Grand Prix de la Science-Fiction Française, 1987: Mémoire vive, mémoire morte

Bebeluşul invizibil făcea tic-tac.

Ea îndrăzni să-şi privească pântecele de-abia rotunjit. Trompa robotului, translucidă şi strălucitoare ca un cristal care tocmai îi penetrase pielea deasupra buricului şi ieşise imediat, la fel de fină ca un fir de păr, marca o curbă pură. Oscila uşor ca şi cum ar fi ezitat să părăsească pătratul de piele delimitat de un câmp operator de o albeţe foarte vie sub fasciculul lampei scialitice. O picătură de lichid rozaliu se perla la extremitatea sondei.

Marguerite frisonă. Nu simţise nimic, nici măcar o înţepătură, niciun fel de durere, în timp ce trompa o pătrunsese, căutând sub voalurile de carne minuscula-i ţintă. Şi cum nu îndrăznise să se uite nici măcar nu ştiu momentul exact când robotul o penetrase. Încercă să evoce amintirea unui contact, mângâierea unui deget minuscul, o senzaţie de rece.

Fusese la fel de dezamăgitor precum un raport sexual sub anestezie. Dar nu fusese anesteziată. Absolut nimic. Se aşteptase la o intruziune violentă, dramatică, dureroasă. Ceva fusese depus în ea, ceva ca un ou, o bilă minusculă din care vor ieşi filamente care…Se corectă. Nu, nu în ea. În bebeluş. În bebeluşul care făcea tic-tac şi care se va naşte în mai puţin de şase luni. Fiul ei.

Îl auzi pe medic întrebând-o:

– Vă este frig?

Făcu un efort şi îşi aminti că frisonase. Negă şi boxele foşniră uşor.

– Nu, nu e asta… Este…

Îşi dădu brusc seama că îi era prea cald. Avu sentimentul că faţa şi corpul i se înroşiseră. Minuscule picături de transpiraţie, poate imaginare, îi alunecau de pe frunte.

– Cred că înţeleg, zise medicul. Totul este în regulă, şi îşi aranjă diadema auscultorului. Îl auziţi, aşa-i? Nu bebeluşul dumneavoastră, ci semnalul sincronizării perlei sau cel puţin un submultiplu al acestui semnal. Bebeluşul puteţi să-l vedeţi. Şi să-l auziţi, deşi pentru moment n-are mare lucru de spus. Priviţi!

Medicul pivotă un ecran aflat la capătul unui braţ articulat. Marguerite văzu în culori violente, mărită infernal de mult, un soi de pasăre palpitândă, ghemuită asupra ei înşişi, având ochii închişi. Şi auzi sunetele din boxe. Dincolo de clinchetul ca de metronom, se auzea un concert de foşnete lichide, de bolboroseli şi de bătăi mătăsoase pe care învăţase să le asocieze cu viaţa fiului ei. Dar imaginea de pe ecran îi părea complet străină, nu putea fi el, nu aşa şi-l imagina. Îşi spuse totuşi că era timpul să-i pună un nume, pentru că exista. Un nume care să înceapă cu F. François, Félix, Fabien. De ce un nume începând cu F?

Răspunsul i se ivi imediat în minte. Cu F de la Faust. Nu te numeşti Marguerite fără să nu fii pedepsită. Regretă brusc că Julien nu era acolo.

– Vedeţi aici ceea ce noi numim „perla”. Exact în locul pe care vi-l arăt, mă rog e vorba de câţiva microni diferenţă, chiar deasupra hipocampului. Perla funcţionează perfect. A început să-şi facă treaba. Şi-i arătă Margueritei o minsculă zonă bleu situată în spatele ochiului închis al păsării ghemuite, ce părea o oază de metal într-un deşert concentric, violet, purpuriu, oranj, el însuşi scăldat într-o negreaţă fierbinte, viscerală.

– Desigur, ştiţi deja ceea ce vă spun, dar etica profesională mă obligă s-o fac. Vă voi scoate asucultoarele.

Marguerite protestă: – Nu, lăsaţi-mi-le, vă aud foarte bine.

– Cum doriţi. Perla este un microprocesor sferic cvasi-cristalin, compus din straturi concentrice, mai mult de o mie, de unde şi numele. Aceste straturi sunt susţinute de o matrice biotenică încât paralela merge mai departe decât am putea crede. Aceste sfere sunt goale pe dinăuntru, fiecare dintre ele seamănă cu un soi de fileu, de reţea, traversată de filamentele venite din sferele interioare încât fiecare strat poate comunica cu exteriorul şi toate sunt legate între ele. Vă daţi seama că este vorba de un obiect extraordinar de complex şi de frumos. Nici de cum o bilă cu angrenaje şi conexiuni prost sudate aşa cum încearcă unii detractori să susţină. Uitaţi-vă cum arată perla.

Marguerite crezu la început că vede un soi de sămânţă de păpădie, cu nenumărate prelungiri, nu mai degrabă un soi de foraminifer. Pe simulare o zonă absentă lăsa să se ghicească suprapunerea reţelelor sferice. În centru strălucea o grăunte de aur.

– Chiar procesorul, spuse medicul pe fondul bătăilor inimii embrionare. Nu este un computer, nici măcar o maşinărie inteligentă. Se mulţumeşte să administreze capacitatea memoriei perlei, căci asta e perla, o memorie protetică, mijlocul prin care cei care o poartă înregistrează tot ceea ce se întîmplă şi li se întâmplă. Vedeţi la stânga filamentul acela mai gros decât celelalte? E un tub de titan mai fin decât un fir de păr. Evacuează căldura, atâta cât rezultă, degajată de procesor şi alimentează perla cu energie. Şi se fixează pe peretele cranian cel mai apropiat. Diferenţa aproape neglijabilă de temperatură dintre ţesutul cerebral şi periferia osoasă permite unei colonii de celule termosensibile de a produce cantitatea infinitezimală de electricitate necesară. Şi la începutul acestui proiect, cercetătorii luaseră în consideraţie electricitatea cerebrală dar fluctuaţiile de intensitate sunt prea mari şi voltajul prea variabil. Perla noastră este delicată mai delicată decât o celulă vie şi totuşi e aproape indestructibilă. Indiferent de longevitatea copilului dumneavoastră, îi urez să trăiască mai multe secole şi perla să-l servească fidel toată viaţa.

Marguerite repetă cu voce stinsă:

– …secole…

– De ce nu? Controlăm procesul de îmbătrânire şi înainte ca fiul dumneavoastră să atingă vârsta la care începem să ne pese de asemenea chestiuni, vom cunoaşte probabil totul despre senectute. Dar asta-i altă poveste. Permiteţi-mi totuşi, stimată doamnă, să vă comunic un lucru prea piţin delicat. Sunteţi frumoasă şi dacă pot îndrăzni să vă spun, de-a dreptul dezirabilă. Dar aveţi cincizeci şi şapte de ani. Cu o generaţie în urmă, nici o femeie din lume, n-ar fi îndrăznit să se gândească la a avea un copil la vârsta dumneavoastră. Şi mai cu seamă primul copil.

Marguerite frisonă din nou. Degetele-i i se crispară pe cearceaf.

-Iertaţi-mă. Sunt complet lipsit de tact. Ceea ce vreau să subliniez este că perla va contribui mult la longevitatea copilului dumneavoastră. Filamentele perlei se vor dezvolta, vor face joncţiunea cu anumite regiuni ale encefalului şi va înregistra absolut tot. Astfel, fiul dumneavoastră va dispune fără să-şi dea seama de un dosar medical complet şi scrupulos, un vis pentru medicii de odinioară. Cu mult înainte ca orice să-i poată crea probleme, perla va detecta şi va da semnalul de alarmă. Şi astfel totul va fi rezolvabil. De săptămâna viitoare perla îşi va începe şi această parte din misiune. Atîta timp cât fătul va fi în interiorul organismului dumneavoastră, nu va fi uşor să selectăm aceste tipuri de informaţii. Dar dacă va fi necesar putem utiliza o altă sondă ca asta. Nu veţi simţi nimic nici dumneavoastră, nici bebeluşul. Dar din momentul în care va fi născut, lucrurile vor fi mult mai simple. Vom putea culege informaţiile înregistrate de perlă şi de asemenea să transmitem informaţii pe trei căi. Prima posibilitate, prin radiaţie electromagnetică, este suficient să aplici pe fruntea copilului sau a adultului o diademă constând dintr-o antenă şi un detector. Unda emisă intră în rezonanţă cu o minusculă cavitate din interiorul perlei şi ne permite un dialog cu microprocesorul central. Cea de a doua posibilitate, mai lentă, poate doar să comunice informaţii sau ordine procesorului, folosind nervul optic, un code de forme şi culori, practic subliminal, ar putea servi reprogramării perlei. Am putea folosi chiar şi auzul, dar ar dura mai mult. În sfârşit, cea de a treia cale este cea mai misterioasă dar şi cea mai frumoasă. Trece prin mintea copilului dumneavoastră şi corespunde funcţiunii cele mai nobile ale perlei. Graţie acesteia, fiul dumneavoastră va putea să-şi amintească tot ceea ce va dori. Nu numai cuvinte sau cifre ci tot ceea ce a văzut vreodată, a simţit vreodată, toate emoţiile, toate visele, toate gândurile, acele fantome atât de efemere încât oamenii trecutului s-au strofocat atât pentru a le fixa în piatră, lemn, pe pânză, sau pe hârtie. Îşi va putea aminti dacă o va dori orice eveniment din inconştientul său la care accesul este de obicei barat. Şi va putea retrăi toate aceste amintirila fel de fidel de parcă ar fi prima dată. Perla îi va folosi ca unul dintre cele mai fidele şi complete jurnale dar va putea decide dacă vrea să-l folosească sau nu, să-l citească sau nu, să pretindă că l-a uitat sau să-l reanimeze. Va putea, dacă va dori, să-l blocheze pentru totdeauna. Şi nu cred că va reuşi vreodată să satureze perla. Anglo-saxonii au poreclit-o „tidbit” pentru a indica într-un fel că volumul său de date depăşeşte un terraoctet. Nu vă voi putea spune care este echivalentul în volume de enciclopedie pentru că am uitat, dar un om care timp de un secol ar privi non-stop diferite programe TV ar consuma probabil o cantitate de informaţii de acelaşi ordin de mărime. Nu, nu cred că va satura capacitatea perlei nici după o mie de ani.

Dar să nu credeţi cumva că fiul dumneavoastră va ajunge cumva prizonierul perlei. Doar cunoaşteţi micromemoriile în care puteţi înmagazina tot ceea ce doriţi să vă amintiţi. Şi puteţi să le accesaţi când aveţi chef şi conform cu propria dispunere sau organizare a datelor. Şi dacă aţi uitat modul de organizare veţi fi nevoiţi să pierdeţi ceva timp până vă veţi aduce aminte. Pentru că memoria perlei constă din fişiere, nici mai mult, nici mai puţin.

Va urma

© Gérard Klein

Traducere de Cristian Tamaș

Textul a fost tradus şi postat în „Fantastica” cu acordul domnului Gérard Klein. Îi mulţumim.

Titlul original: „Mémoire vive, mémoire morte