunat o voce egală dinăuntru.

Am apăsat clanţa care avea forma unei frunze răsucite.

– Vino-ncoace!

Se aflau în curte patru rânduri de meri zugrăviţi cu var de la brâu la călcâie şi înconjuraţi, fiecare, de răzoare în care mâna gospodarului semănase pătrunjel, pelin şi muşeţel. Patru rânduri de meri proaspăt înfloriţi în care zuruiau albinele ca motorul unui avion îndepărtat.

– Mi-a căzut mingea în curtea dumneavoastră, am explicat, cu privirea îndreptată în direcţia verandei, acolo unde mi se păruse a se afla originea glasului. Într-adevăr, Valentin apăruse în prag.

– Şi aveţi o curte foarte frumoasă, am adăugat.

Omul a început să râdă, părând mulţumit de aprecierea mea. Faţa lui brăzdată de riduri deveni plină de bunăvoinţă.

– Al cui eşti?

– Al lu’ Ştefan, de peste drum.

– Şi eşti ăl mic? Te-a învăţat taică-tu să măguleşti oamenii…

Ultima remarcă am luat-o drept ceea ce părea a fi: o simplă remarcă.

– Şi dumneavoastră sunteţi un om de treabă. Semănaţi cu unchiul, am azvârlit ca într-o doară, mirându-mă de propriul tupeu.

– Care unchi?

Valentin devenise dintr-o dată atent.

– Ei, ştiţi dumneavoastră! m-am prefăcut eu. Şi el era un om de treabă. Aşa mi-a spus tata.

Blufam pedalând pe un gând obscur ce-mi stăruia în minte: tata s-a făcut vinovat de ceva, odată. Cu Valentin nu-1 zărisem niciodată stând la taifas, aşa cum făcea cu alţi vecini.

– Ţi-a spus? Ţi-a spus el asta? Te pomeneşti că-1 chinuie şi părerea de rău! Păi… s-o scrie pe-o scândură şi s-o bată în cuie pe gard. N-am să cred până n-o văd. Deşi asta tot n-o să mai poată îndrepta nimic.

Mă apropiasem, între timp, la un metru de interlocutor şi încercam să înţeleg motivele tonului său ironic.

– Tata a zis că se mai poate – l-am contrazis intenţionat.

– Să se… puah! E nebun! Pe George n-o să-1 mai poată niciodată aduce înapoi de-acolo de unde este. Era un om nemaipomenit unchiu-tău, ascultă aici! Au râs şi şi-au bătut joc de el. Atât au ştiut să facă, atâta i-a dus mintea. Cum ai zis că te cheamă?

– Vlad, m-am prezentat iute.

– Vlad … aşa, Vlad … era un om grozav George! Am copilărit cu el şi l-am cunoscut ca pe un frate. Frate! – râse amar Valentin. Uite ce i‑a făcut fratele lui cel adevărat! Mai bine nu se-ndrăgostea de Maria!

– Tata?

– Ei, taică-tu! George! Doar de el vorbesc.

– George? De mama?

Valentin m-a cercetat deodată suspicios.

– Păi, ziceai că ştii.

M-am orientat rapid.

– Nu mi-a spus asta. Nu chiar tot. Vă daţi seama.

Valentin începu să se ambaleze.

– Atunci, la ce bun ţi-a mai spus? Ori spui totul, ori mai bine nu spui nimic! la ascultă aici: să ştii că maică-ta pe George 1-a iubit întâi. Era o femeie foarte frumoasă. Linia asta…

Ridică mâna şi-mi atinse punctul dintre sprâncene.

– Linia asta, continuă el. George spunea că … în sfârşit, prostii de om care iubeşte…

– Ce spunea? Ce spunea, nene?

– Spunea… ei, că-1 doare linia asta. Şi lumina cu care e ţesută. Ceva ca o duioşie de nepotolit, asta simţea când o privea. O ai şi tu. Poate o au şi fraţii tăi, nu ştiu, nu i-am văzut de-aproape. E ca o pecete ce se aşează deasupra unei slove tainice din care se hrăneşte destinul. Sunt cuvintele lui George. Câte mai spunea!

N-am replicat nimic. Mă simţeam uşor stânjenit.

– Cert e că o iubea cu pasiune. Şi cine n-ar fi iubit-o? Şi eu am iubit-o – da, da! Şi, poate că, dacă n-ar fi existat Ana, poate că … dar ce importanţă mai are acum? Spune, puştiule – mă privi deodată ciudat. Tu crezi în destin?

– Nu m-am gândit, am răspuns sincer.

– Eu cred, spuse Valentin. Cred că există lucruri pentru care suntem făcuţi şi altele pentru care nu suntem făcuţi. Şi mai cred că în clipa în care ne refuzăm fericirea din laşitate sau argumentându-ne refuzul în alt chip (totdeauna, din păcate, reductibil la primul), schimbăm ceva în ordinea vieţii noastre şi ceva moare pentru totdeauna şi nu mai poate fi nici măcar amintit. Aşa s-a întâmplat şi cu Maria: s-a lăsat prinsă în vârtejul unui destin greşit şi zadarnic. Cât despre taică-tu, el poate fi condamnat de George, dar oamenii nu-i pot reproşa nimic. Atâta că eu l-am cunoscut pe George – pe adevăratul George, nu pe acela pe care-1 vedeau ceilalţi. Căci un om de nimic nu poate iubi mai presus de propria-i fiinţă. Iar George a iubit mai presus de el, mai presus, poate, chiar decât Dumnezeu. Da – mă privi cu atenţie. Semeni Mariei. Ai grijă, băiatule. Să ştii să alegi. E foarte important să ştii să alegi…

Mă atinse încă odată în mijlocul frunţii.

– Lipseşte doar şuviţa aceea castanie … Dacă ar fi George aici, el ar putea să spună mai multe. Ar şti să-ţi povestească tot. Eu… doar fragmente, cât auzeam de la unul sau de la altul. George n-a venit niciodată să se plângă. El avea lumea lui. Spunea că pe un simplu sentiment se pot construi milioane de frumuseţi. Şi totul ar fi fost bine dacă nu s-ar fi băgat Ştefan. Şi dacă Maria nu s-ar fi speriat în noaptea în care a încercat să-i arate ceva din lumea aceea. De atunci, s-au stricat toate. Au început certurile, necazurile, iar el tăcea.

Venea Ştefan să-i fure iubita de sub nas şi nu zicea nimic, doar zâmbea, şi zâmbea aşa, încât nu puteai să nu te simţi cutremurat privindu-1. Doar eu înţelegeam ce se ascunde sub zâmbetul lui, câtă ură se amesteca iubirii şi o învenina. Şi-aşa a învăţat George să urască. Şi uneori plângea, cred că avea nopţi lungi în care nu închidea ochii nici o clipă, iar când mai venea pe la mine, zicea: uite cum piere în oameni credinţa!

Valentin a arătat cu mâna peste drum, către casa noastră.

– Ştefan a câştigat, măi băiatule, căci era făcut să câştige. El se pricepea să se poarte cu femeile, nu era un neajutorat, ca George. Şi, dacă spui că îi pare rău, să ştii că nu te cred, n-am cum să te cred. Dar, de plătit, tot va trebui să plătească odată. Pentru plată nu e niciodată târziu. Şi înainte de-a fi dat afară din casa în care se născuse, George a venit la mine şi nu mi-a spus decât câteva cuvinte pe care nu le voi uita. Dreptatea, a zis, o va face lumea pe care am de gând să le-o las moştenire.

Valentin a tăcut şi a rămas pe gânduri. Aş fi vrut să-1 întreb ce s-a întâmplat până la urmă cu unchiul George, dar nu îndrăzneam. Ca să trec mai repede peste momentul stingheritor, i-am amintit de minge. Mi-a făcut semn s-o iau (se înţepenise într-o stivă de lemne în spatele casei) apoi, când am revenit, mi-a zâmbit şi mi-a arătat poarta.

– Acum, du-te, mi-a zis. Şi să ţii minte: când doi fraţi se ceartă pentru o femeie, ura dintre ei nu mai poate fi acoperită decât de pământ…

Am alergat cu mingea sub braţ către casa noastră, ca urmărit de‑o nălucă. Abia când am ajuns în camera mea greutatea privirii lui Valentin mi s-a ridicat de pe suflet. O minte de copil nu lucrează suficient de rapid pentru a reuşi să închege din aceste amănunte o istorie, cum aveam să aflu mai apoi, aproape neverosimilă. De altfel, acest neverosimil încă nu ieşise în suficientă măsură la iveală. Totuşi, căpătasem ceea ce dorisem: certitudinea faptului că unchiul George existase. Şi ştiind că pentru a reconstitui trecutul informaţiile primite nu erau de ajuns, m-am gândit imediat că mărturiile cele mai preţioase ar trebui să se afle chiar în această casă. Dar cum să le descopăr? Mi-am adus aminte de albumul cu fotografii din camera părinţilor. Nu era greu de obţinut, mama mi-1 dăduse adesea, ba chiar îmi spusese numele multora dintre personaje. Însă tocmai acest lucru vorbea de la sine despre imposibilitatea aflării în el a unor dovezi. M-am gândit că, probabil, cineva distrusese toate fotografiile în care se aflase imprimată imaginea unchiului. Le distrusese ori doar le ascunsese undeva în casă.

Am revenit, bineînţeles, dintr-o idee în alta, la camera secretă. Vechituri şi cărţi – aşa spusese tata şi vorbise de nişte amintiri care putrezeau. Pe atunci nu mă temeam de amintiri triste căci, pur şi simplu, nu aveam încă aşa ceva şi cu atât mai puţin nu puteam să mă tem de amintirile altora. Azi mă întreb, încă uimit, în numele cui am făcut tot ceea ce am făcut şi de unde provenea ideea obsedantă a răscolirii trecutului părinţilor mei. Poate mă înscriam în acea tentativă general umană a descoperirii originilor, a elucidării unor istorii încă neelucidate? Un determinism încă neconştientizat mă obliga să‑mi descopăr poziţia particulară, să mă autodefinesc în temporalitate; dar mai ales tindeam să cunosc pentru a nu greşi, protejându-mi cu înţelegerea erorilor altora fiinţa încă fragilă. Sau, mai simplu, totul s-a născut din revolta copilului ce-şi presimte adolescenţa şi caută să-şi salveze de ocrotirea, cel mai adesea prost înţeleasă, a părinţilor, zborul de mâine? Poate că deja, în subconştient, îl uram pe tata, îl condamnam fie şi pentru simplul fapt că exista şi încercam să descopăr dovezi împotriva lui care să mă împace cu ideea de a-l părăsi curând, în urmărirea propriului meu destin? Nici mama nu era scutită de acuzaţii, o simţeam aliata lui, doreau să ucidă împreună un trecut comun şi mă revoltau încă o dată prin faptul că încercau să mă priveze şi pe mine de luarea la cunoştinţă a evenimentului a cărui pomenire o ocoleau cu asiduitate. Ei, bine, îmi spuneam, dacă ei vor să uite, n-au decât. Dar eu cu ce sunt vinovat şi de ce trebuie să plătesc prin ignoranţă ceea ce ei plătesc zi de zi prin uitare? Unchiul George era unchiul meu, iar părinţii mei mi-1 furaseră…

Şi atunci, deşi nu ştiam toate aceste lucruri, deşi mă revoltam în numele unor cauze încă străine, m-am dus la mama, în bucătăria de vară, m-am rezemat, grav, de tocul uşii şi am întrebat-o sfidător, azvârlindu‑i o privire de gheaţă:

Mamă, spune-mi, te rog, cum arăta unchiul George şi spune-mi ce fel de om era şi de ce i-aţi făcut ce i-aţi făcut tu şi cu tata.

Şi aş mai fi întrebat-o poate şi altceva, dacă n-aş fi văzut‑o cum se clatină ca lovită peste faţă cu un obiect greu şi cum îşi muşcă buzele, de parcă ar fi vrut să pună cu dinţii stavilă unui ţipăt care m‑a speriat şi mai mult prin muţenia în care se petrecea. Si m-a durut ca şi când aş fi lovit în mine însumi; dar în clipa următoare am redevenit rece şi calm şi am răsucit cuţitul în rana pe care o intuiam adâncă şi cumplită adăugând:

– Poţi să nu-mi spui şi puteţi să vă păstraţi tainele cum veţi şti mai bine, dar de aflat tot am să le aflu curând.

Mama s-a răsucit către mine cu un chip urâţit de spaimă şi i-am văzut şuviţa căruntă lipindu-se de fruntea îmbrobonată de sudoare.

– Să nu-i spui lui tată-tu, a şoptit, deşi îmi închipui foarte bine azi cât o costase acea şoaptă. Să nu-i spui. Acum pleacă, vorbim pe urmă…

Câştigasem. Mama nu va putea să nu-şi ţină făgăduiala, aşa că i‑am întors spatele şi am ieşit purtând într-un colţ al buzelor un zâmbet trist gândindu-mă la suferinţa ei şi încă unul, victorios, în celălalt colţ. Mult mai târziu am înţeles că mama nu fusese niciodată o fiinţă într‑adevăr puternică. La mai mulţi ani distanţă de întâmplările pe care le povestesc, raţiunea m-a ajutat să le cuprind în mod deplin înţelesul şi să descopăr în fiecare dintre participanţi autenticele motivaţii interioare. Adesea mi-am spus: oamenii lovesc în semenii lor ca să se apere de aceştia: azi, cred că ei o fac, pur şi simplu, pentru că nu au rădăcini. Cei mai mulţi fug şi se ascund de trecutul lor sau îl uită; în ce măsură asta îi lasă goi, ar putea s-o spună oricine observă cu atenţie acest fenomen. Şi mult, mult mai târziu de clipa în care am întrebat-o pe mama: „Spune‑mi, te rog, cum arăta unchiul George şi spune-mi ce fel de om era şi de ce i-aţi făcut ce i-aţi făcut, tu şi cu tata?”, mi-am dat seama că mamei şi tatii le-a fost frică de unchiul George pentru că îl simţeau altfel decât ei. Iar dacă e adevărat că amândoi posedau un sistem interior de referinţă faţă de care îşi raportau fiinţele şi aspectele existenţei imediate, nu aveau, în schimb, absolut deloc pus la punct un sistem profund de evidenţiere a fiinţărilor interioare în timp. Prezentul nu operează decât rareori cu esenţe. Mama, aparent, era puternică; purtată încoace şi încolo de vântul vieţii, căpătase peste suflet o coajă greu de străpuns, o coajă ce o putea feri de izbiturile superficiale, dar nu şi de cele adânci, reflexive şi care i-ar fi cerut, pentru a fi preîntâmpinate, acel sentiment care ne ordonează uneori psihicul, nu în numele cantităţii evenimentului, ci al calităţii lui sau, altfel spus, valorii acestuia.

Atunci însă abia intuiam motivele comportamentului uman şi, părăsind-o pe mama, am intrat în casă şi am urcat scara interioară pentru ca, după câteva clipe, să mă aflu în faţa uşii camerei secrete. Intenţionam să-i forţez broasca şi să caut acolo dovezile pe care le doream, dar n-a fost nevoie căci, apăsând clanţa, am avut stupefacţia să constat că uşa era deschisă…

Soarele revărsa o dogoare liniştită peste câmpia care se întindea până la orizont, dar apa, curgând cu viteză moderată prin albie, aducea de undeva o adiere răcoroasă şi umedă. Alături de mine, trântită pe o pătură roşie aşternută peste nisip, dormita o fată cu plete în care se prelungea parcă culoarea râului. O iubeam profund şi statornic, în faţa timpului care trecuse şi a timpului pe care-1 ştiam venind; acest sentiment îi străjuia somnul şi-i înconjura ca o aură trupul minunat, difuzându-se apoi aproape material în întreaga ordine a acestei amiezi de vară târzie. Iubeam şi deveneam eu însumi atemporal şi calm, la fel de calm ca nisipul sau Soarele sau unda semistrăvezie a apei din râu.

Într-un târziu, fata a deschis ochii şi mi-a zâmbit.

– Tu nu dormi?

– Îmi place să-ţi veghez somnul, m-am trezit rostind. Mă stăpânea totuşi ideea că nu sunt reale nici cerul, nici fata şi nici oglinda râului. Dar eu sunt real? Mi-am purtat mâna stângă peste faţă. Pe obraji am simţit mulţimea perilor aspri.

– Ce este?

– Îmi placi şi tu, am şoptit şi m-am întins pe pătură lângă ea. Însă căutam oarecum să mă detaşez; totul făcea parte dintr-un scenariu pe care vârsta nu-mi îngăduia încă să-1 trăiesc. Vârsta? Care vârstă?

– Te iubesc, am şoptit, sărutând-o. Pe femeia aceea o cunoşteam, dar nu reuşeam să-mi aduc aminte de unde. Şi acel mal de râu îmi părea vag cunoscut. Şi cerul. Şi Soarele.

– Mai bine pescuieşte, a zis ea. Mă zgârii. De ce nu te‑ai bărbierit?

Azi? Ieri? Mâine? Acolo timpul părea înlocuit de o cu totul altă dimensiune: ceva îi schimbase forma, îi dăduse alt rost: nu, nu mai avea nimic comun cu intervalul care separă în mod obişnuit evenimentele, căci toate se contopiseră într-un singur eveniment ce-şi împlinea condiţia unicităţii chiar prin diferenţierile şi nuanţările ce-1 făcuseră cândva să pară discontinuu. Dar mă rodea o îndoială imposibil de reprimat. Ceva nu arăta cum ar fi trebuit sau eu eram acela care nu‑şi avea încă rost acolo, în miezul sentimentului care ardea?

– Ce este? am auzit în urmă.

Îndoiala lărgi cercul raţiunii, şterse culoarea cerului şi dădu la o parte draperia peisajului însorit. M-am ridicat în picioare în faţa uşii, scuturându-mă. Încă păstram în nări mirosul de apă şi de nisip încins. Mi-am lipit fruntea de toc şi am rămas o vreme nemişcat, ascultând bâzâitul câtorva muşte ce se izbeau mereu în geamurile de la capătul coridorului. O clipă mi-a trecut prin minte ideea că sunt, probabil, bolnav. Deocamdată nu puteam să-mi explic în alt mod rătăcirea care mă făcuse să mă simt bărbat în toată puterea cuvântului, stând alături de o fată pe care n-o cunoşteam şi, în acelaşi timp, o ştiusem parcă dintotdeauna. Cineva din mine o recunoscuse, dar recunoaşterea rămăsese încă difuză, undeva la hotarele subconştientului. Apoi m-am temut să nu înnebunesc. Mai văzusem nebuni: îl ştiam pe Săndel, care venea seara la cârciumă, boscorodind despre contesele care-1 iubiseră cândva, şi trecea cu mâna-ntinsă pe la mese, cerşindu-şi tainul de ţuică sau de rom. Dar, privindu-mă, mi-am zis, totodată, că nu poate fi vorba de una ca asta, câtă vreme nu simţeam să mă fi schimbat sau să doresc lucruri care nu există. Atunci am hotărât că aici se ascunde o taină şi am pus mâna din nou pe clanţă, apăsând-o cu hotărâre.

Se făcuse deodată iarnă. O iarnă grozavă, cu troiene înalte şi cu fulgi mari, care alunecau tăcuţi din cerul veşted către faţa mea, topindu-se la atingerea nasului sau a frunţii. M-am auzit, în spate, strigat cu un nume care nu era al meu. M-am întors. Cineva mă chema în interiorul unei cabane de lemn care scotea aer cald prin deschizătura uşii. Am răspuns chemării înaintând către tărâmul cel nou cu aceeaşi senzaţie de vag cunoscut pe care mi-o inspirase şi peisajul antecedent. Interiorul nu prezenta nici un element ieşit din comun, cu excepţia, poate, a mirosului de gutuie coaptă ce stăruia în jur. Pe plită se coceau, într-adevăr, două gutui, iar pe patul încărcat de velinţe, fata cu părul de culoarea râului mă privea râzând jucăuş.

– Mai ninge?

– Ninge, am răspuns.

– Aş vrea să fie mereu aşa, a zis ea. Să ningă până la fereastră… ba nu, până uite-acolo, la acoperiş. Mănânci o nucă?

– Una singură? am dat din umeri.

– Celelalte sunt pentru cozonac.

– O, dă-1 încolo de cozonac! M-am trântit pe pat lângă ea şi am îmbrăţişat-o. Vrei să-ţi spun o poveste?

– Ce fel de poveste?

– O poveste despre un om care-a-nvăţat că timpul nu există. Că nu este decât un zbor către şi dinspre oameni şi oamenii pot fi fericiţi în clipa în care se confundă cu zborul acesta al nimănui şi al tuturor…

– El era Făt Frumos? a zâmbit fata.

– A, nu, nu era frumos deloc…

– Atunci nu-mi place. Cu cine semăna?

– Ştiu eu? Am început să râd. Poate cu mine.

Râdeam, întrebându-mă din nou cine sunt, ce caut eu în iarna străină, alături de această fată necunoscută şi, totuşi, binecunoscută.

– Ei, da. Pretinzi că sunt frumos?

– Nu, deloc!

– Îmi place că nu mă contrazici. Dacă m-ai contrazice, ar fi… cum să-ţi spun? Ca şi când ai pleca…

– Şi dacă, într-o zi, voi pleca?

– Ar fi foarte rău, am spus, întristat. Un gol în care poate‑aş încerca să azvârl tot felul de alte lucruri, pentru a-1 umple. I-aş lega malurile cu vanitate, mi-aş spune că n-am pierdut nimic, deşi aş şti precis că, prin tine, pe mine însumi, am reuşit să mă pierd… m-aş duce, îngrozit, când nu mă vede nimeni, în faţa oglinzii, să-mi număr ridurile crescute pe obraz în nopţile în care lipseşti, aş uita să dorm, să mănânc, aş mirosi poate a sudoare, dar la ce bun m-aş mai strădui să-mi pese?…

– Destul! îmi pune palma peste gură şi adaugă: minţi frumos. Altădată mi-ai spus altceva!

– Altceva?

Mă concentrez şi încerc să aflu în mine ce i-am spus altădată, dar când şi cu care glas, al lui, al meu? Al cui, adică?

M-am ridicat de lângă uşă, mi-am scuturat pantalonaşii scurţi de praf şi am încercat să mă dumiresc unde mă aflu. Undeva, jos, tocmai răsuna vocea fratelui meu mijlociu. Mă striga, de data asta cu numele meu cel adevărat.

– Vlad! Te ia mama dracu’! Dă-mi mingea!

– Ce-i?

Reuşisem să-1 păcălesc. A crezut, poate, că vin de-afară.

– Dă-mi mingea!

– Du-te şi ia-o. E la mine-n cameră.

– Tu nu vii la fotbal?

– Mai încolo. Mi-e somn.

Am pândit lângă camera mea până l-am văzut cărăbănindu‑se, apoi, din câteva salturi, am urcat din nou scara interioară. Am pus mâna pe clanţă, mi-am luat avânt şi am dat la o parte creanga care fusese gata să mă atingă peste faţă.

– Atenţie! am spus.

În urma mea, fata cu părul de culoarea râului călca prin mlaştina care ne depăşea gleznele. Deasupra noastră se întindeau două sute de metri de junglă iar în faţă, în spate, la dreapta şi la stânga, două sute de kilometri cel puţin. De data asta, înaintasem mai departe ca oricând.

– Poporul Pierdut – i-am arătat fetei o piatră sculptată de mâna omului şi îngropată pe jumătate în mâzga pe care o bănuiam verzuie. Lumina puţină, atâta câtă ajungea până la noi filtrată de pădure, abia dacă ne ajuta să ne orientăm.

– Al treilea semn din acest perimetru, am continuat. Dacă gaucho-ul acela bătrân şi beat din Pueblo nu ne-a minţit, nu mai avem decât o jumătate de zi de mers până la temple.

– Şi dacă nu vom găsi nimic?

– Imposibil, am spus, hotărât. Existenţa Oraşului Marelui Jaguar e atestată istoric. Locul lui însă n-a fost descoperit…

– Crezi că vom găsi ceva din comorile lui fabuloase?

– Nu ştiu. Există legende care afirmă că învăţătorul acestui popor a sosit dintre stele.

– Şi tu crezi asta? Poate nu e decât un vis.

– Poate că totul nu e decât un vis.

Un vis? am gândit. Fireşte, un vis! Eu nu puteam să mă aflu acolo, în jungla amazoniană. Nu aveam cum să mă aflu acolo… M-am smuls dureros din imagine, căutându-mă o bună bucată de vreme de‑a lungul liniilor existenţiale străine. Apoi m-am ridicat de jos şi am privit temător către scara interioară. Nimeni. Coboram treptele fără să pricep nimic altceva, decât că deschiderea uşii declanşa un miracol care putea să mă poarte într-un corp străin, în timpuri şi spaţii despre care n‑avusesem niciodată habar. Totuşi, senzaţiile au fost atât de inedite şi de profunde, încât au reuşit, cum aveam să-mi dau seama mult mai târziu, să mă marcheze. Pentru mine, fata cu părul de culoarea râului a însemnat un veritabil model, un tipar în jurul căruia s-au axat căutările adolescenţei, chiar dacă înţelesesem deja demult cine fusese acea făptură, chiar dacă asupra originalului imaginii păstrate în camera interzisă, degradat de asprimea existenţei, îmbătrânit în lungul cenuşii propriului destin, mi-am revărsat toată ura acumulată nefiresc, toată ura pentru care nu fusesem făcut şi care înlocuise încrederea…

Căci concluzia se impunea cu orbitoare claritate chiar şi copilului de paisprezece ani de atunci: femeia aceea era mama mea.

Nu încerc să aduc argumente în sprijinul modului în care am acţionat şi care să mă disculpe: nu mă simţeam, nu mă simt nici azi vinovat, deşi un psiholog pretenţios ar putea să caute evidenţierea unor complexe oedipiene, ceea ce mie, azi, nu mi se pare că ar friza, într‑adevăr, absurdul. Ştiu foarte bine că există explicaţii logice pe care conştientul le caută în disperare de cauză, pentru a acoperi o altă explicaţie – cea reală – din subconştient. Poate că psihologul ar avea dreptate spunându-mi: erai cel mai mic dintre fraţii tăi, iar cel mai mic dintre fraţi tinde întotdeauna să lupte pentru a depăşi modelul fraţilor săi mai mari: lui nu i se cuvine totul, ca primului născut, şi simte asta; de aceea, personalitatea lui se descoperă mai repede, e mai tenace şi mai întreprinzător în a dovedi, în primul rând, că fratele mai mare nu‑şi merită poziţia şi statutul. Are loc, până în preajma vârstei de doisprezece ani, o luptă surdă în care părinţii sunt chemaţi să intervină ca aliaţi când de partea unuia, când de partea altuia. Apoi adolescenţa destramă totul cu explozia sa de frumuseţe şi mizerie, cu tentaţia căutării unor teritorii necunoscute, dar presimţite dureros cumva. Iar dacă fratele mai mare rămâne legat de părinţi, cel mic se revoltă împotriva tuturor şi fuge de‑acasă ori îşi găseşte refugiu în cărţi, în prieteni, în viaţa din afara familiei, căci a fi presupune a căuta mereu un echilibru între tine şi mediu: a dărui când îţi prisoseşte ceva sau a cere când îţi lipseşte – fie că e vorba de un simplu gest tandru, fie de un sistem întreg de trăiri şi concepte. Poate că ar avea dreptate psihologul spunându-mi toate astea, dar am şi eu dreptatea mea când afirm că lupta dintre mine şi ai mei nu a stat doar sub semnul impulsivităţii şi emoţionalului, ci a urmat o cale perfect logică, perfect coerentă, în numele sistemului de valori universal acceptat pe care tindeam să-1 adopt împotriva unor sisteme înguste şi lipsite de măreţie.

Fără îndoială, îmi spun, un alt motiv al existenţei destinului trasat la întâmplare al majorităţii fiinţelor omeneşti este şi nesincronizarea sistemului valoric individual cu sistemul valoric social. Dacă n-ar fi aşa, nu ne-am permite să încălcăm legile sau să ascultăm de ele doar în numele fricii, iar diferenţierea dintre legea internă şi legea externă conduce în mod automat la degradare şi alienare. Sigur, repet: pe atunci, toate aceste gânduri nu fuseseră încă formulate, însă instinctul le presimţea şi căuta să le împingă în faţă raţiunii. Deocamdată, acţionam fără a-mi pune prea multe întrebări de ordin cauzal. Ştiam, spre exemplu, că după-amiază tata avea ceva treabă în oraş şi că puteam astfel discuta nestingherit cu mama. Ceea ce am şi făcut, la cinci minute după ce l-am zărit ieşind. Mama se afla tot în bucătăria de vară. Mă aştepta.

M-am aşezat pe unul din scaunele libere. N-am întrebat-o nimic. Nu era nevoie. A început să vorbească aproape imediat, dând impresia că repetă o lecţie învăţată pe dinafară. Am ascultat-o povestind rând pe rând despre dragostea lui George – dragoste de care nu bănuise nimic multă vreme –, despre întâlnirile lor, apoi despre modul în care Ştefan, fratele lui George, venise la ea şi-i propusese să-1 ia pe el de bărbat şi cum ea acceptase, căci ajunsese să se plictisească de şovăielile şi neîndemânările lui George, ajunsese chiar să se teamă, într-o oarecare măsură, de imaginaţia lui fără frâu şi pe care ea nu se pricepuse s‑o înţeleagă. Şi George a venit la ea într-o noapte şi i-a spus că e fericit chiar dacă e singur – el şi doar imaginea femeii iubite –, căci trebuie să fii fericit când iubeşti: fiinţa la care ţii poate să plece sau să-ţi fie furată, dar sentimentul nu ţi1 poate nimeni fura, căci singurele bunuri care ne aparţin cu adevărat sunt cele lăuntrice. Iar ei i se făcuse frică, nu putea concepe existenţa unei astfel de iubiri care sfida convenienţele dulcege şi nu reuşea să fie înfrântă prin nici o metodă. George deveni în viziunea ei un anormal – ceea ce şi era, mamă, continua ea să monologheze, era un anormal care visa cu ochii deschişi o altă lume, una mai bună şi mai dreaptă, ca şi cum asta de-aici ar putea fi dată la spate cu toată uşurinţa, ca şi când el ar fi fost chiar Dumnezeu, dar aşa era George, mamă, se-nşela pe el şi mă-nşela şi pe mine, iar tată-tău 1‑a alungat şi 1-a batjocorit în faţa oamenilor şi el zâmbea de parcă ar fi fost nebun de-a binelea; zâmbea, acolo unde alţii ar fi urlat cel puţin. Altceva nici nu merita, aşa să ştii, şi tată-tău 1-a lăsat să urce la etaj, să‑şi ia ce mai avea de luat de-acolo şi să plece unde vrea, în lumea largă. Camera aia a fost camera lui. De aceea, după ce-a plecat, Ştefan a încuiat-o şi-a zis: amintirile să moară aici şi să putrezească: fratele meu nu mai există de-acum pentru mine şi nici pentru tine, femeie, nu mai există! Şi a luat toate fotografiile şi scrisorile lui George şi planurile alea de maşini sau ce-or fi fost, le-a adunat grămadă-n curte, a turnat pe ele benzină şi le-a dat foc. Şi a mai azvârlit acolo, în flăcări, şi alte lucruri, tot ce-a găsit prin casă şi i se părea lui că seamănă cu făptura unchiului tău. Nu ştiu de unde ai auzit tu de George, băiatule, dar orice ţi-o fi vorbit omul acela, dacă ţi-a arătat că s-ar fi petrecut altfel lucrurile, să ştii că a minţit.

Mama s-a oprit şi am lăsat să stăruie între noi un mo­ment lung de tăcere.

– Dar voi doi, am spus în cele din urmă, tu şi cu tata, aţi fost fericiţi?

– Da, băiatule, eu şi cu tata am fost fericiţi şi mai suntem încă.

– Şi unchiul George unde e? S-a mai întors?

– De întors, n-avea cum să se mai întoarcă. Am aflat că a murit tăiat de tren lângă Bucureşti. Dac-o fi fost o întâmplare şi nu cumva şi-o fi pus capăt zilelor, Dumnezeu să-1 ierte.

– Şi în camera de la etaj ce-a mai rămas?

– Nu-i mare lucru. Tată-tău ţi-a spus adevărul.

Am tăcut din nou amândoi, dar eu nu mă simţeam deloc mulţumit.

– Aş mai vrea să aflu, am prins a vorbi atunci tărăgănat, dacă ai fost tu, vreodată, mamă, pe malul unui râu, cu unchiul George, pe vremea când încă îl mai iubeai. Dacă aţi stat la soare şi el a pescuit, în timp ce tu dormeai pe o pătură roşie întinsă peste nisip. Şi aş mai vrea să ştiu dacă aţi fost vreodată la munte şi dacă ningea atunci cu fulgi mari cât pumnii tăi şi dacă nu cumva i-ai dat să mănânce nuci şi gutuie coaptă. Şi dacă vreodată, cine ştie prin ce împrejurări, nu v-aţi aflat amândoi în jungla Amazonului, căutând să descoperiţi vestigiile unei civilizaţii uitate care se cheamă Poporul Pierdut.

Mama a pălit, şi-a dus mâna la gât de parcă ar fi fost gata să se sufoce, dar mi-a răspuns cu o voce absolut liniştită:

– N-am fost niciodată cu George altundeva decât în oraşul ăsta, băiatul mamei! Şi n-am părăsit niciodată ţara, nici singură, nici împreună cu unchiul tău.

Am crezut că minte, dar ceva mai târziu am înţeles că, de data asta, spunându-mi totuşi adevărul, încerca să ascundă un alt adevăr, mult mai periculos, prin intermediul căruia aş fi putut ajunge la înţelegerea deplină a secretului încăperii de la etaj. Căci, cum avea să mi se confirme curând, mama nu fusese cu unchiul George în munţi sau într-o ţară sud-americană. Încercam să descopăr ce anume lega între ele momentele pe care le trăiam la deschiderea uşii, dar singurul element constant era doar sentimentul pe care eu – sau el, oricine-ar fi fost personajul în pielea căruia pătrunsesem – îl purtam faţă de fata cu părul de culoarea râului. Acel senti­ment ce se revărsa din mine afară, până şi către nisipul sau mlaştinile peste care călcam atunci împreună. Şi nu reuşeam să uit bucuria care mă încerca la simplul gând că ea există, că pot s-o privesc sau chiar s-o ating.

În după amiaza aceea m-am învârtit încoace şi-ncolo prin casă. Aş fi vrut să merg la cârciumă, să întreb oamenii, dar mă temeam că voi da acolo peste tata. Am încercat să învăţ, deşi nu se prindea de mine nimic, iar literele îmi jucau pe dinaintea ochilor. Timpul trece neînchipuit de greu când n-ai nimic de făcut – o constatare, desigur, banală, dar singura în măsură să definească exact starea în care mă aflam atunci. Nu aşteptam altceva decât să treacă ziua: n-aveam nici un pretext pentru a trage o fugă la nenea Valentin, iar în camera de la etaj nu doream, deocamdată, să mai intru. Mai bine zis, nu mă simţeam în stare deşi, mai apoi, am avut destul timp să regret că n-am făcut-o. Căci ceea ce nimeni nu ştia (sau aşa îmi închipuiam eu atunci) era că amintirile de-acolo nu muriseră, nu putreziseră, cum hotărâse tata să se întâmple. Ele trăiau şi ardeau mai departe în jurul sentimentului care le‑a generat, ardeau triumfând şi înmulţindu-se, născând prin interferenţa originalelor amintiri noi, care nu existaseră iniţial. Mă uluia viziunea caruselului dezlănţuit de imagini izvorând unele din altele, contopite iar şi din nou despărţindu-se, trăind în haine totdeauna proaspete, ca o pasăre Phoenix ieşită din oul sufletului omenesc şi lăsată să se zbată în afara lui şi căutându-1 necontenit, pentru a renaşte. Nu cunoşteam metodele prin care unchiul George reuşise asta: mai târziu am aflat de existenţa unei aparaturi complicate, mi-a vorbit despre ea şi nea Valentin, aceasta fusese, după spusele sale, marea descoperire a unchiului, lumea nouă pe care a visat s-o ofere Mariei, o lume nemuritoare, dinaintea căreia ea s-a tras înapoi speriată de evazionismul gestului. În seara aceea am adormit devreme, pentru că, în ciuda gândurilor care nu-mi dădeau pace, simţeam că mă apropii cumva de capătul firului tainei. Noaptea m-am trezit de două ori, prima dată având senzaţia că deasupra camerei mele, la etaj, umblă cineva, iar a doua oară părându-mi-se că omul acela a coborât şi a intrat la mine şi mi-a mângâiat încetişor obrazul stâng. Dar impresiile celor două momente s‑au amestecat intim cu impresiile oferite de ceea ce visam atunci, aşa încât nici astăzi nu sunt în măsură să pretind că, deşi credibile, senzaţiile ar fi avut într-adevăr un suport real.

Dimineaţa m-a trezit definitiv soarele ce-şi cuibărise o fâşie de lumină lângă urechea mea. Am dejunat fără o vorbă, simţind între mine şi mama atmosfera oarecum modificată către ostil. Pe de altă parte, am remarcat în vreo două rânduri priviri care legau într-un fel anume ochii maică-mii de cei ai tatii şi mi-am dat seama că între ei avusese în mod sigur loc o discuţie. Mă pregăteam ca tata să mă ia de-o parte după masă şi ori să mă dăscălească, ori să-mi tragă o chelfăneală, dar el n-a rostit decât „plec în oraş” şi s-a grăbit să părăsească primul bucătăria. Ceea ce abia dacă bănuiam atunci despre tata avea să mi se confirme în cursul zilei care a urmat: puterea şi siguranţa lui formale ascundeau o laşitate de substanţă a cărei revelare a reuşit să mă elibereze de orice datorie morală pe care, conştient sau nu, mi se părea că e necesar s-o am faţă de el. De iubit, cred că-1 iubisem cândva – nu poţi urî cu adevărat un om dacă nu l-ai iubit niciodată, ura ulterioară reprezintă o reflexie firească şi chiar necesară pentru păstrarea echilibrului tău interior – aşa că am reuşit să-1 urăsc pe tata din tot sufletul, chiar dacă un asemenea sentiment mi s-ar fi părut altădată profanator. Am rămas ultimul la masă, iar după ce fraţii mei au ieşit din bucătărie, am privit către mama şi am întrebat-o:

– Mamă, cum arăta unchiul George?

Şi-a muşcat buza de sus, dar am continuat.

– Ce fel de ochi avea? Era scund sau înalt? Părul lui semăna cu al tatii?

Şi am adăugat, după ce mi-a răspuns la aceste întrebări:

– Cum mergea? Rar şi apăsat, sau ca omul lipsit de griji, sau poate se grăbea mereu? Umbla îmbrăcat în costum? Ce cămăşi îi plăcea să poarte? Se ducea la teatru sau la cine­ma? Sau trecea mai des prin cârciumă, la Vasilache? Sau îi plăcea să se plimbe pe străzi – ziua? Seara? Noaptea?

Mama nu a evitat nici un răspuns: a vorbit calm, îşi amintea foarte bine fiecare amănunt, chiar m-a surprins că nu uitase nimic – mai târziu am înţeles şi motivul – iar când a terminat, a adăugat blând:

– Băiatule, nu te mai gândi la toate astea. Tată-tău o să se supere dacă află. Îl mai urăşte încă.

– De ce-1 urăşte, mamă? Doar el a fost acela care i-a făcut rău!

Mama a dat din umeri. Niciodată nu şi-a pus în cap să descopere motivele urii tatii: ştia doar că ura lui există şi o luase ca atare fără să încerce să-i adauge sau să-i scadă ceva. Poate – mi-a spus – e în firea omului să urască sau să se teamă de cel pe care 1-a lovit. Poate pentru că prea zâmbise George ciudat în zilele acelea. Prea părea să-1 ierte pentru toate. Nimic nu umileşte mai mult sufletele învingătorilor ca iertarea pe care le-o acordă învinşii. Toate astea mi le-a spus mama atunci: şi, deşi mi s-a părut convingătoare, în realitate, cum aveam să constat ulterior, nu făcuse altceva decât să mă înşele din nou. Şi mult după ce am întrebat-o: „Cum arăta unchiul George? Ce fel de ochi avea? Era scund, sau înalt? Părul lui semăna cu al tatii?”, am înţeles că torturile la care o supuneam se aflau conţinute cumva în zâmbetul pe care unchiul George i-1 adresase tatălui meu când acesta îl batjocorea în faţa oamenilor …

M-am ridicat de la masă fără să-i spun mamei niciun cuvânt despre ceea ce aveam de gând să fac, am ieşit afară şi, după ce am ocolit casa, am pătruns în vestibul. Sus la etaj, m-am oprit înfiorat câteva clipe în faţa uşii. Încercam să ghicesc în ce loc se va petrece întâlnirea viitoare cu fata din vis: la pol? Pe fundul oceanului? Am manevrat clanţa, dar uşa a refuzat să se deschidă. Cineva trecuse înaintea mea pe aici şi-o încuiase. Neavând ce face, am coborât scările, hotărând să merg iar pe la nenea Valentin.

Părea că mă aşteptase. Stătea rezemat de unul dintre stâlpii care sprijineau acoperişul verandei. Când m-a zărit, în ochii lui au lucit două luminiţe.

– Aş fi pus mâna-n foc că vei veni, mi-a spus. Ia merele astea. Sunt de anul trecut, din toamnă.

Am prins în palme fructele mari şi galbene, atât de mari şi de galbene, încât păreau confecţionate din ceară.

– Nene Valentin! Aş vrea o fotografie.

– Ce fotografie?

– Cu George. Cu unchiul George, m-am corectat.

Valentin a schiţat un surâs.

– Cred că intenţionezi să mă faci părtaş la o poznă. Ce-ai în cap?

– Te-am minţit, am rostit, aproape obraznic. Nu ştiam nimic de unchiul George când am venit la dumneata. Nu ştiam decât că a existat.

– Hm! Bănuiam… Tatăl tău nu e omul căruia să-i pară rău de cineva. Nu, nu e deloc omul care ar fi trebuit să fie.

– Dar de atunci am aflat multe, m-am lăudat. Ştii, sus, la etaj, există o cameră secretă…

– Ştiu.

– Ştii?

– Camera lui George, a dat din umeri Valentin. Acolo ţinea aparatele. Mai funcţionează? De fapt, te-ntreb degeaba; sunt convins că funcţionează.

– Mi-a spus mama că tata a ars tot.

– A ars poate planurile. A ars fotografiile. Dar aparatele nu putea să le ardă. Dacă funcţionau, n-avea cum să ajungă la ele. Doar George putea. Erau poarta către lumea lui. De-aceea, casa voastră e mereu bântuită de fantomele trecutului. Şi oamenii vorbesc despre asta, nu i-ai auzit?

– Ba da. Dar tata mi-a spus atunci că fantomele nu există.

– Sunt fel de fel de fantome. Acestea, de exemplu. Te iau cu ele şi te poartă prin cele mai ciudate locuri, animate de dorul care face să existe povestea lor.

– Ştiu … am văzut …

Valentin a tresărit nervos.

– Ai fost acolo? Ai…?

– Da, uşa era deschisă.

– Şi? m-a cercetat el grăbit. Ai trăit în lumea aceea?

– Cred că da. Eram… eram cu mama. Aşa cum arăta, cred, mama pe atunci. Întâi pe malul unui râu, apoi într-o cabană, în munte. Pe urmă… o să râdeţi: în junglă…

– Poporul Pierdut! a tresărit din nou Valentin. Veneau câteodată la mine, pe-atunci trăia nevastă-mea. Asta era una dintre poveştile pe care le inventase de dragul Mariei. În fiecare seară, o poveste. Vorbea atât de frumos, încât lucrurile pe care le rostea păreau aievea. Păreau că se-ntâmplaseră sau urmau să se întâmple curând. Avea un dar uluitor în a te face să crezi tot ce dorea. Însă poveştile lui aveau totdeauna happy-end. Asta nu-mi plăcea. Erau prea frumoase, băiatule… cum ai zis că te cheamă? A, da, Vlad. Sigur că da, Vlad, cum de-am uitat? Spuneam de poveştile lui George: nu semănau cu viaţa. Ăsta-mi părea a fi marele lor cusur. Deşi, de fapt n-aveau nici un cusur. Doar George era făcut pentru o lume mai bună. O lume în care lucrurile să fie ca în poveştile lui. Aici, la noi, el nu-şi putea găsi locul.

– Deci poveştile…

– Sunt acolo – a arătat Valentin către casa noastră. Toate pe care le-a spus şi o mulţime pe care n-a apucat să le spună. George presupunea că de-a lungul vremii, datorită recombinărilor, se vor naşte altele.

– Şi nu se poate totuşi ajunge acolo? Nu le poate nimeni opri?

– Ţi-am spus: asta nu putea s-o facă decât George. N-ai cum să stingi un vulcan care erupe mereu. Energia e preluată din mediul înconjurător, nu de la vreo priză. Iar dacă te apropii, câmpul indus te face să pierzi imediat legătura cu lumea reală.

– Aşa-i, l-am aprobat. Am deschis uşa şi m-am trezit altundeva.

– În lumea lui George, vrei să spui. Vezi, el spunea că fiecare om e o lume. Că în fiecare om există mii de lucruri minunate care se irosesc, pentru că nu totdeauna apar condiţii care să le pună în evidenţă. Şi că ar trebui depozitate undeva, într-o arhivă, păstrate pentru a fi citite, ca să zic aşa, şi duse mai departe de alţii. E ca şi când fiecare om s-ar apuca să scrie o carte cu lucrurile pe care le-a visat şi n-a putut să le trăiască, dar nu una imuabilă, ci una care să circule-n sine şi să se dezvolte neîntrerupt. L-ai citit pe Borges?

Am negat clătinând din cap.

– Borges a scris o poveste intitulată „Cartea de nisip”. E vorba despre o carte care posedă un număr finit şi, totuşi, nelimitat de pagini. George a vrut să devină el însuşi o astfel de carte. Şi, cum niciodată paginile cărţii de nisip nu se repetă, tot astfel amintirile din camera aceea, adevărate sau false, nu vor putea fi niciodată trăite identic de mai multe ori la rând. Ori de câte ori vei deschide uşa, vei da de altceva.

– George a murit, nu-i aşa?

Valentin a privit către mine mirat.

– Să moară? Nici vorbă. George trăieşte, e acolo!

– Mama spunea că a murit.

– Mama ta spune ce a auzit de la alţii şi, în primul rând, de la taică-tău …

Valentin s-a aplecat spre mine şi mi-a şoptit, ca şi când l-ar mai fi putut auzi şi altcineva:

– Când Ştefan 1-a trimis sus să-şi ia lucrurile, toată lumea 1-a văzut urcând, dar, de coborât, nu 1-a văzut coborând nimeni. Tu crezi că aparatele puteau funcţiona atâţia ani singure? Uite, eu nu cred. Pe vremuri, mergeam câteodată pe la el şi-1 găseam cu ele în funcţiune. Îl aşteptam în faţa uşii sau, dacă mă grăbeam, îl chemam …

– Îl strigai?

– Îl chemam. Trebuia să mă concentrez şi să mi-1 închipui. Câmpul permite doar accesul undelor cerebrale.

– Şi acum? De ce nu-1 chemi? N-ai încercat să-1 aduci înapoi?

– Am încercat. Nu vine. Şi are dreptate. La ce bun? Acolo e fericit. Pentru el, nu mai exista chin, nu mai există întâmplări dureroase. De ce să se întoarcă aici?

– Mi-ai promis o fotografie, mi-am adus aminte.

Valentin s-a ridicat.

– Abia acum îmi dau seama că ai trecut la persoana a doua, singular, constată el, dar vocea nu părea mustrătoare. Aşteaptă puţin.

A intrat pentru câteva clipe în casă. Când a revenit, purta între degetele mâinii drepte un carton îngălbenit de vreme.

– Ţine. Nu ştiu ce vrei să faci cu ea, dar nu-mi pasă. Hai, du-te, e ora prânzului.

Mama – mi-am zis în timp ce traversam şoseaua – ştia că urcasem la etaj şi că deschisesem uşa. Ştia, căci eu însumi fusesem acela care i-am spus: „Aş vrea să aflu dacă ai fost tu, vreodată, mamă, pe malul unui râu, cu unchiul George, pe vremea când încă îl mai iubeai. Dacă aţi stat la soare şi el a pescuit în timp ce tu dormeai pe o pătură roşie întinsă peste nisip. Si aş mai vrea să ştiu dacă aţi fost vreodată la munte şi dacă ningea atunci cu fulgi mari cât pumnii tăi şi dacă nu cumva i-ai dată să mănânce nuci şi gutuie coaptă. Şi dacă vreodată, cine ştie prin ce împrejurări, nu v-aţi aflat amândoi în jungla Amazonului, căutând să descoperiţi vestigiile unei civilizaţii uitate care se cheamă Poporul Pierdut”. Sigur, aş fi putut auzi despre toate astea de la oameni, dar acei oameni ar fi adăugat că mama n-a fost niciodată în junglă sau pe malul râului sau în cabana troienită de zăpezi ireale. Din întrebarea mea ea a dedus imediat că nu de la oameni ştiam ceea ce ştiam – şi i s-a făcut frică. Frică, aveam să înţeleg, că propriul ei fiu a văzut-o cu ochii iubitului, că poate a sărutat-o cu buzele aceluiaşi iubit, că poate acolo, în visele închise la etaj, au făcut chiar dragoste…

Psihologul care ar analiza toate cele povestite aici ar putea, eventual, descoperi, cum am mai spus, expresii ale complexului Oedip, dar să nu uite că, pe atunci, începusem deja s-o urăsc pe mama din cu totul alte motive decât cele amintite de Freud. Viziunea mă azvârlea într-o vârstă care-mi era străină, alături de o fată ale cărei trăsături, idealizate vădit de imaginaţia unchiului George, corespundeau într-o măsură destul de redusă cu trăsăturile autentice ale fiinţei ce mi-a dat naştere, chiar dacă rămâneau, totuşi, recognoscibile. De altfel, întâmplarea întreagă se dovedea mult prea stranie şi cu implicaţii ce depăşeau cadrul oferit de retrăirea proiectivă a motivului binecunoscutei tragedii antice. Mă întrebam, de exemplu, care fuseseră cauzele ce determinaseră acţionarea aparatelor de către George în momentul în care fratele său îl dăduse afară din casă. Ce dorise, de fapt? Ce sperase? Că o va recuceri pe Maria prin acest gest? Sau poate n-avusese unde să se ducă fără ea, n-avusese unde să-şi consume teribilul său sentiment altundeva decât în lumea căreia el însuşi reuşise să-i deschidă porţile – singurul loc de pe suprafaţa pământului care păstra imaginea existenţei lor comune şi o putea depăna astfel la nesfârşit sub forma unei laborioase şi maleabile texturi de iluzii? Acum mi se părea că înţeleg ura tatii faţă de teribila prezenţă din casă pe care nu reuşea cu nici un chip s-o supună. Atunci, de ce a pretins mama că unchiul George fusese un neisprăvit, atâta timp cât cunoştea actuala invulnerabilitate a acestuia? Ori poate 1-a catalogat drept laş pentru refugiul pe care şi‑1 alesese? Dar, iată: el a reuşit. Iluzia s-a dovedit mai puternică decât realitatea. Atunci, de ce?

Intrând în casă, am auzit în urmă vocea tatălui meu. Nu ştiu ce mi-a venit: m-am ascuns în spatele uşii de stejar şi am aşteptat. Poate nu doream să-1 văd sau ajunsesem să-i pândesc mişcările, bănuind că aflase deja de la maică-mea de noile mele preocupări. În orice caz, tata a intrat în hol bodogănind printre dinţi o înjurătură oarecare, apoi a urcat scara ce ducea la etaj. Am auzit cheia răsucindu-se în broască şi, privind în sus, am observat cum, deodată, pe coridor, a izbucnit o flacără subţire de culoare violetă. A durat câteva secunde, după care s-a stins. Sunetul cheii s-a repetat şi tata a coborât în grabă. L-am urmărit în vreme ce ieşea, îndreptându-se către bucătăria de vară. Ajuns acolo, a luat‑o pe mama de umeri, a strâns-o la piept şi a sărutat-o. Am crezut că o face ca pe o mişcare de revoltă împotriva chiriaşului său nedorit, dar nu era aşa – sau poate, totuşi, era şi aşa, ca un fel de-a spune că Maria e a lui şi, orice s-ar întâmpla, va rămâne a lui. Însă în clipa în care s-au despărţit, iar mama s-a răsucit spre plită, tata s-a şters la gură, purtând întipărită pe faţă o indescriptibilă expresie de dezgust. Şi-atunci, ochii mi s‑au umplut de lacrimi şi, ţin minte, m-am aplecat înainte ca orbit de lumina unei viziuni. Înţelesesem.

Tata n-o iubea pe mama. Poate o iubise demult, când mai avea părul de culoarea apei din râu şi buzele pline şi roşii. Poate că se luptase cu George pentru ea şi reuşise să-1 înfrângă, căci George era, în aparenţă, un om uşor de înfrânt, un nebun al cerului ce-şi târa printr-o lume de noroi aripile imense de dragul unei fete care-1 ademenise printre muritori, ca mai apoi să-i refuze fericirea promisă. Dar victoria i‑a devenit zadarnică în clipa când şi-a dat seama că, odată cu dispariţia lui George, dragostea lui pentru Maria s-a stins, dacă nu cumva nici nu existase vreodată. Şi, târziu, în culmea acelei disperări care ne face fie viteji, fie laşi fără pereche, a pătruns în camera de la etaj în care se jurase, probabil, la început, că niciodată nu va pătrunde, să-şi drogheze sufletul cu dragostea fratelui său, dragoste care rămăsese acolo întreagă, vie, eternă, ca orice adevărată dragoste. De câte ori o făcuse? Poate de mii de ori, întâi rar şi pe furiş, apoi din ce în ce mai des. Se întorcea la Maria cu sufletul plin de o iubire străină, pe care o consuma grăbit, să nu se termine înainte de vreme, şi pleca apoi, ca o carcasă goală, poate pleca pe străzi, încercând să înţeleagă diferenţa dintre ceea ce simţea când se afla sus şi ceea ce simţise lângă femeia lui, poate pleca în cârciumă şi bea acolo, într-un colţ, nesupărat de nimeni decât de limpezimea faptului că diferenţa aceea se accentua pe măsura trecerii timpului, pe măsură ce Maria îmbătrânea şi se urâţea, pe măsură ce el însuşi devenea mai grăbit şi mai rece. S-o fi întrebat acolo, în cârciumă, sau pe stradă, care e, de fapt, distanţa dintre real şi imaginar şi cum e posibil ca ideea să fie mai puternică decât evenimentul brut, cum e posibil să-1 supună într-o măsură atât de mare şi dacă nu cumva lumea ar putea fi, într-adevăr, mai bună decât este şi dacă merită să fie mai bună. Poate s-a întrebat toate astea gustând câte puţin din gândul cenuşiu că fratele pe care 1-a înfrânt a rămas totuşi cel mai puternic, că a venit vremea umilinţei incredibile de-a cerşi de la George ceea ce cândva el îi refuzase acestuia şi că George a acceptat să-i dea senti­ment din prisosul sentimentului său, că a făcut-o şi o va face azvârlindu‑i mereu în ochi fericirea de la care a fost izgonit şi pe care, totuşi, a reuşit s-o câştige. Şi poate s-a cutremurat mai gândindu-se că George ar fi în stare să cheme pe oricine la banchetul iubirii, ca şi când ar striga: „veniţi să învăţaţi aici adevărata dragoste” şi că asta ar fi totuna cu a o face pe Maria târfă a întregii lumi, a tuturor georgilor care l-ar trăi pe adevăratul George şi că, iată, bunătatea şi candoarea fratelui său ostracizat prin refuzul de a răspunde batjocurii de-atunci încep să se transforme într-o răzbunare feroce, împinsă pe un tărâm ideal unde binele şi răul devin absolute şi conţin o dreptate profundă şi tăioasă ca o lamă de brici. Căci în nici un caz nu putea să-1 condamne pe George pentru ce-a făcut înainte de a se condamna întâi pe sine. Şi în fond, ce-a făcut George, pentru a merita să fie condamnat? Şi-a creat o lume, iată, şi a fugit în ea şi de-acolo împrăştie flacăra de culoarea amintirii peste sufletele care au nevoie de amintiri. Iar el, Ştefan, el are din ce în ce mai multă nevoie de amintirile fratelui său: şi, deoarece tata nu era prost, sunt convins că s-a gândit la toate aceste lucruri şi la altele, cum ar fi faptul că George a venit pe pământ cu aripile lui mari, care-1 împiedicau să meargă, a venit chemat de iubire şi că, prin iubirea sa înaltă cât cerurile pe care le părăsise, a izbutit să-şi câştige un cer mult mai albastru şi mult mai înalt, unde zboară şi azi fără ca nimeni să‑1 mai poată opri. Un cer în care poate transporta uneori făpturi insignifiante şi repetabile cum ar fi, de exemplu, el, Ştefan, sau oricare dintre clienţii cârciumii lui Vasilache, sau orice alt locuitor al pământului…

Aşa a arătat, îmi spun azi, la atâţia ani de la evenimentele pe care le descriu, răzbunarea unchiului George. Şi mă gândesc uneori la mama şi nu mă mir de faptul că auzeam din gura ei doar cuvinte puţine şi aspre. Ştiu sigur că aflase încă de mult de incursiunile pe care bărbatul ei le făcea în camera de la etaj, că le ghicise imediat motivul şi că suferise de două ori, întâi ca femeie înşelată de soţ cu o altă femeie, apoi ca femeie înşelată de soţ cu ea însăşi. Căci sus, tiparul fiinţei sale fusese păstrat intact şi mă-ntreb câte seri n-au găsit-o plângând în faţa oglinzii, numărându-şi ridurile sau firele de păr alb crescute printre firele de păr de culoarea apei de râu. Apoi, treptat, a învăţat să păstreze doar pentru ea taina acestei dureri surde crescând ca un cancer şi ofilind-o timpuriu, a învăţat să nu mai verse lacrimi şi să poarte un zâmbet prefăcut impecabil în colţul gurii la sosirea bărbatului şi un zâmbet cald, blând şi autentic, care-o făcea din nou frumoasă, la auzul glasurilor copiilor ei. Iar eu, copil al ei fiind, mă întorsesem către ea pe buze cu numele lui George, cel alungat din lumea noastră şi, în numele acestuia, interesându-mă doar triumful unei dreptăţi absolute şi mai puternică decât viaţa şi moartea, fără să-mi pese de suferinţa pe care o generam în acest fel, lovisem.

Iar când am zărit dezgustul întipărit pe figura tatii, când am intuit motivul, în felul viziunii care se naşte la lumina ireală a fulgerului unei furtuni de vară, am alergat în casă şi, repezindu-mă pe scări către camera unchiului, am scos din buzunar fotografia primită de la vecinul nostru, concentrându-mă asupra ei şi chemând. Am auzit reverberându‑se pe coridor un trosnet violent, din podea au ţâşnit câteva flăcări subţiri, colorate, şi încet, ca o părere, uşa s-a deschis.

Mi-e foarte greu să descriu azi, deşi păstrez încă vii amănuntele senzaţiilor de atunci, prima mea întâlnire cu unchiul George. Poate pentru că vorbele s-au tocit, s-au uzat de-a lungul timpului prin repetare, devenind incapabile să exprime trăiri: ele mai degrabă reuşesc să frâneze comunicarea, decât s-o favorizeze, reprezentând doar o medie a descriptibilului. Culmile şi genunile, adică tocmai lucrurile care cred că ne determină mărimile sufletelor, se pierd – de aceea pot, aici, scrie doar că unchiul meu arăta exact ca în fotografie, că părea de douăzeci şi ceva de ani, că mă privea zâmbind şi că, într-un târziu, a întins o mână către mine şi m-a mângâiat pe obraz cu un gest pe care l-am simţit şi trist şi vesel şi uşor obosit. Apoi a întrebat:

– Tu eşti Vlad, nu-i aşa?

– Da, unchiule, am îngăimat.

– Aşteptam să mă chemi, a şoptit. Vreau s-o văd pe Maria…

– Pe mama? E jos. E cu tată.

– Vreau s-o văd, a repetat. Condu-mă acolo.

Am pornit înaintea lui, am deschis uşa de stejar de la intrare şi l‑am condus către bucătăria de vară. Părinţii mei se aflau încă împreună acolo, iar mama a fost prima care ne-a văzut: şi-a coborât mâinile pe lângă corp ştergându-le de şorţul la fel de cenuşiu ca basmaua cenuşie de sub care ţâşnea şuviţa albă, arătând acum aidoma unui semn al mirării, apoi a părut că oftează, iar pe faţa ei transpirată am citit un amestec indescriptibil de uluire şi evlavie. Tata s-a întors către noi şi a părut gata să ţâşnească înainte, dar s-a oprit în ultima clipă, înţepenind aşa, cu gâtul întins, cu ochii ieşiţi din orbite şi cu mâna dreaptă pregătită pentru a apuca un obiect nevăzut. Şi tot mama a fost aceea care a destrămat tensiunea momentului, a pornit mai întâi încet, apoi grăbindu‑se tot mai mult către George, s-a repezit în braţele acestuia şi s-a agăţat de pieptul lui cu sălbăticie şoptindu-i numele, repetându‑i‑1 din ce în ce mai tare şi mai tare, până când şoapta s-a transformat în ţipăt. Tata încă nu se mişcase: poate că nici nu se putea mişca, poate îl  înlemnise acolo gândul că pentru el a sosit timpul să dispară, să intre în pământ ori să se facă una cu peretele casei, când mama s-a depărtat puţin de unchiul George şi 1-a privit duios, cu ochii înecaţi de lacrimi.

– Lasă-mă să te văd …

Atunci, am intuit ceea ce mama avea să-mi confirme peste puţină vreme, faptul că ea însăşi se aflase de multe ori la uşa camerei secrete, parcurgând împreună cu el mlaştini, deşerturi sau păduri, călătorind prin lumea aceea şi iubindu-1 mereu, că judecase şi răsjudecase totul, că învăţase să-1 preţuiască şi să-1 înţeleagă, că‑1 chemase, ca mine, în nenumărate dăţi, din bătrâneţea ei prematură, ca dintr-un adânc nenorocos şi sumbru. Iar el nu răspundea decât cu alte şi alte amăgiri şi nu se arătase niciodată s-o mângâie cum o mângâie acum şi să-i şoptească aşa cum îi şopteşte acum:

– Maria … fetiţa mea frumoasă …

Iar mama era frumoasă în braţele unchiului meu, frumoasă cum nu mi-aş fi imaginat că ştie să fie în ciuda anilor, a basmalei ori a şuviţei albe care se tot clătina pe deasupra frunţii. Şi nu mi‑aş fi putut nicicând închipui că apelativul „fetiţo” e capabil să cuprindă atât de bine între vocale şi consoane conturul unei femei bătrâne, îmbrăcate într-un şorţ murdar şi cu o şuviţă de păr alb scăpată de sub basmaua cenuşie. Şi, mai târziu de toate cele povestite aici, am aflat că tata ştia despre drumurile mamei către cam­era de la etaj şi că le acceptase nu dintr-o generozitate pe care sufletul lui n-o cunoştea, ci doar pentru a o obliga şi pe ea să accepte drumurile pe care el însuşi le făcea tot mai des într-acolo.

– Iartă-mă, George…

ÎI strângea în continuare în braţe, şi murmura:

– Am vrut să divorţez, dar trebuie să le las copiilor un tată …

Unchiul George continua s-o mângâie încetişor, iar eu îmi priveam părintele întrebându-mă când o să se dezgheţe acea statuie de carne în care viaţa pulsa înăbuşită.

– Şi să ştii că-ţi mulţumesc. Să ştii că m-ai învăţat multe – vorbea mama. Şi cum să te iubesc. Şi cât aş fi putut fi de fericită…

Atunci tata s-a mişcat, şi-a trecut mâna dreaptă, cea pe care o ţinuse toată vremea ca şi când ar fi vrut să apuce un obiect invizibil, peste faţă, a făcut un pas, apoi încă unul, către cei doi, după care s-a năpustit ca un bezmetic spre poartă, a dat-o la perete şi a dispărut în soarele străzii.

– O să fie bine, suspina mama. Uite, toate relele au zburat din sufletul meu. Şi copiii or să-nveţe să te iubească, iar seara să le spui poveşti, auzi tu, George? Să le spui poveşti cum îmi spuneai mie, demult, aici în grădină, sau dincolo, la Valentin. Să-i înveţi şi pe ei să viseze cum am visat eu cu tine, atunci. Să le-arăţi drumurile oamenilor şi stelele şi firele de iarbă: să faci pentru toate poveşti. Şi-o să înţeleagă şi Ştefan şi-o să rămână cu noi, că nu duce nicăieri ura, nicăieri, George! Ea e făcută doar să ne mistuie până la scrum şi să ne sece puterea de-a râde şi de-a crede-n frumos …

Dar tata dispăruse şi n-aveam să-1 revăd decât seara, târziu, beat până la neştire şi adus de un vecin binevoitor.

N-a spus o vorbă, n-a părut să bage-n seamă pe nimeni. S-a culcat în camera de la stradă pe când mama, unchiul George, eu şi fraţii mei cărora apariţia unchiului li se părea un eveniment ce abia dacă spărgea monotonia cotidiană (li se spusese că sosise cu trenul din Bucureşti, aşa că n-au prea avut ce să comenteze), cinam împreună în bucătăria de vară.

– Vlad, mi-a spus mama după ce s-a strâns masa şi am rămas câteva clipe singură cu ea, dacă te-am minţit ori poate te-am urât, iartă‑mă, copilule.

Am tăcut stânjenit, dar mama, interpretând greşit tăcerea mea, a continuat:

– Ţi-am vrut răul pentru că îmi voiam mie binele. Suferinţa îi face pe oameni egoişti, băiatul meu.

– Nu s-a întâmplat nimic, am murmurat atunci.

Mama m-a sărutat şi, mângâindu-mă pe creştet, a mai spus:

– Mergi şi te culcă. E bine dacă m-ai iertat. Poate va veni şi ziua în care o să-nvăţ şi eu să mă iert.

Am pornit încet către camera mea, întrebându-mă, aşa cum aveam s-a fac mulţi ani de-aici înainte, de ce oare unchiul reacţionase imediat la chemările mele, dar niciodată la chemările mamei. Dispun azi de mai multe răspunsuri posibile, dar cel mai plauzibil ar fi că principala caracteristică a unchiului nu era, cum îşi închipuia toată lumea, generozitatea ci, pur şi simplu, spiritul de dreptate. Nu pot crede în lipsa desăvârşită a egoismului din portretul său: n-a existat, de la începuturile lumii şi până acum, nici o persoană cât de cât creatoare care să nu posede un orgoliu implicat de însăşi conştiinţa capacităţii sale cognitive şi de creaţie, a poziţiei privilegiate. Adesea, pentru asemenea oameni, noţiunea de dreptate absolută (adică autentificată la scara sistemului social de valori) domină noţiunea ordinară a dreptăţii aplicată în beneficiul sau reţinând doar punctul de vedere al unei persoane anume. Pentru instaurarea acestei dreptăţi e în stare de sacrificii imense, tocmai datorită înţelegerii condiţiei sale demiurgice. El cunoaşte de sus, în întreg, mecanisme neuzuale cu care poate ordona existenţa şi le foloseşte în funcţie de scopurile pe care şi le-a impus. Nu e de loc un alienat, cum îşi închipuie cei care-1 văd singularizându-se şi renunţând adesea la ceea ce oamenii obişnuiesc să numească bucuriile vieţii. Detaşarea lui urmăreşte doar obţinerea unei vederi de ansamblu a realităţii şi o accentuată liberalizare. El nu e dreptatea chiar dacă are nemăsuratul orgoliu de a o face şi nu acţionează atât pentru binele lui, cât mai ales în numele lui.

Azi sunt aproape convins că unchiul George ştiuse absolut tot ce se va petrece între Ştefan şi Maria, că prevăzuse fiecare lacrimă, fiecare gest dureros, fiecare geamăt. Şi răzbunarea sa nu s-a întâmplat să fie pentru că tata îi răpise femeia iubită, ci pentru că exista în sufletul iui o dragoste imensă care trebuia neapărat dăruită femeii alese de el s‑o primească şi nu i s-a părut drept ca femeia aceea s-o ignore sau s‑o respingă. Un om obişnuit l-ar fi urât pe Ştefan şi ar fi căutat să i‑o plătească imediat. George, însă, a tăcut (poate de dragul Măriei) până la capăt şi n-a lovit decât atunci când a simţit că totul era pierdut. Un egoism ciudat 1-a ajutat să se lase călcat în picioare în numele ideii concentrate în femeia pe care o iubea. Apoi, a venit ceasul răzbunării – şi aceasta a fost crudă, mai crudă decât tot ce şi-ar fi putut vreodată imagina, în materie, Ştefan. George şi-a condus fratele pe căile durerilor dinainte alese, i-a oferit cel mai josnic rol, i-a azvârlit în faţa camerei de la etaj ciozvârte din iubirea aceea mare cum ai azvârli resturile prânzului în blidul unui animal de casă. Nici măcar nu i-a mai făcut tatii nemăsurata cinste de a-1 urî pentru a pune, fie şi prin acest sentiment, între ei semnul egalităţii. Şi sunt sigur că tata, care nu era, totuşi, prost, a avut vreme în zilele următoare să cugete la destinul ce-i fusese trasat de către propriul său frate, să cugete şi să înţeleagă mai mult şi mai bine ca oricând că odinioară, înainte de-a se lega de femeia pe care o dorise George, el fusese om ca toţi oamenii, supus întâmplării şi fratele lui fusese aidoma lui şi că azi lucrurile stăteau deja cu totul altfel. Şi a crezut, poate, că dacă George fusese capabil să se răzbune într-o măsură egală pe femeia iubită, înseamnă că n-o iubise destul, dar ceea ce tata nu ştia şi n-avea să apuce să mai afle era că toate fuseseră programate să se sfârşească în ziua în care unul dintre fiii lui avea să se dezică de el şi de Maria, făcându-i să-şi conştientizeze rolurile pe care unchiul George îi obligase să le trăiască. De aceea, pentru a se întoarce, George nu aşteptase decât chemarea mea.

Au trecut astfel două zile în care nu s-a petrecut mai nimic demn de-a fi menţionat. Unchiul se integrase atât de bine în atmosfera casei, încât aveam uneori senzaţia că anii îndelungaţi în care lipsise nu fuseseră decât un vis din care toţi izbutisem să ne trezim. Mama trăia o fericire nouă, iar tata pleca dimineaţa pentru a reveni abia noaptea târziu, beat, şi a adormi fără să azvârle nimănui nici o vorbă. În cea de‑a treia zi, pe la prânz, mama m-a luat deoparte şi mi-a spus:

– Vlad, George vrea să te ia sus, să-ţi arate aparatura lui. Am fost şi eu aseară. Ţine minte: pe peretele de la răsărit se întinde un fel de pupitru plin de beculeţe şi indicatoare. La miazăzi, se află un inel mare, în centrul căruia se zbat un fel de fuioare de fum amestecate cu mai multe mii de foiţe ca de staniol, mărunte şi dese. Spre miazănoapte, există un dulap acoperit de cadrane şi tot felul de instrumente complicate. Ţii minte?

– Da, mamă, i-am spus. Dar de ce?

– Să te uiţi acolo şi să-mi spui pe urmă ce-ai văzut tu. Hai, du-te.

George s-a ivit în spatele nostru. M-a chemat zâmbind şi am pornit pe urmele lui. Uşa camerei rămăsese întredeschisă, iar el a împins-o la perete. Lângă uşă se înălţa o coloană compusă dintr‑o înşiruire de romburi suprapuse pe suprafeţele cărora se alungau lumini colorate: în clipele în care acestea se stingeau, coloana părea realizată din argint. Mi-am rotit apoi ochii de jur împrejur, căutând să cuprind dintr-o privire totul. N-am zărit nimic din cele descrise de mama, în schimb, de-a lungul pereţilor, se înşirau câteva alcătuiri barbare şi în acelaşi timp graţioase de fire colorate, metal şi sticlă; într-un colţ, între două plăcuţe semitransparente, despărţindu-se una de cealaltă în unghi obtuz, pluteau irizări violete.

– Generatorul de câmp, a arătat George către plăcuţe. Mi‑au trebuit doi ani să-1 construiesc. Ei – s-a întors către mine –, procedăm la o revizie?

– Merg? am întrebat, arătând, la rândul meu, către aparate.

– Da. La intensitate minimă, afectând doar subconştientul. Intensitatea câmpului se reglează de la maneta aceea, neagră. Mişcarea trebuie executată foarte încet, până când e depăşită bariera potenţialului conştiinţei…

A râs apoi, văzând figura mea nedumerită.

– Poveştile se dezvoltă în memoria aparatului an de an, multiplicându-şi volumul în progresie geometrică, a mai spus. Sistemul e însă construit pe principiul finitudinii nelimitate, aşa că limita superioară a capacităţii memoriei nu este niciodată atinsă. O să-ţi explic poate, cândva, cum se realizează asta. Sau îţi vei explica singur când vei învăţa noţiunea de asimptotă. Şi acum, fi drăguţ, lasă-mă singur câteva momente. Rămâi afară până te chem.

Am dat din cap, am ieşit şi m-am postat în faţa uşii. Nici azi nu ştiu dacă apariţia tatii a fost întâmplătoare sau fusese şi ea prevăzută de unchiul George, dar ultima variantă mi se pare cea mai plauzibilă. Tata se afla la capătul de jos al scării şi nu părea beat deloc. Privirea lui strălucea sumbru când a început să urce pas cu pas, cu o încetineală exasperantă şi îngrozitoare prin aerul ei implacabil. M-am tras fascinat înapoi, dar el nu mi-a acordat nici o atenţie. S-a agăţat cu mâna stângă de clanţa uşii pe care a deschis-o violent, privind înăuntru cu ochi ficşi.

– George! a spus.

Nu-mi zăream unchiul, dar sunt sigur că se afla întors către tata. Apoi Ştefan a trântit uşa în urma lui. Peste două secunde, împins mai mult de frica de a nu se întâmpla ceva rău decât de curaj, mi-am lipit urechea de lemnul acesteia. L-am auzit îndată pe tata:

– De ce te-ai întors? Ce mai vrei? Pe Maria? Maria a rămas a ta mereu, ştii prea bine. Pe copii? De ce nu ne laşi în pace? Sau ai venit să‑ţi savurezi victoria? Să vezi ce-am ajuns datorită ţie? Tu ai rămas tânăr. În toţi anii ăştia, ai rămas cum ai fost. Nu ştiu cum dracu’ ai făcut asta. Dar nu-mi pasă. De ce nu pleci? De ce nu te-nsori şi nu îţi vezi acum de-ale tale? Ne-ai distrus. Nu-ţi ajunge? N-am plătit destul pe pământul ăsta? Acum douăzeci de ani, ai spus ceva în care atunci n-am crezut: că, dacă Dumnezeu ar fi dorit-o pentru el pe Eva şi l-ar fi gonit din rai doar pe Adam, atunci Adam s-ar fi înarmat şi s-ar fi întors în rai să-şi ucidă, de dragul acelei femei, Dumnezeul. Şi tu spuneai că ar fi reuşit. Spuneai că dragostea e mai puternică decât viaţa, decât moartea şi chiar decât credinţa. Ai avut dreptate, George. Ai fost mai tare. Ai fost un Adam blestemat, care n-a vrut să plece din rai fără femeia lui. Bine. Foarte bine. Dar acum, ce mai vrei?

Nu ştiu ce-a făcut sau ce i-a spus atunci unchiul George, vorbea prea încet. Am auzit însă deodată ceva spărgându-se şi gemete întretăiate de gâfâituri. Pe urmă, zgomotul unor obiecte trântite şi alte gemete şi bufnetul unui corp rostogolindu-se pe jos. Am pus mâna pe clanţă înspăimântat, neştiind ce să fac. În sfârşit, s-a declanşat undeva un ţiuit ascuţit, iar între canaturile uşii au prins să joace irizări violete. Atunci m-am hotărât. Am deschis uşa la perete, trăgându-mă înapoi din faţa valului de fum înecăcios întretăiat de fulgere şi globuri orbitoare ce răzbi dinăuntru. Undeva, în beznă, lupta con­tinua, dar n-o mai puteam urmări din cauza imaginilor fragmentate ce începuseră să mă cuprindă într-o horă tăcută: râu, Măria, ceaţă, soare, gheţuri, junglă, Măria, copaci, orhidee… Apoi toate au devenit una şi m-am prăbuşit pe parchet.

Când mi-am revenit, fumul generat de izolaţiile care încă mai ardeau apucase să se ridice către tavan. Pe jos, tata zăcea cu capul dat pe spate, cu gura deschisă într-o grimasă bizară ce sugera fericire şi o uimire fără sfârşit. Îmi pot azi închipui cele petrecute: lupta lor, care îi dusese probabil în preajma aparatelor, şi mâna care împinsese brusc, până la refuz, maneta neagră. Ştiu şi cui a aparţinut mâna care a împins-o, desăvârşindu-şi răzbunarea. Ştiu acum totul şi nu pot decât să mă cutremur.

L-am căutat din priviri pe unchiul George, dar nu se mai afla acolo. Doar tata zăcea mai departe în aceeaşi poziţie şi, în cele din urmă, am înţeles că murise. Mai întâi mi-am închipuit că primise o lovitură în cap sau că se lovise el însuşi în cădere dar, aplecându-mă să‑1 privesc, n-am descoperit absolut deloc semne de violenţă. M-am ridicat, am rotit ochii în jurul meu, cuprinzând în întregime imaginea unor piese amorfe, cu aspect globular, chircite şi înnegrite de flăcări, aşezate pe lângă pereţi, iar când am ieşit am mai avut puterea să pricep ce forţă fusese aceea care-1 ucisese în cele din urmă pe tata. Maneta ridicase brusc câmpul către valoarea maximă. Toate amintirile şi poveştile lui George s-au năpustit atunci către fratele său, copleşindu‑1 cu milioanele de variante virtuale ale existenţei Mariei, iar el nu mai apucase să le trăiască pe rând, să le înţeleagă şi să le ordoneze. Când se văzuse înconjurat deodată de lumea aceea străină, murise sufocat, nu de frică sau din cauza urii pe care o simţea faţă de George, ci, pur şi simplu, de fericire …

Am coborât în hol şi acolo era mama, cu chipul ca de piatră, aşa cum i‑1 cunoscusem mereu. M-am oprit în faţa ei şi-am spus dintr‑o suflare arătând către capătul de sus al scărilor:

– A venit tata… s-au luptat… e mort… şi unchiul George a dispărut!

M-a prins în braţe, şoptind obosită:

– N-a fost George. N-a fost decât o poveste.

– Cum?

– Ştiam, dar am vrut să mă amăgesc. Şi eram curioasă. Mă tot gândeam ce va mai inventa. Oricum, îi mulţumesc…

– De ce-i mulţumeşti, mamă? am rostit moale. Ţi-a făcut atâta rău cum nimeni altcineva n-ar fi fost în stare…

Mama a dat încetişor din umeri. Şuviţa de păr alb se despicase în două şi atârna dreaptă.

– Aşa. M-a lăsat să-1 mai văd o dată în casa mea. Intrând pe uşă, cum l-am visat în atâtea rânduri, şi spunându-mi „fetiţă frumoasă”. Spunându‑mi-o ca atunci, demult.

– Şi tata?

– Să răspunzi cui va fi să te-ntrebe, a zis mama cu o voce accentuată ciudat, că tatăl tău a murit azi într-un ac­cident. A murit în timp ce încerca să ducă mai departe descoperirea unchiului George. Să facă o lume mai bună şi mai dreaptă pentru toţi…

***

Şi, la câteva luni după ce o întrebasem pe mama: „de ce-i mulţumeşti, mamă? Ţi-a făcut atâta rău, cum nimeni altcineva n-ar fi fost în stare”, am mers împreună la Bucureşti, să vedem mormântul lui George. Arăta ca orice mormânt lăsat în paragină, iar pe crucea de lemn am mai putut desluşi câteva cuvinte împuţinate de ploi şi soare. Şi m-am gândit şi mă mai gândesc şi azi că unchiul a fost singurul care a ştiut să-şi construiască un al doilea sfârşit, aşa cum şi-1 dorise, un sfârşit ideal, în numele unei iubiri ideale şi al unei dreptăţi care să‑i semene, şi că nimeni pe pământ nu va mai reuşi vreodată să-şi făurească o Maşină de Dor care să-i poarte şansa peste marginile timpului şi spaţiului său. Cât despre modul în care George a realizat asta, nu se mai poate afirma nimic şi mă tem că extraordinara lui descoperire va rămâne pentru totdeauna un mister inelucidabil…

Latest posts by Mircea Liviu Goga (see all)