Selectează o Pagină

Bărbatul m-a abordat pe când mă îndreptam spre casă, venind de la universitate. Era ceva cu totul altfel în ceea ce-l privea. Avea o privire ciudată, de un anumit calm, ca și cum ar fi cunoscut vreun secret important. Părea tânăr,  nu mai în vârstă ca mine, însă avea un mers încrezător, plin de forță. Asta, precum și faptul că aproape că mă domina cu înălțimea sa mi-au atras atenția.

– Rasmus? Sunteți Rasmus Ekblad?

– Da, am zis.

Acum se afla neplăcut de aproape de mine. Puteam vedea că, laolaltă cu zâmbetul său deschis, avea un costum făcut la comandă asortat cu o cravată albastră. Ochii lui se aflau tulburător de aproape de mine, ca și cum ar fi putut vedea înlăuntrul meu ceva ce-aș fi încercat să ascund.

– Mă numesc Clayton și sunt reprezentantul unei companii mari, care este interesată în noile descoperiri științifice și ideile noi. Am dat peste teza dumneavoastră despre găurile de vierme controlabile și o găsim fascinantă, mai ales proiectul pe care l-ați conceput pentru o mașinărie capabilă să susțină astfel de activități. De unde v-a venit ideea?

Unii dintre oamenii cunoscuți de mine mă consideră insuportabil sau ignorant.

Adevărul este că s-ar putea să aibă dreptate, însă, în aceeași măsură, s-ar putea să nu. Nu sunt ignorant, doar atât că nu pricep ce tot vorbesc. Moda, de exemplu. Nu pot să înțeleg de ce trebuie să port modelul de jachetă de anul acesta, când nu-i vorba decât de încă o toamnă. Cea de anul trecut a rămas la fel de călduroasă. Lucrurile nu se potrivesc. Cred că de asta mi-a și venit această idee, pentru că nu mă împiedic de gândirea convențională. Pentru că n-o înțeleg. Tot ce-i trebuia ideii mele nu era decât un element care lipsea altor teorii: componența sonoră. Credeam că undele sonore puteau modifica găurile de vierme teoretice, ținând cont de presupunerea că corzile vibratoare domină microcosmosul. De asemenea, avea noimă din punct de vedere tehnic, cel puțin pentru mine. Mi-a luat o clipă ca să-mi amintesc lucrarea. Cu o noapte înainte să-mi vină ideea, am băut câteva beri cu prietenii. Poate că două-trei mai mult decât s-ar fi cuvenit. Oricum, de când am făcut cursul pentru fizică cuantică, aceste gânduri mi s-au tot învârtit prin minte. Ideea unei găuri de vierme controlabile s-a născut undeva între mai multe beri, când m-am gândit cum funcționează mintea, de la claritate la confuzie, la cea mai adâncă nebulozitate, și înapoi la limpezime. Putea rămâne la culmea conciziei sale pentru un moment scurt, și trebuia s-o păstrezi într-un echilibru delicat, dar era posibil. Numai dacă-ți echilibrai cantitatea de bere consumată cu ajutorul altor factori. Pe undeva pe acolo, realitatea mi s-a strecurat între gânduri și-am început să aplic acești termeni ideii privind gaura de vierme.

– Doar mi-a venit dintr-o dată, am dat din umeri.

Clayton zâmbi.

– Dacă așa spuneți dumneavoastră. Păi, Shervi, compania multinațională pentru care lucrez, ar dori să vă invite la un interviu. Aveți o șansă foarte mare să intrați în mașinăria de tocat a lumii reale. De asemenea, înțeleg că aveți talent pentru tehnică și mecanisme, nu?

M-am gândit o clipă la asta. Felul în care-și alegea cuvintele mă intriga. Mașinăria de tocat; suna aidoma cu ceva ce mi-aș fi putut imagina. Să fii mărunțit, întărit de rotițele oamenilor competenți. Asta mi-ar putea oferi un impuls substanțial în pregătirea pentru piața muncii. De asemenea, mi-am adus vag aminte de numele companiei ca fiind una din cele inventive. Poate că am citit despre ea undeva. Și n-a greșit deloc cu partea despre mecanisme. Întotdeauna am avut talent la chestiuni inginerești. Poate că de aceea am proiectat un prototip atât de detailat despre o mașinărie capabilă să modifice structura spațiului. Totul era teoretic, desigur, în cel mai bun caz, o glumă. De ce-ar fi interesat acest personaj, Clayton, de așa ceva?

– Da, așa este. Cunosc unele lucruri despre motoare și mașinării, am zis. Când are loc interviul?

– Birourile noastre se află pe o mică insulă de la Marea Baltică. Am să vă dau un bilet pentru transportul cu o ambarcațiune care  va pleca mâine, la ora 11 dimineața. Dorim să rămâneți două zile pentru interviu, unele teste de bază și evaluarea. Ne-am dat seama că veți lipsi două zile de la cursuri, dar vă vom compensa financiar. Cum vi se pare?

Nu-mi trebuia timp de gândire, dar m-am prefăcut că reflectam la toate astea.

– Sună bine. Despre ce compensație ar fi vorba?

– 1100 de euro, spuse el fără nicio ezitare. Astea fac cam 10 000 de coroane suedeze, adăugă el.

Exact suma care să mă atragă. Dacă mi-ar fi oferit mai mult, probabil că l-aș fi trimis la plimbare.

– Grozav.

– Bine, atunci să nu pierdeți îmbarcarea. Iată instrucțiunile despre cum să ajungeți acolo și iată și biletul dumneavoastră.

Băgă mâna într-unul din buzunarele costumului și scoase două bucăți de hârtie. Prima conținea, într-adevăr, niște instrucțiuni. Puteam vedea un orar de autobuz și o hartă a ceea ce părea a fi un golf. Cealaltă hârtie era goală.

– Acesta-i biletul dumneavoastră, care, dacă folosiți mijlocul de transport sugerat, vă va duce unde trebuie. Sunt acoperite toate cheltuielile. Doar arătați-o șoferului autobuzului și acesta va ști cine sunteți.

M-am holbat la hârtia goală, și-am început să mă gândesc că totul s-ar putea să fie o escrocherie, însă eram absorbit de situație și știam că-i voi da o șansă. De asemenea, hârtia îți dădea o anumită senzație, cu o suprafață nefinisată, care se simțea… reală; adică, reală într-un fel care dădea credibilitate ofertei sale misterioase.

– Vă mulțumesc foarte mult pentru timpul pe care mi l-ați acordat, Rasmus. Vă promit că suntem interesați impresionați de teza dumneavoastră. Nu veți fi dezamăgit de ceea ce vă putem oferi. Ne vedem mâine, pe navă.

Se întoarse și plecă, lăsându-mă cu un rânjet nedumerit pe față. Știa că mă prinsese. Ziua următoare, mi-am luat câteva lucruri și m-am dus spre stația de autobuz. Descrierea preciza „Linia 727”, necunoscută mie, dar când am ajuns în stație acolo era un autobuz care mă aștepta. Unul mare, albastru. Șoferul a insistat să vadă foaia de hârtie albă, iar după ce i-am arătat-o, a scanat-o cu un dispozitiv. Eram singurul pasager, și-am demarat imediat. Mi-a atras atenția un monitor video din mijlocul autobuzului. Nu avea sunet, însă imaginile erau destul de clare încât puteam să-mi dau seama de conținut fără niciun efort. Se vedea un bărbos, cu păr mare și stufos, care nu arăta nici pe departe a cercetător, după cum părea să fie în halatul lui alb. Însă avea oțel în priviri; oțel, foc și hotărâre.

 

Am văzut o insulă cu multe clădiri mici împrăștiate peste tot. Apoi, s-a văzut un laborator, conținând o mulțime de dispozitive ciudate, pe care nu le mai văzusem vreodată. Unele arătau ca niște microscoape modificate, altele erau mari ca niște cuptoare; ba chiar și mecanisme și mai bizare, depozitate în diverse locuri prin încăpere. Detaliile mi-au reținut atenția pe toată durata de cincisprezece minute a filmului, înainte ca imaginile să pornească din nou. Le-am urmărit de trei ori și de fiecare dată, am descoperit lucruri și mai surprinzătoare, cum ar fi fluidul uleios, curgând nu prin conductele mașinăriilor, ci printr-un soi de tubulatură din jurul lor. Ori strălucirea vagă care pulsa în fundal, precum o nemernică inimă radioactivă. În exteriorul autobuzului, peisajul se schimbase, de la pini la o zonă stâncoasă de coastă. Autobuzul s-a oprit și pe când ieșeam, am simțit izul de apă de mare. Ambarcațiunea era acolo, însă nu exista niciun golf. Oprisem în ceea ce părea a fi un loc oarecare de-a lungul unui doc cimentat. Indicațiile de pe hârtia din buzunarul meu păreau a fi inutile. Era o navă mică, mai asemănătoare cu una militară de recunoaștere decât cu orice altceva. Clayton se afla acolo și și-a ridicat mâna zâmbind.

 

– Mă bucur să vă văd, zise el pe când mă apropiam, urcând la bord. Plecăm imediat și ajungem acolo în treizeci de minute. Poate că doriți să vă puneți asta, adăugă el cu un rânjet, dându-mi o pereche de ochelari asemănători cu cei de înot.

– E rapidă?

– Da. Construită cu tehnologie de ultimă oră. De fapt, atât de nouă, încât nici nu-i oficial pe piață, și atât de avansată încât, probabil, nici nu va fi. Vă intrigă asta?

Își ridică sprâncenele și zâmbi.

– Vă rog, luați loc aici, făcu el un gest spre niște scaune mici din partea din față a ambarcațiunii. Aș prefera să stau afară, dacă nu este prea rece. Iar vremea astăzi este potrivită. Afară sau înăuntru?

Nu voiam să par slab înaintea lui, așa că am rămas afară. Era o navă a naibii de rapidă. Odată ce-a pornit motorul, puteam simți puterea lui transmisă prin cocă, ca o fiară flămândă urlând. Nava avansată se desprinse apoi de pe doc și începu să accelereze cu viteză. Nu eram sigură dacă zbura deasupra apei, ori naviga, însă îmi plăceau ochelarii. Vântul era atât de furios, încât era greu să respiri, dar nu aveam probleme cu văzutul.

Clayton ridică degetul mare și încercă să zâmbească, însă era o provocare numai să încerci una ca asta. Cele treizeci de minute au zburat, literalmente, ca gândul și ca vântul înainte ca ambarcațiunea să încetinească și să se îndrepte spre insula din față. Faleze cenușii se ridicau din mare și se vedea un mic far. Când ne-am apropiat, am putut vedea că întreaga insulă era înconjurată de sârmă ghimpată și patrulată de gărzi. Erau militari? Am ajuns sub far, iar Clayton sări pe țărm când ambarcațiunea se opri. L-am urmat, ușor nesigur după călătorie. Un SUV galben ne aștepta, iar Clayton îmi făcu semn să iau loc.

 

– Bun venit în insula Nebu, spuse el când șoferul porni motorul. Pariez că aveți o grămadă de întrebări care s-au acumulat stivă, dar vă rog să mai așteptați cu ele. Veți înțelege curând dorința noastră de discreție. Până atunci, permiteți-mi să vă spun ceva mai multe despre compania pentru care lucrez. Nu este obișnuita companie multinațională.

– Oo…kay.

Am început să mă simt puțin nesigur vizavi de ce se petrecea în vreme ce SUV-ul trecu pe lângă mai multe clădiri cenușii, aducându-ne în direcția unui complex vast de hangare aflat în față.

– Compania se numește Shervi, iar ea este o subsidiară a altei companii mai mari din rețea. Recrutăm candidați din întreaga lume, care ne-ar putea sprijini organizația într-un fel sau altul. În principal, desfășurăm cercetări, dar ne implicăm și în testări intensive pe domenii. Problema este însă „domeniile” noastre nu pot chiar susține sau justifica necesitățile noastre de testare extensive. Așa că am dezvoltat alte metode să… zicem să simulăm anumite circumstanțe care, altfel, ar părea imposibile.

– Mda. Imposibile pe insulă?

– Nu chiar.

– Atunci, unde? Despre ce fel de simulare vorbiți?

– Veți vedea în scurt timp, spuse Clayton cu un alt zâmbet.

Rămase tăcut un moment.

– N-am fost cu totul cinstit cu dumneavoastră.

– Chiar așa? am rostit aproape mârâind.

Întreaga situație începea să-mi displacă din ce în ce mai mult.

– Vor exista doar câteva întrebări, de fapt, deloc, privind potențialul angajării dumneavoastră aici. Aproape că vă puteți considera angajat chiar acum aici. Este doar o mică problemă asupra căreia aș dori să reflectați și apoi să-mi spuneți ce credeți. Nu-i așa că sunt vești bune?

– Poate.

Comportamentul lui Clayton deveni serios.

– Foarte puțini oameni vor avea șansa de a trăi ceea ce veți trăi dumneavoastră. Aș vrea să țineți asta minte.

– Așadar, ce-i acest loc? Lucrați pentru armată?

Gândul că armata ar putea desfășura operațiuni secrete pe această insulă, aproape că mă făcea să râd neîncrezător. Ce secrete ar putea avea care să mi se pară interesante și mă intereseze pe mine?

– Imediat ce ai înconjurat un loc oarecare cu garduri, apar și oameni dispuși să le încerce. Ele îi țin departe pe majoritatea dintre oameni, dar unii vor vrea să treacă de ele. Astfel, deși nu suntem militari per se, avem nevoie de protecție. Atât față de surse din exterior, cât și față de… evenimente din interior.

– Poftim?

– Doar țineți cont că sunteți privilegiat, dle Ekblad.

Clayton puse capăt discuției, iar eu am rămas mai uluit ca oricând. SUV-ul se deplasă în jurul complexului imens și opri în fața unei porți din oțel cenușiu. Doi paznici înarmați erau afară, îi făcură semn din cap lui Clayton când acesta sări din mașină, iar mie-mi oferiră o privire rapidă și plictisită. Apoi reveniră la holbatul lor în neant. Două statui tăcute, păzind… ce?

– Veniți acum, zise Clayton și deschise poarta.

Interiorul hangarului era vast, aproape gol. Într-un colț din cealaltă parte am văzut trei elicoptere care arătau demodate. Clayton se duse spre stânga și se opri lângă perete, după vreo douăzeci de metri.

– Iată-ne ajunși, zise el zâmbind din nou.

– Mda…

– Văd că nu sunteți impresionat, dar vă rog, rămâneți deschis la minte.

Clayton întinse mâna spre perete și apăsă pe niște dale care păreau murdare și unsuroase. Deodată, pe întinsul hangarului se auzi un huruit, ca și cum niște lanțuri uriașe ar fi fost târâte peste niște bolovani. O parte din podeaua de lângă noi s-a scufundat, dezvăluind niște trepte care duceau spre o altă ușă. Am coborât și Clayton tastă un cod pe un mic panou electric. Am numărat douăsprezece cifre.

– Nu mai e cale de întoarcere, spuse el în glumă, și împinse ușa deschizând-o și mă trase după el înainte de a mă putea împotrivi. Bun venit în Alpha  Harbor.

 

În interior se afla un grup numeros de oameni, adunați într-o zonă cu aspect de birouri. Nu prea era ceea ce m-aș fi așteptat să văd. Clayton rânji ca răspuns la privirea mea nedumerită. Unii dintre oameni ridicară capul când ne-am făcut apariția, dar marea lor majoritate doar se grăbeau într-ale lor, văzându-și de treburi. Mă duse printr-un coridor alb. Pe pereți, erau picturi cu motive abstracte și un mozaic de bilețele de artă Post-it cu eroi de benzi desenate sau ticăloși din jocurile video. L-am recunoscut pe Richter Belmont, cu biciul său, într-una dintre imagini. Asta m-a făcut să zâmbesc. Computere. Am prins din zbor câteva cuvinte dintr-o conversație și-am auzit două femei vorbind despre electromagnetism și quarcuri. Oamenii de-aici aveau o anumită eleganță în ceea ce-i privea; atitudinea lor, gesturile și felul în care se priveau unii pe alții. Am recunoscut asta din anii de la universitate, între profesori. Discutau despre lucruri importante, fără nicio îndoială, însă la un alt nivel decât eram eu obișnuit. Întreaga atmosferă avea un aer remarcabil de respect și cunoaștere. Am coborât câteva trepte, într-un alt coridor că încăperi de-o parte și de alta, aproape ca un spital. Curând, îmi pierdusem deja direcția din cauza atâtor ocoluri, dar Clayton mă conducea. În cele din urmă, mi-a făcut semn să intru într-o încăpere de unde răzbătea un bâzâit electric. Am intrat amândoi într-un fel de cameră de control, cu panouri de control și monitoare de computer așezate sub un geam mare, din sticlă. Într-un colț, puteam vedea țevi dispărând prin perete într-o încăpere chiar în spatele lui.

 

– Uitați-vă aici, zise Clayton, arătând spre sticlă. Spuneți-mi ce vedeți, vă rog. Ce-mi puteți spune despre acest aparat?

Am pășit înainte, uitându-mă îndeaproape prin geam, și-am zărit o mașinărie ciudată cu sârme metalice pe carcasă și mici antene parabolice, asemănătoare cu scoicile de mare, legate între ele. La întâmplare, după cum părea la prima vedere, dar cu cât mă uitam mai atent, cu atât mai mult începea să aibă un înțeles.

– Este… Cred că nu-i bine.

Nu puteam explica de ce, dar știam că nu era corect.

– Ce vă face să spuneți asta? voia Clayton să știe, autentic interesat.

– Eu… E ca și cum unele dintre componente au fost distorsionate, puse ușor nelalocul lor. Ca și cum cineva ar fi ciobit mașinăria. Hemoragie internă mecanică, am încercat să explic.

– Exact asta s-a și întâmplat aici. Sunt impresionat, și de asta am vrut să aflu opinia dumneavoastră. Vă puteți considera deja angajat. Dați-mi voie să vă prezint cuiva care vă va explica ce face această mașinărie și multe alte lucruri.

Cu asta, am părăsit încăperea și-am continuat să navigăm pe coridoare. După multe întoarceri, am intrat într-o cameră mai mică, acolo fiind un bărbat în spatele unui birou de marmură. L-am recunoscut din secvența video din autobuz. Avea o barbă albă, tunsă, ochelari cu lentile groase și mâini mari, care păreau că ar fi putut sparge pietre, dacă ar fi vrut el. Scria ceva într-un jurnal, dar se opri când ne văzu.

– Ah, bine că te văd, Clayton. Acesta-i Rasmus, presupun.

– Da, am spus ezitant.

– I-ai arătat agregatul? întrebă el.

– Da, răspunse Clayton și dădu din cap. A văzut imediat că era „ciobită”, sau că a suferit de pe urma unei „hemoragii interne mecanice”. I-am oferit slujba pe loc.

Bărbatul râse.

– Perfect. Eu sunt Erling Stumfeld și sunt CEO superior.

– Oh, am făcut eu, încă gândindu-mă că era cel din secvența video.

– Vrei o slujbă, Rasmus?

– Poate că da, am spus vag.

– Sunt sigur că vei vrea după ce am să-ți arăt unele lucruri interesante. Ți-a spus Clayton despre ce facem noi aici?

– Nu chiar. Simulări?

– Într-un fel, da.  Însă totul este foarte bine. N-aș fi vrut să-ți stric surpriza. Oricum, trebuie ca să vezi ca să crezi. Îți plac filmele SF, Rasmus?

– Desigur, le urmăresc…

– Și ce-ar fi dacă ți-aș spune că toate filmele pe care le cunoști sunt niște păcăleli și depășite cu totul. Ce-ar fi dacă ți-aș spune că am descoperit o tehnologie mult peste tot ce se cunoaște de către lumea din afară. Dacă ți-aș spune că ești pe cale să vezi viitorul, nu aici, pe Pământ, ci pe alte planete. M-ai crede?

Am izbucnit în râs. Ce smintit.

– Mi s-au promis niște bani, am zis în loc de răspuns, încercând să-i abat atenția spre lucrurile serioase. Însă mi-a oferit un zâmbet blând, care nu mi-a plăcut de niciun fel. Era ca atunci când îi explicai unui copil că Moș Crăciun nu există, iar atunci când copilul protestează îi dai acel gen de zâmbet: vei pricepe tu la vremea potrivită. Oh, da, la vremea potrivită.

– Biletul pe care ți l-a dat Clayton. Te-ai gândit cum știa șoferul autobuzului că erai pasagerul așteptat?

– Nu prea.

Am ezitat. Filmul văzut în autobuz mă tulburase atât de mult, încât uitasem cu totul de asta.

– Înțeleg, zise Erling încet. Este criptat cu ajutorul tehnologiei cuantice. Dacă ai fi adus o hârtie similară, în locul biletului, scanerul n-ar fi arătat nimic și, probabil, tu încă ai fi la școală, jucându-te cu ceilalți copii. Aceasta, dragă prietene, este noua ordine a lucrurilor. Vino, dă-mi voie să-ți arăt.

 

Am plecat din cameră și ne-am afundat și mai mult prin labirintul coridoarelor. La scurt timp, ne-am oprit înaintea unei uși uriașe de seif, cu un mâner pe care-l răsuci Erling. Ușa se deschise și, pentru prima dată în acea zi, am rămas de-a dreptul și cu totul fără grai. În interior era un fel de parc de mașinării, dar nu din cele pe care să le fi văzut vreodată. Am încercat să caut forme familiare și-am descoperit ceva care semăna cu un avion, dar numai pentru că avea aripi. O pereche de aripi translucide, ca de muscă, licărind în luminile monitoarelor computerelor, răspândite prin încăpere. Restul avionului era sferic, cu ceva ce semăna cu niște balustrade, atașate în semicerc în jurul părții superioare a sferei. O alta semăna cu un tren mic, însă vopsit în cea mai bizară nuanță de verde-oranj care-l împiedica să arate vreo caracteristică, făcându-l un obiect neplăcut privirii. Iar altul părea organic, cu plăci de blindaj ca niște cochilii în jurul unei ferestre circulare și cu sute de piciorușe. Dar nu putea fi organic, nu? Oricum, nu-mi mai ardea de râs.

 

Oamenii treceau pe lângă el, luându-și notițe și atingând lucrurile acelea cu instrumente ciudate de măsură. De asemenea, am văzut bărbați înarmați privind încordați pe la marginea incintei. Cu toții se uitau înspre un coridor din dreapta, aflat mai departe în sală. Era vreo glumă sofisticată, pusă la cale de cineva? Lucruri făcute din butaforie, să fiu adus în pragul smintelii? Orice ar fi fost, aproape că reușiseră. Eram uluit. Erling văzu asta și râse.

– Cunosc sentimentul. Tot ceea ce vezi este adevărat. Am realizat o tehnologie atât de diferită de cea actuală, încât nu mai este science fiction. Este viitorul, și unul atât de îndepărtat încât restul omenirii pare la nivelul oamenilor din cavernă. Asta, tinere, este ceea ce poți face tu și vei afla mai multe despre tot. Filiala noastră din rețea este una dintre companiile cele mai avansate din lume, punct. Unii oameni sunt înaintea vremurilor lor. Einstein era cu decenii înaintea timpului său. Leonardo Da Vinci la fel. Ai văzut planurile elicopterului clasic? Shervi este specializată în descoperirea oamenilor care sunt înaintea timpului lor și-am făcut asta în ultimii cincizeci și trei de ani. Am adunat un grup impresionant de oameni care sunt capabili să gândească neconvențional, în jurul oricărei convenții și chiar în termeni complet în afară de orice îngrădire, cutiuțe logice.

Erling slobozi un hohot bubuitor, care făcu aerul să tremure în juru-i.

– Pe la începutul anilor ’70, deja aveam tehnologia echivalentă cu computerele de astăzi. Desigur, nu putem anunța aceste lucruri public, pentru că oamenii nu vor înțelege ceea ce văd. Însă în domeniul nostru am ajuns la concluzia că trebuie să acceptăm cât suntem de insignifianți în univers, și-atunci am profitat de acest lucru. Când alții sunt opriți de legi și interdicții ridicole, noi putem avansa și beneficia de ceea ce poate fi proiectat și implementat. Noi nu lucrăm după standarde morale sau etice. Noi lucrăm cu știința neîngrădită. Desigur, am avut nevoie și noi de un progres, iar acesta s-a întâmplat pe la începutul anilor ’80, când un om numit Jarmund Spearman a descifrat o parte importantă a mecanicii cuantice. Ești la curent cu pătrunderea prin bariera de potențial cuantică? Jarmund a cizelat întregul concept. Savanții de-afară se află încă  cu ani de zile în urmă. Poate chiar cu decenii. Oricum, adăugă Erling nonșalant, de parcă am fi vorbit despre prânzul de ieri, a descoperit,  și a reușit să pună sub control, o fisură în structura spațiului. Sau poate ceea ce-ai spune că este o gaură de vierme.

O bucată mare din puzzle a căzut la locul cuvenit. Părea ca un… nonsens. Găurile de vierme erau considerate încă drept un mister teoretic. Însă văzusem mașinăriile pe care nu mi le puteam explica prin cadrul cunoștințelor mele. Trebuia să reevaluez și să rescriu acel cadru. Gândul la asta mă făcu să-mi vină greața.

– Uluitor, am comentat, încercând să par relaxat.

N-a căzut prea bine.

– Într-adevăr. Și aici ai să intervii tu, Rasmus. Am încercat teoria ta cu undele sonore și a avut niște rezultate extraordinare, chiar dacă pe termen scurt. Am să-ți spun mai multe despre asta peste câteva minute. Mașinăria pe care ți-a arătat-o Clayton, aceea-i cea care produce sunetul, sau, mai degrabă, un prototip al ei. O folosim ca să transmitem eficient semnale sonore spre zona găurii de vierme, unde putem controla coordonatele destinației. Sunt și altele, desigur, dar pe scurt, ideea ta ne-a ajutat să ne gândim la noi căi. La început, progresul a fost remarcabil, în primele săptămâni. Ne-am îmbunătățit precizia la aterizare la 327 la sută și acum putem merge prin găurile de vierme cam așa.

Îți lipi mâinile de corp.

– La început am avut parte de momente… mai colțoase. Intrând prin alte locuri de la cinci metri în văzduh. Am avut și un picior rupt, ceva coaste fisurate. Mici accidente de acest gen. Însă după ce am implementat ideile tale, am reușit să facem progrese rapide. Foarte impresionant. Desigur, am ajustat schema ta inițială. În starea sa actuală era ineficientă. Am numit asta „Sonar perfecționat și dispozitiv de localizare”, mai pe scurt, S.P.D.L.

– Okay, am zis, simțindu-mă amețit.

– Văd că te iau prea repede, dar nu contează. Este important să auzi astea și să înțelegi cam despre cer ajutor avem nevoie de la tine. Asta și faptul că poți spune imediat dacă a fost ceva greșit la S.P.D.L. este lucrul cel mai valoros pentru noi. Dă-mi voie să încerc să dau un exemplu. Imaginează-ți că ții un furtun de apă, spălând un perete. Cu cât îți ții mâinile mai aproape de gura furtunului, cu atât mai precis dirijezi apa, corect?

– Da, pare rezonabil.

– S.P.D.L. să ne apropiem mai mult de gura furtunului, și astfel să ajustăm substanțial parametri noștri de aterizare. Înainte de asta, de-abia dacă-i puteam direcționa corect,  să zicem spre o planetă pustie, însă nu puteam fi cu totul siguri unde ajungeam. Acest lucru făcea mai dificilă construirea de baze înaintate și întârzia progresul. Într-o zi puteam ateriza pe emisfera sudică a planetei respective, iar în ziua următoare pe cea nordică. Foarte ineficient. Aveam nevoie de coordonate pentru a ști unde să ațintim „furtunul de apă”, iar obținerea coordonatelor este mai ușoară cu cât ești mai aproape de destinația ta. Așa că noi construim bazele avansate acolo unde este locul potrivit, pentru a putea măsura coordonatele fezabile. Imaginează-ți că ai un telescop Hubble în galaxia Andromeda în loc să-l ai pe aici. Ce-ai putea vedea, holbându-te înspre acest loc prin telescop? Ai vedea celelalte planete mult mai clar și ai putea să le calculezi cu mai multă precizie poziția. Acest lucru ne-a ajutat substanțial să accelerăm procesul, până  într-o zi, când o forță necunoscută a ajuns în tunelul nostru și ne-a stricat S.P.D.L.-ul. Sau o hemoragie mecanică internă, cum i-ai spus tu.

 

– O ce? Extratereștrii?

Erling rămase tăcut și când Rasmus îl privi în ochi, putu vedea că pe față avea o mină sumbră, serioasă.

– Nu știm. Încă. Înaintea acestui incident, aveam acces la șaisprezece baze avansate diferite, bine întreținute. Acum putem ajunge numai la una.

– Și ce înseamnă asta?

– Înseamnă că mai înainte puteam introduce coordonate într-un calculator și decide unde ne va duce gaura de vierme. Acum ne trezim într-un loc pe care nu-l putem poziționa. Nu avem niciun fel de puncte de referință cunoscute.  Nu este locuit, dar totuși este similar cu planeta noastră din multe puncte de vedere. Iar din altele este foarte diferit. Există oxigen acolo, însă n-au găsit și altceva remarcabil și demn de interes. Bineînțeles, adunăm constant date. Dar cumva…

Tăcu. Urma să afirme ceva profund tulburător. Erling avea un asemenea stil degajat de a descrie toate acestea, încât părea real; atât de real. Cinstit să fiu, chiar voiam să-l cred, pentru că dacă era adevărat, asta însemna că Clayton avusese dreptate; eram un privilegiat. De asemenea, mi-am dat seama că mai era ceva cu această situație stranie.

– Deci, ce ați vrea să fac eu? l-am întrebat, amândoi temându-ne și dorind un răspuns.

Eu îl voiam cu disperare.

– În primul și-n primul rând, vreau să arunci o privire peste acel S.P.D.L., să vezi ce-ar fi putut să meargă rău. În al doilea rând, o să te introducem într-un curs rapid asupra călătoriei prin găurile de vierme. Da, adăugă el când văzu că rămăsesem cu gura căscată, ai să te duci pe altă planetă să vezi dacă echipamentul nostru de acolo este funcțional. Am cam avut unele defecțiuni în ultima vreme și vrem să auzim opinia unui „inginer înnăscut” asupra a ceea ce-a provocat aceste defecțiuni. Și fii liniștit, nu ești vedeta pe-aici. Te vei duce ca și inginer teoretician, în ajutorul personalului specializat și al soldaților. Până acum, nu ne-am confruntat cu niciun extraterestru ostil, dar… în fine, am întâlnit niște specii interesante. După cum am spus, planeta pe care te vei duce este pustie. Din câte știm noi, adăugă el râzând. Am călătorit acolo cu toții și este perfect sigură, oh, doar cu excepția faptului când ajungi undeva, prin aer, la mare distanță. Sau chiar în spațiul cosmic, hahahaha. Dar în afară de asta, e perfect sigură.

– Și dacă nu vreau? am încercat.

Dar nu era că nu voiam să plec. Deja, ardeam de nerăbdare să fac asta. Cât de mulți oameni ar mai fi putut spune că fuseseră pe altă planetă? Nu mulți. Însă nu eram chiar sigur că-mi plăcea faptul că erau deja convinși că am să pun botul. Erling știa, desigur.

– N-are importanță, zise el. Nu reziști tu la asta. Nimeni nu rezistă. Și suntem încântați să-l avem cu noi la bord pe inventatorul S.P.D.L.-ului. Poate că ar fi trebuit să te aducem aici mai devreme, dar n-am avut probleme decât recent. Bun venit la bord, Rasmus.

Învins. Angajat. Și nici nu-mi păsa câtuși de puțin.

– Mulțumesc, am zis.

 

Prima mea sarcină a fost să ajung să mă familiarizez cu Alpha Harbor. Erling mi-a arătat sala de mese, dormitoarele, sălile cu mașinăriile, conținând tehnologia extraterestră combinată cu a noastră, și ușa către secțiunea bio-organică, unde aveau loc regulat  experimente de toate felurile. Mi-a spus că descoperiseră o planetă a florilor care prosperau în gazele sulfuroase și trimiteau în aer  mingi mici, dar perfect vizibile, de energie. Nu era cine știe ce energie în ele, însă destulă cât să aprinzi un bec preț de câteva secunde, dacă se aplica un anumit ritm al recoltării. Foarte interesant. Erling mi-a mai arătat și ușile spre secția găurilor de vierme, însă nu mi s-a permis să intru în acel moment.

– Într-o săptămână, spuse el, trebuie să termini antrenamentul de bază, ceea ce, considerând circumstanțele, este o glumă. Cu toate acestea, antrenamentul este obligatoriu. Este, mai degrabă, vorba de unul mental decât unul fizic. Fiind răsucit prin spațiu și timp pentru prima dată ar putea fi… copleșitor. Fără a mai pomeni de priveliștea unor lucruri total necunoscute. Omenirea se poate gândi la multe lucruri, însă unele medii nu le putem înțelege decât viețuind în ele.

 

În timpul săptămânii care a trecut, am ajuns să-mi placă de Alpha Harbor. Oamenii erau exact așa cum spusese Erling că sunt. Aveau cu toții o gândire neconvențională și aveau o atitudine pozitivă față de toate. Zilele au zburat. Cursul de antrenament consta în a privi filme despre ceea ce consideram a fi desene Rorschach, amestecate cu imagini cu diferite forme de peisaje și unele nefamiliare. Am văzut imagini dintr-o junglă, unele cu un deșert alb, munți acoperiți de zăpadă și lacuri verzi. Lucrul cel mai ciudat a fost un zid vertical, violet, care părea să se bășicheze.

– Închipuie-ți că te afli acolo, Martin, instructorul, continua să repete.

Așa am făcut. Și săptămâna a trecut. În cele din urmă, Erling a avut dreptate. Antrenamentul de bază era o glumă, însă toți insistau că era necesar și știind asta,  am privit peisajele ne-terestre cu interes. De asemenea, am ajuns să examinez mai mult S.P.D.L.-ul, însă tot ce-am putut vedea a fost că ceva nu era în ordine cu el. Că era ceva în legătură cu frecvența rotoarelor din interior. Din când în când, ratau câte-o bătaie. Ca o inimă, care mai pulsa aiurea. Unele zvonuri din bucătărie vorbeau despre „anomalia găurii de vierme”. Din câte se părea, acum dobândise un aspect ciudat și anormal, fapt care explica nervozitatea soldaților, aproape așteptându-se să fie absorbiți în ea. Erling și alți câțiva, au dat asigurări că așa ceva nu s-ar putea întâmpla. Se asiguraseră să construiască un mecanism de siguranță tocmai pentru a împiedica așa ceva. Și astfel a venit și ziua când echipa a fost gata să  meargă în necunoscut. Printre ei se afla și Beata Nox, o femeie mai în vârstă cu părul cărunt și ochi verzi, profesorul Henning Untermann, șeful echipei, și o gașcă întreagă de ingineri pe care nu-i cunoșteam prea bine. De asemenea, aveam o escortă de trei soldați, băieți de treabă, nimic din ceea ce-mi imaginasem că trebuia să fie un soldat. Râdeau, se plângeau de greutatea ranițelor lor și înjurau și ei la fel ca toată lumea. Numele comandantului lor era Ortega. Ceilalți doi erau Dan și Marko. Erling m-a așteptat în dimineața aceea, puțin mai repede decât era stabilit.

 

– Bună dimineața, zise el pe tonul său vesel, obișnuit, cu toate că observasem că era ceva ușor altfel.

Îmi puteam da seama că era preocupat de ceva.

– Sper că ai dormit bine, spuse. Astăzi, ai să mergi într-o călătorie fantastică. Pentru voi, băieți, n-ar trebui să treacă mai mult de două ore ca să examinați și să reparați aparatura din cealaltă parte. Când ați terminat, vă întoarceți și-mi raportați mie. E foarte simplu. Ai vreo întrebare de pus în acest punct?

– Nu chiar, am răspuns, încercând să-mi dau seama care dintre întrebările care-mi vuiau prin minte erau cele mai importante.

– Foarte bine. Am venit aici ceva mai devreme, ca să-ți pot arăta gaura de vierme propriu-zisă. Pentru prima dată, ar putea fi ceva intimidant.

– Sunt convins că mă descurc cu asta.

Erling îmi oferi un zâmbet scurt.

– Desigur.

M-a condus pe coridoare spre secțiunea unde știam că se aflau găurile de vierme, dar unde nu mai călcasem până atunci. Mă duse câteva etaje mai jos. Am numărat șapte nivele de coborât până când, în cele din urmă, am ajuns într-un coridor îngust. Erling mi-a văzut privirea nedumerită.

 

– Când am ajuns prima dată în posesia tehnologiei pentru fabricarea găurilor de vierme, eram îngrijorați că, în loc de asta,  s-ar putea să creăm o gaură neagră, care să înghită totul. Până la urmă, s-a dovedit că totul era doar prostii superstițioase, dar totuși, spre a elimina unele riscuri, am construit o încăpere aflată mult în subteran pentru a putea face față unor evenimente neprevăzute. Totul s-a desfășurat conform planurilor. Foarte frumos.

– De ce, în loc de asta,  nu folosiți găurile de vierme în spațiu? N-ar trebui ca asta să elimine orice fel de riscuri?

– Hahaha, râse Erling. Cred că am putea instala noi cumva un dispozitiv pentru găurile de vierme la bordul unei nave spațiale, dar de ce-am face asta? Am trecut peste această parte a evoluției tehnologice. De fapt, nu sunt convins că tehnologia actuală a omenirii ar putea s-o susțină, nu pe a noastră… În afară de asta, dacă ar fi să lansăm nave spațiale masive, ar apărea întrebări. Acest lucru este cel mai potrivit, din toate punctele de vedere.

Mă conduse printr-o serie de coridoare până când ne-am oprit, în cele din urmă,  înaintea altei uși de seif. Avea pe ea un simbol din cupru, cu cuvintele scrise în litere de argint: Înăuntru se află spațiul de dincolo. Omenirea nu mai face salturi, noi zburăm.

– Sunt cuvintele celebre rostite de Jarmund Spearman. El se gândea la „warp” în loc de „zbor”, dar s-a hotărât pentru ultimul. Mie-mi place. Simplu. Curat. Potrivit.

N-am putut decât să dau din cap. Zburăm. Erling întoarse încet valva și deschise ușa. Înăuntru, era o încăpere spațioasă și-am putut vedea imediat o altă S.P.D.L. într-o parte a peretelui. Era lipită de rama ovală, din metal, aflată pe podea, de doi metri și jumătate înălțime și pe jumătate de-atât în secțiune. Înăuntrul ramei se afla o oglindă cenușie, fluidă, sau o membrană foarte subțire, care părea că vibrează încet, umflându-se și dezumflându-se. Era aproape ca o respirație. Nu reflecta lumina și era de o lipsă de culoare cu totul deprimantă. Asta era, gaura de vierme. Exista o adâncime în ea, ca și cum ar fi ascuns umbre undeva, în afara vederii. Am simțit o răceală în inimă când m-am uitat la acel vid pulsatoriu. Degaja ceva de-a dreptul maladiv. Niciunul dintre zvonuri nu putea justifica așa ceva. Nu știam cum arătase înainte, însă nu trebuia să fie așa, era cu adevărat o anomalie. Argint viu trezit la viață. Un burdihan lichid. Și-am să intru.

– Da, se învoi Erling. Nu-i plăcut de privit, și-a devenit tot mai spălăcită de când am început, chiar și cu noua S.P.D.L. și tehnologia perfecționată. Totuși, nu-ți fie teamă. Este perfect sigură. Am pus o echipă de încercare să treacă prin ea în această dimineață. Totul părea normal. Locul unde te vei duce nu seamănă cu nimic din mediul nostru. Trebuie să fii acolo ca să înțelegi. Ți-am spus că tunelul a fost întins până acolo? Nu am putut face altcumva, pentru că planeta este ascunsă în adâncimea unui sistem planetar imens, conținând paisprezece planete care par să fie moarte. Cu excepția acesteia singure, care dispune de niște habitate unice. Vei vedea și singur.

© Hans Olsson

Titlul original: „Melody of the Yellow Bard”

Traducere de Silviu Genescu.

Textul a fost tradus și postat cu acordul autorului. Îi mulțumim.

Author

  • Hans Olsson

    Autorul suedez Hans Olsson, s-a născut în 1983, și a scris până acum o singură trilogie fantasy și două culegeri de povestiri horror. Cel mai recent titlu al său, „Främling. Inkräktare” (Straniul oaspete), publicat în septembrie 2014, a fost bine primit. Lui Hans îi place să citească pe cât de mult posibil și cărțile sunt o mare parte a vieții sale. Câțiva dintre cei mai dragi autori ai lui Hans sunt Stephen King, Joe Abercrombie și Terry Brooks. Hans este inspirat de folclorul scandinav, precum și de jocuri video cum ar fi Dark Souls și Final Fantasy. De asemenea, Hans își conduce propria editură. A studiat informatica și, când nu scrie, testează software. Locuiește în Uppsala, Suedia, împreună cu soția și fiica. Hans ar dori să-i mulțumească lui Johan Olsson, Theresei Karlsson, lui Ștefan Nerby, lui Adam Steiger și lui Nickolas Reynolds pentru că au citit și au ajutat la publicarea povestirii „Melody of the Yellow Bard”. Pentru mai multe informații privind opera lui Hans, vizitați www.hansolsson.net, www.zakuliforlag.se sau www.facebook.com/hansolsson.forfattare Bibliografie: „Elementstenarna” (Pietrele elementare): „Sökandet efter elementstenarna” (Căutarea pietrelor elementare) „Bronstornet Garba” (Garba, Turnul de Bronz) „Stenväktarnas arv” (Patrimoniul grădinilor) „King's Hope” (Speranța regelui) Povestiri : „Vad är din hemlighet?” (Care este secretul tău?) „Främling. Inkräktare” (Strangiul oaspete) Are povestiri în următoarele antologii: „Magiker och maskiner” (Magicieni și mașini ; povestirea „Viziunea Doktor Pollobus”) „Maskinblod 3” (Sângele mașinii, povestirea „În umbra obeliscurilor”) „Steampunksagor” (Povestiri Steampunk: povestirea „Film Screening la Salonul Rentzo”) „Stadens väsen” (Creaturile orașului: povestirea „Chemarea Turnului de Opal) „Bortom portalen” (Dincolo de Portal : povestirea „Ochiul timpului”)