Selectează o Pagină

Voi începe cu pertinentele considerații de principiu formulate la fel de recent de către Mircea Opriță asupra spinoaselor și controversatelor implicații și complicații ale chestiunii, într-un comentariu critic sugestiv intitulat Bătaie mare pe posesia inelelor (17 octombrie 2013).

Până să tranșeze teoreticienii problema” – se delimitează liminar criticul – „să constatăm, totuși, că scrierile fantasy înfloresc pretutindeni, și la noi și în cultura americană, de unde ne vin mòdele de astăzi, cu o influență de-a dreptul tiranică, atât pe calea scrisului tipărit, cât și pe cea a filmului hollywoodian”, astfel încât „balanța interesului public pare să se fi înclinat, unii spun că definitiv, în favoarea genului/subgenului fantasy. Deplasarea aceasta le-a „luat mințile” și practicanților scrisului SF, tot mai dispuși să amestece motivele fantasticului în lucrările lor. E o formă de coabitare iritantă pentru autorul studiului teoretic intitulat O cheie pentru science-fiction: sublimul (2004, reeditat în 2010), care descoperă, dezamăgit – și aici o să citez ceva mai mult, pentru că merită! – „din ce în ce mai mult horror și fantasy, din ce în ce mai multă magie și vrăjitorie, tot mai mult supranatural, feeric și paranormal, violență și sex, coprolalie și pornografie, mizerabilism și putrefacționism, din ce în ce mai mulți vampiri și strigoi, vrăjitoare și vrăjitori, din ce în ce mai mulți Harry Potter ș.a.m.d. – tutti frutti puse, însă, la grămadă, sub emblema SF”. Sentință dură, într-adevăr, dar pornită din respectul și iubirea „literaturii de știință”, aceasta din urmă amenințată să fie de acum înainte „fără știință”, deci surogat, precum – tot Robu o spune – „pilaful de carne fără carne”.”

Întors la dezamăgirea formulată de Cornel Robu, trebuie să observ”  continuă Mircea Opriță – „că nu pe scriitorii care comit, să zicem, și proză și poezie e pornit teoreticianul de la Cluj, ci pe cei care amestecă proza și poezia în același recipient, supunând la serioase riscuri ambele soluții. Mai precis spus, el cere ca SF-ul să fie cultivat în tiparele proprii, iar creația de tip fantasy de asemenea, să fie lăsată acolo unde îi este locul, fără a le încâlci laolaltă. Deci, autorii au toată libertatea să scrie cu aceeași mână și science-fiction, și literatură cu vrăjitoare sau vampiri, dar să nu le dea una drept cealaltă și vice-versa. Această disjuncție generică am putea s-o acceptăm drept normă valabilă […], dacă n-am observa, totuși, niște lucruri importante, pe care realitatea creației literare a acestor ani le impune cu o forță menită să răstoarne judecățile prea tranșante. Dacă n-am vedea că în unele lucrări izbutite estetic elementele SF reușesc să conviețuiască armonios cu cele migrate dinspre fantastic, după cum și teorema reciprocă e valabilă. […] În concluzie: că ne place sau nu ne place, genurile interferează, iar efecte oribile ale acestei tendințe apar doar acolo unde un talent precar face ca suturile să fie executate prost. În scrierile reușite, aș zice că întâlnirea unor contrarii nu numai că nu deranjează, dar chiar poate face ansamblul să scapere și să strălucească. Progresul literaturii cred că e legat mai curând de transfuzii și de „schimbul de gene” decât de autarhia generică.” (Mircea Opriță, „Bătaie mare pe posesia inelelor”, text apărut la data de 17 octombrie 2013, pe site-ul on-line BookMag.eu ) http://bookmag.eu/sfmania-53-bataie-mare-pe-posesia-inelelor/

Într-un răspuns trimis pe e-mail  în aceeași zi (17 octombrie 2013), îi mărturiseam lui Mircea Opriță că nu pot rămâne insensibil la argumentele atât de întemeiate și de convingătoare pe care le aducea. Fac astăzi public, pe această cale, acel răspuns al meu din urmă cu o lună de zile, adăugând cu această ocazie unele mici precizări și nuanțări și repetând, fastidios poate, dar nu întru-totul superfluu, sper, o serie de argumente – de principiu, ca să zic așa. Pentru că mă văd pus volens-nolens în situația de-a mai repeta o dată ideile și convingerile la care nu pot să renunț, percepute poate de unii ca idei fixe, și de-a mă face astfel încă și mai dogmatic, și mai antipatic în ochii acestor unii. Care nu sunt alții decât tocmai autorii activi la ora de față, care vor să fie lăsați să-și savureze pe săturate „pilaful de carne fără carne”. Și trebuie să recunosc că se află în dreptul lor când cer să fie lăsați în pace, să scrie ce vor și cum vor (numai eticheta science-fiction nu au dreptul s-o lipească brambura și alandala pe borcane în care se află de fapt altă marfă). Iar teoria literară, la rândul ei, nu are dreptul, din principiu, să alunece din descripție în prescripție, din constatare în normare, are dreptul și datoria să spună ce este și cum este literatura, dar nu are dreptul să spună cum ar trebui să fie, adică să prescrie norme creației vii, în act. Simplu de zis, greu de făcut.

Să rămânem, așadar, pe acest teren mai ferm – în orice caz, mai legitim – al creației vii de azi, legitimate de propria sa energie vitală în curs de afirmare, al acelei work in progress care alimentează inepuizabil, astăzi ca în orice epocă și aici, la noi, ca în orice țară, acel corpus în curs de constituire al literaturii care se scrie hic et nunc. Pentru că, în momentul prezent al afirmării sale tale quale, tot ce există are dreptul să existe prin simplul fapt că există.

Dacă acel „mănunchi de genuri și subgenuri insolite în raport cu literatura curentului general” fuzionează consubstanțial în „lucrări izbutite estetic”, cum constată Mircea Opriță, dacă „elementele SF reușesc să conviețuiască armonios cu cele migrate dinspre fantastic” susținând solidar opere și (eventual) capodopere – atunci orice obiecție teoretică e nulă și neavenită, trebuind să se încline, din principiu, în fața evidenței, în fața valorii, pe care nici cel mai fanatic teoretician nu poate pretinde că o ignoră și că nu-l interesează, ba dimpotrivă, o dorește și o salută, atunci când ea apare. (Nu zicea la fel, cu nu prea mult timp în urmă, și ilustrul leader comunist Den Xiao Ping, atunci când la baza eficientului său principiu „un stat – două sisteme” punea un străvechi proverb chinezesc care observă atât de judicios că „nu contează ce culoare are pisica, principalul e să prindă șoareci”?)

Revenind la tonul sobru al teoriei literare academice, nici aceasta nu a pretins vreodată că ar aspira la prescripție (că ar vrea să prescrie „cum trebuie să fie” literatura), proclamând mereu că se limitează la descripție (așadar, că se limitează să constate și să descrie „cum este literatura” din care își extrage, prin abstractizare și generalizare, modelele exemplare, noțiunile și conceptele – nota bene: concepte, nu precepte !).

Trecând acum la o altă sugestivă comparație din amintitul articol al lui Mircea Opriță, să mai observăm că tot din timpuri străvechi – mai vechi încă și decât preistoria Chinei – a fost cunoscută și practicată tehnica fuzionării prin topire a metalelor în aliaje cu calități superioare (rezistență, duritate, durabilitate, maleabilitate, ductilitate etc.), sau dacă nu neapărat superioare, în orice caz altele. Iar la capătul dinspre noi al firului temporal – nici construcția de aeronave terestre, nici navele spațiale cu destinații extraterestre, nici blindajele tancurilor și nici măcar banalele tigăi de teflon din orice bucătărie, nici atâtea alte performanțe ale industriei civile și (mai ales) militare – nu ar fi azi de conceput fără tehnica aliajelor metalice, tot mai performante și mai secrete.

Diferența ar fi – și aici comparația începe să șchioapete, ca orice comparație, de la un anumit punct – că în (pre)istoria omenirii epoca bronzului (un aliaj de cupru cu diverse alte metale) a fost urmată și substituită (nu fără motiv) de epoca fierului (un metal, unul singur, dacă nu în stare pură, oricum în concentrație net majoritară); pe când în istoria literară recentă epoca hard SF-fierului tinde să fie substituită nu de o nouă epocă a bronzului, nici de o epocă a aramei (cuprului), ci mai degrabă de o epocă a alamei (un aliaj, mai ductil și mai maleabil de cupru și zinc). Diferența adevărată – esențială și ireductibilă – fiind însă, bineînțeles, că literatura nu e făcută din metale, ci din cuvinte. Dar era vorba doar de o simplă comparație.

În limitele acestei comparații, eu nici n-am susținut, de fapt, niciodată că aliajele ar fi cumva inferioare metalelor pure, că ar fi ilegitime sau, cu atât mai puțin, nocive literaturii, contravenind ideii de literatură. N-am susținut că bronzul ar fi nefrecventabil, că ar fi ilegitim sau inferior cuprului sau fierului, nici că alama ar fi ilegitimă sau inferioară cuprului sau zincului în stare pură. Am susținut numai că bronzul nu e cupru sau fier pur, că alama nu e cupru sau zinc pur, și că nu avem dreptul să le scoatem pe piață sub aceste etichete, să bramburim astfel criteriile logice, criteriile estetice și genologia literară. Nu avem dreptul să amestecăm borcanele, din rațiuni comerciale, de audiență la public, de rating sau de vogă la un moment dat.

În acest regim și în acest perimetru, s-a nimerit ca eu să fiu un advocat care pledează pentru „cauza fierului” sau pentru „cauza cuprului”, pentru „cauza aramei” (era nevoie, nu?, să susțină cineva și partitura asta, cu toate limitările inerente implicate chiar în etimologia acestui cuvânt : partitură, parte, parțial, parțialitate etc.), nu un advocat al „cauzei alamei” – „cauză” mai facilă și mai ușor de pledat, întrucât nu merge contra curentului majoritar de opinie, „cauză” care își și găsește, în consecință, atâția adepți și pledanți (cu argumente, recunosc și subliniez încă o dată, oricând valabile și convingătoare), încât nu mai era nevoie să le îngroș și eu rândurile. Ceea ce nu mă împiedică să mă bucur de succesele autorilor care practică azi, efectiv, „metalurgia SF & F” în România și să le urez opere și capodopere „ca turnate în bronz”, „monumente mai durabile și decât arama”, cum zicea despre sine poetul latin Horatius : exegi monumentum aere perennius…  Prosit!

Să mai recunosc, în încheiere că – așa cum autorii de ficțiuni sunt liberi să scrie ce și cum vor, cu condiția de a nu trimite pe piață carne de cal etichetând-o drept carne de vită (unii consumatori susțin chiar că mult-blamata carne de cal ar fi mai gustoasă și mai mustoasă decât carnea de vită…), cu condiția, așadar, de a nu trimite pe piața literară fantasy sau horror etichetându-le drept science-fiction – tot așa și teoria literară trebuie să-și respecte condiția de-a nu aluneca din constatare în normă, din descripție în prescripție. Ușor de zis, greu de făcut, repet.

Pentru că, spunând ce este literatura, teoria literară configurează ipso facto niște modele, niște cazuri de excelență, de realizare exemplară a valorii, care se instituie de la sine în exemple de urmat ; astfel, spunând ce este și cum este literatura, teoria literară spune, implicit și inevitabil, și cum ar trebui să fie, adică face tocmai ce n-ar avea voie să facă. Iar eu, dacă nu mă opresc la timp, aș ajunge să fac, din teoria literaturii, teoria chibritului, așa că pun punct aici. Sper că am reușit să vă conving, să teoretizez, nu să vă terorizez.

© Cornel Robu, 2013

Author