Bună ziua, domnule Iovănel, vă mulţumesc pentru ocazia de a discuta despre SF-ul românesc !

Sunteţi unul dintre puţinii critici români având o preocupare constantă şi pentru science fiction şi fantasy, citiţi mult, scrieţi şi despre domeniul imaginarului, românesc şi internaţional. Cum a luat naştere acest interes sau poate această pasiune a dumneavoastră pentru o literatură considerată de nişă, de consum, „partea handicapată a literaturii române” (!?!) cum spunea cineva (şi a celei mondiale, evident !) ?

Am început pe la 8-9 ani cu Jules Verne, ca toată lumea. Cam în același timp am ajuns să citesc ediția din 1987 a „Almanahului Anticipația” și o antologie pe care am primit-o la premiile de sfârșit de an școlar, „La orizont, această constelație”.

Dar sistematic am început să citesc SF de prin clasa a VI-a, la instigația profesorului meu de fizică, Viorel Pleșoianu, care după ce mi-a împrumutat o vreme cărți de știință popularizată a început să-mi aducă romane din seria Nautilus editată de Nemira. Țin minte că în loc să învăț pentru admiterea la liceu citeam pe ascuns primul volum din „Dune”.

În fine, nu contează – povestea asta e cât se poate de comună. Ideea e că am ajuns la SF ca fan și devreme. Stanislaw Lem și Philip K. Dick rămân și azi doi dintre autorii mei preferați – probabil în top 5.

Când am început să mă ocup de critica literară mi s-a părut cât se poate de firesc să scriu, nu atât de des pe cât mi-aș fi dorit, despre această literatură pe care o cunoșteam bine.

Dar adevărul e că pasiunea pentru SF e considerată exotică în lumea criticii literare din România, cu toate excepțiile care confirmă regula.

Multă vreme am crezut că doar un accident îi împiedică pe cititorii de mainstream să citească și SF. De-a lungul timpului am încercat să-i conving pe diverși să treacă prin cărți pe care eu le consideram must read. Între timp m-am vindecat: lumile SF și mainstream rămân paralele în România, mai mult decât în alte părți.

Putem împărţi parcursul SF-ului românesc în trei mari perioade : 1873-1947 (aceea a emergenţei şi a „vârstei de aur a SF-ului românesc”, o expresie a lui Ion Hobana), 1948-1989 (perioada comunistă a susţinerii şi promovării SF-ului ca armă ideologică şi instrument de propagandă, anii cenzurii şi controlului editorial pecerist) şi 1990 – prezent (a dispariţiei monopolului de stat în privinţa SF-ului, a liberalizării publicării SF-ului şi a invadării pieţii româneşti de un val de traduceri SF cu precădere anglo-americane – desigur cu anumite fluctuaţii şi întârzieri faţă de ritmul apariţiilor în occident – şi a atomizării şi cvasi-dispariţiei fandomului sefist românesc).

Este parcursul tuturor celorlalte SF-uri est-europene din ţările invadate şi comunizate de Rusia bolşevică după cel de al doilea război mondial.

Şi cu toate acestea cehii au avut un Karel Capek în perioada interbelică, polonezii un Stanislaw Lem şi ruşii pe fraţii Strugaţki în perioada totalitarismului. Credeţi că un scriitor SF român cu statura, prestigiul şi talentul celor menţionaţi ar fi schimbat ceva din parcursul SF-ului românesc ?

Dacă i-am fi avut pe Stanislaw Lem sau pe frații Strugațki, cei mai buni scriitori de SF din toate timpurile (i-aș adăuga în această ligă doar pe H.G. Wells și pe Philip K. Dick), ce nevoie am mai fi avut de alți autori?

Cristian Tudor Popescu se referea la cinematografia autohtonă (un alt gen de consum) din timpul dictaturii comuniste ca fiind „duplicitară şi mediocră”. Care este opinia dumneavoastră despre SF-ul local publicat în aceeaşi perioadă ?

Literatura SF românească este evident superioară cinematografiei noastre, care, ca să-l citez pe Alex Leo Șerban, până la Noul Val nu a existat sau, dacă a existat, a fost ca și când n-ar fi existat. Cu autori precum Camil Baciu, Vladimir Colin, Crohmălniceanu, Sergiu Fărcășan, Cristian Tudor Popescu ș.a.m.d. e greu să susții teza mediocrității.

Altfel, da, fenomenul a cunoscut și mediocritate, și duplicitate, inclusiv în scrierile unor dintre autorii tocmai amintiți.

Există câteva particularităţi, perioada monarhiei : „Înainte de 1948, încercările autohtone fuseseră anemice. Victor Anestin („În anul 4000 sau O călătorie la Venus”, 1899), Henri Stahl („Un român în lună”, 1914) sau Felix Aderca („Oraşele scufundate”, 1937) sunt mai degrabă precursori decât pionieri ai genului (pentru că produc doar cazuri izolate, nu fondează un sistem.)” – Mihai Iovănel ; o perioadă suficient de îndelungată, de 74 de ani (mai lungă decât perioada de 65 de ani dintre 1948 şi prezent) care în principiu, pe măsura modernizării şi evoluţiei României, ar fi trebuit ca şi în restul Europei, să fi produs mai mult SF. De ce nu s-a întâmplat aşa ?

Lăsându-i la o parte pe „pionieri” și pe „precursori”, SF-ul este un concept al secolului XX – chiar dacă principalele romane ale lui Wells (Mașina timpului, Insula doctorului Moreau, Omul invizibil, Războiul lumilor) au apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea. Așa că nu putem reproșa scriitorilor dintr-o literatură născută târziu, precum cea română, că nu s-a grăbit să scrie SF la 1800 și ceva.

Oricum, dacă luăm ca parametri orientativi calitatea ridicolă a SF-ului numiților Anestin și Aderca (mai puțin Stahl, deși ar trebui să-l recitesc acum), nu-i cine știe ce pierdere că autorii români s-au ținut multă vreme departe de gen.

A urmat perioada stalinist-RPR-istă, primul roman SF comunist-autohton postbelic fiind publicat în 1954, „Drum printre aştri” al cuplului Radu Nor şi I.M. Ştefan : Pionierii adevăraţi ai SF-ului sunt cei produşi de ideologia comunistă exportată de URSS în România… Introdus cu program şi bine susţinut, inclusiv pe un suport extraordinar de popular în epocă («Colecţia de Povestiri ştiinţifico-fantastice»), SF-ul a fost în anii ’50 unul dintre cele mai eficiente motoare de popularizare ştiinţifică şi de inseminare ideologică (mai aerian şi, deci, mai puţin util, fantasy-ul a apărut ca o eroare de sistem, prin Vladimir Colin). Autori precum I.M. Ştefan şi Radu Nor (în tandem sau separat) erau printre vedetele momentului: cărţile lor, combinaţie de SF şi «adventure», oferă injecţii ideologice şi pe dedesubt şi făţiş.” – Mihai Iovănel ; Lansarea în 1955 a suplimentului revistei „Ştiinţă şi tehnică” (calchiată după originalul sovietic „Tehnika Molodioji”/Tehnica pentru tineret), „Colecţia Povestirilor Ştiinţifico-Fantastice” în triplă ediţie, românească, maghiară şi germană, și aceasta publicație inventată după modelul sovietic.

Sunteţi autorul frazei-şoc, „Pe fundaţia SF-ului românesc este ştanţat logo-ul URSS.”. V-aţi referit la tot SF-ul publicat în perioada comunistă sau doar la cel proletcultist-sovietizant dintre 1954-1964 ?

Evident, m-am referit la perioada dejistă. După aceea, SF-ul din România – deși rămâne până la sfârșit o investiție importantă pentru comuniști – părăsește zona de monopol sovietică, orientându-se către science-fiction-ul scris în Franța și Statele Unite.

Să nu-l uităm pe tovarăşul Sergiu Fărcăşan/Crişan Făgeraşu/S.Fantezian/Paracelsus/Avicena (pseudonime ale propagandistului&„comisarului politic al rectitudinii ideologice comuniste” de la Scînteia), ale cărui romane „O iubire din anul 41.042” (I-IV, 1958) şi „Secretul inginerului Muşat” (I-IV, 1959) au devenit repere şi modele ale „literaturii ştiinţifico-fantastice” comuniste. Sau pe un alt tovarăş („mare om de ştiinţă, profesor universitar, şeful Direcţiei de Dezvoltare a CNST (Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie din RSR”, profetul „apei vii”, care a încheiat tranziţia anul acesta, translatându-se în planul astral, metamorfozat după 1989 în politician şi om de afaceri, care prin muncă cinstită a adunat o avere de aproximativ 20 de milioane de euro în 20 de ani), autorul „Paradoxalei aventuri” şi a „Chemării nesfârşitului”.

Ce credeţi că i-a determinat pe aceştia sau pe alţii (ejusdem farinae) să scrie SF ? Au primit o sarcină de partid sau a fost vorba de oportunism şi ambiție ? Au fost chinuiţi de „talente”, încredinţaţi că erau geniali sau cât se poate de conştienţi că orice ar fi excretat s-ar fi publicat atâta timp cât era „pe linie” ?

Sunteți nedrept cu Fărcășan (un scriitor foarte bun, deși ca stalinist își va fi avut cusururile lui) când i-l alăturați lui Mînzatu, un literator limitat. Probabil că și motivele lor vor fi fost diferite când s-au apucat să scrie SF, dar n-aș putea ghici în ce fel.

SF-ul a fost în anii ’50 unul dintre cele mai eficiente motoare de popularizare ştiinţifică şi de inseminare ideologică.” – Mihai Iovănel ; Mai poate fi recuperat ceva din SF-ul românesc publicat între 1954-1964 ? Chiar merită efortul ? Dacă da, ce anume ? În Franţa de exemplu, „O iubire din anul 41.042” a avut patru ediţii în ultimele decenii !?!

Din anii 50 nu poate fi recuperat mai nimic – dar asta doar din punct de vedere limitat-estetic. Altfel, perioada e o mină de aur pentru abordări cognitive, ideologice sau pentru valorificări în cheie camp.

O primă piaţă interesantă a constituit-o literatura SF. Revista Știință și Tehnică avea în palmares Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice, o formulă preluată de la sovietici, dispărută în 1956 pe motiv de lipsa de eficienţă financiară. Eu am avut mai degrabă bănuiala că ea a dispărut în cadrul eliminării modelelor importate de la sovietici în campania de desprindere de marele prieten de la răsărit.” – Ioan Eremia Albescu ; Nu în 1956 a dispărut CPSF ci în aprilie 1974, memoria îi joacă feste domnului Albescu, dar ce opinie aveţi despre „bănuiala” dumnealui ?

Probabil că „dispariția” CPSF (un import sovietic) în 1956 (an care, prin raportul lui Hrușciov contra abuzurilor lui Stalin, marchează slăbirea șurubului sovietic – cu toată reprimarea mișcărilor din Ungaria) – așadar probabil că amintirea falsă a acestei false „dispariții” făcea sistem, în gândirea lui Ioan Albescu, cu vulgata național-ceaușiștilor privitoare la anii 50. Cum bine știți, între național-comuniștii din perioada Ceaușescu și internaționaliștii sovietiza(n)ți din perioada Dej există o amplă rețea de disocieri. În sistemul de referință al lui Albescu (birocrat ceaușist), afirmația citată de dvs. avea probabil sens în cadrul acestor opoziții.

Când am ajuns la Ştiinţă şi Tehnică, redactorul şef, tovarășul Ion Chiţu era o persoană în vârstă, de origine muncitor, plasat prin anii 50′ în acest post după ce absolvise «facultatea» Jdanov, un fel de facultate politică de partid… Din istoricul revistei Ştiinţă şi Tehnică am înţeles însă că au existat astfel de cazuri de pedepsire pentru prea mult curaj. Astfel întreaga conducere a revistei fusese destituită prin anii 55 datorită faptului ca nu au incriminat genetica sau cibernetica, socotite în acea vreme ştiinţe imperialiste.” – Ioan Eremia Albescu ; „Toarșii” promovaţi de la sculărie sau cazangerie la sectorul de popularizare al ştiinţei marxist-leniniste, de unde era să aibă habar care ştiinţe sunt imperialiste când ei dacă aveau 2-4 clase primare ! Dulăii de pază a dictaturii proletariatului, debarcaţi din lipsă de vigilenţă „ştiinţifică”, ce ironie nu-i aşa ?

Păi legea de bază a comunismului era că ideologia precede realitatea. Cu alte cuvinte, pregătirea ideologică (prin studierea operelor lui Lenin și Stalin) oferă antrenamentul necesar și suficient pentru rezolvarea oricăror probleme – de la cele triviale, precum producția de ouă la fermele din cooperativă, până la cele cu un grad de complexitate mai mare, precum acelea ale fizicii atomice sau ale călătoriilor interplanetare.

Citirea romanelor din epocă este instructivă în acest sens. În „Drum printre aștri”, bunăoară, problema radiației solare letale este rezolvată printr-o ședință de partid. Iar în „Bărăgan” (1954) de V. Em. Galan, comunistul Anton Filip este numit directorul unei ferme din Bărăgan, deși absolvise doar șase clase, plus trei săptămâni la o școală de partid: lipsit de orice instructaj prealabil în agricultură, dar compensând prin devotament cauzei și prin studiul Problemelor leninismului de I.V. Stalin, el reușește cu brio să pună ferma pe roate.

Deci vina îi aparține inalienabil tovarășului Ion Chițu în persoană, care nu și-a făcut lecțiile.

La Şcoala de literatură „Mihai Eminescu” au „predat” Sergiu Fărcăşan și Ovid S.Crohmălniceanu iar printre „absolvenţi” s-au numărat Horia Aramă şi Mihu Dragomir, cunoscuţi autori şi de SF. Mihail Sadoveanu afirma, „din şcoala asta au ieşit toţi atâţia scriitori cât au intrat”. A fost vorba în realitate de o „şcoală de cadre” al cărui scop primordial a fost îndoctrinarea comunistă ?

Evident că a fost, basically, o școală de cadre. Dar asta nu înseamnă că, dincolo de scopul oficial, Școala de literatură nu a putut crea un mediu emulativ care să transgreseze ceea ce își dorea Partidul – măcar prin faptul că, deprinzând în grup arta beției, scriitorii în formare iroseau din timpul pe care ar fi trebuit să-l consacre realismului-socialist.

Anii ’60 au dus la o autonomizare relativă a genului, prin autori «scăpaţi» din anii ’50 cu destule compromisuri la activ: Vladimir Colin (autorul unor scrieri de referinţă, deşi scrierea lui principală, «Babel», din 1978, e probabil semiplagiată după «Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch», 1965, de Philip K. Dick), Adrian Rogoz (unul dintre marii animatori, dar şi un scriitor onorabil), Sergiu Fărcăşan (fost satrap ideologic, dar autor cu câteva piese excepţionale în portofoliu – vezi volumul «Maşina de rupt prieteniile») sau Camil Baciu, autorul capodoperei «Grădina zeilor» (reeditată acum câţiva ani). Interesant de menţionat că un alt supravieţuitor pătat al perioadei, Ovid S. Crohmălniceanu, va publica în deceniul 8 două volume de vârf de «istorii insolite». Căutaţi-le prin anticariate.” – Mihai Iovănel ; Foarte interesant, e vorba de o serie de adepţi precoci ai realism-socialismului cu ferme convingeri comuniste (cel puţin asta afişau !), foarte activi încă de la începutul perioadei de instaurare a dictaturii comuniste în România, care au găsit un debuşeu în „literatura ştiinţifico-fantastică”. Oare de ce s-a întâmplat aşa ?

Apoi rând pe rând, tovarăşii autori de literatură ştiinţifico-fantastică „au ales libertatea”, Baciu a rămas la Paris în 1968, Fărcăşan la Triest, Italia în 1972, Rogoz a emigrat în Germania de Vest în 1989, Crohmălniceanu s-a stabilit la Berlin după 1990. Falimentul comunismului a dus şi la azvîrlirea peste bord a doctrinei trîmbiţate atîta amar de vreme ? Sau unii au fost idealişti şi s-au autointoxicat cu mistica bolşevismului ?

În primul rând, nu există o opoziție între SF și comunism. Dimpotrivă, unii ar putea considera comunismul o subspecie a SF-ului, în numele utopismului său.

În al doilea rând, raportul comuniștilor true believers (printre care nu văd de ce nu i-am include pe cei enumerați de dvs) cu comunismul real reprezintă o chestiune prea complexă pentru a o putea rezolva în treacăt.

În al treilea rând, dacă vorbim de motivele care i-au determinat pe Baciu, Fărcășan, Rogoz și Crohmălniceanu să emigreze, e util să observăm că tuspatru sunt evrei și că emigrarea lor (cu excepția lui Crohmălniceanu) s-a produs în timpul unui regim Ceaușescu care redescoperea cu rapiditate naționalismul interbelic, inclusiv în accentele lui antisemite. Rămânând în țară, ei ar fi fost prinși în aporia dintr-un banc sovietic povestit de Slavoj Zizek. În vremea URSS-ului, anii 70, Rabinovici anunță că vrea să emigreze, invocând două motive. „Primul motiv”, zice Rabinovici, „e că de socialism se va alege praful și toate crimele comunismului vor cădea în cârca noastră, a evreilor”. „Vai”, îi răspunde lui Rabinovici birocratul de la serviciul de emigrație, „dar URSS nu va cădea niciodată!” „Mda”, răspunde Rabinovici, „ăsta este cel de al doilea motiv”.

Cel mai eficient mod de infuzare ideologică este pe suportul unui gen de consum. «Dixtracţia» era bine monitorizată, pentru că era lucrativă ideologic.” – Mihai Iovănel ; Oare nu pe suportul genurilor de consum se poate face orice fel de propagandă, totalitaristă sau capitalistă, anarhistă sau consumist-mercantilistă ?

Mda, divertismentul este o prostituată, servește pe toată lumea.

Dar perioada cu adevărat mitică a genului este cea din anii ’80, când apare aşa-zisul nou val. Vârful lui de lance a fost considerat Mihail Grămescu, un autor diletant aproape uitat azi, care continuă totuşi să publice broşurele scoase în regie proprie. Anii ’80 au fost anii fanzinelor, ai efervescenţei cenacliere, ai fandomurilor, xeroxurilor, traducerilor de sertar, ai unor traducători legendari ca Ion Doru Brana (ciclul «Dune») sau Mihai-Dan Pavelescu, ai lui Dan Merişca (un neobosit animator, mai generos cu ceilalţi decât cu sine; a murit tânăr, lăsând în urmă mai multe scrise de alţii «după o idee de Dan Merişca» decât texte de autor).” – Mihai Iovănel

„Aşa-zisul nou val” reprezintă oare fandomizarea SF-ului românesc, promovarea amatorilor proveniţi din cadrul cenaclurilor SF, pe fondul festivalului „Cântarea României” sau o firească succesiune de generaţie ?

N-aș face această apropiere între „Cântarea României” și fandom – prima era un fenomen ordonat și controlat de sus în jos, în vreme ce fandomul – deși cuplat la sistem – alcătuia o rețea mult mai informală și mai liberă.

Fandomul era util pentru că oferea, în condițiile paupere din comunism, o rețea care facilita procurarea și consumul de informație SF. Dar fandomul ca atare, la fel ca Școala de literatură la care v-ați referit mai devreme, nu putea crea scriitori – cel mult putea confecționa glorii efemere și locale de-a lungul circuitului său.

 „Au mai fost anii «Almanahului Anticipaţia», condus oficial de Ioan Albescu – un «om de bine», cum se spune, care a profitat de spatele lui ideologic pentru a «acoperi«un volum de multe ori excepţional (nu numai în raport cu parametrii vremii). Mulţi dintre autorii anilor ’80 aveau formaţie ştiinţifică; pe cale de consecinţă, competenţa lor tehnică era superioară diletanţilor lirici din deceniile anterioare, putând aborda concepte mai sofisticate, mai apropiate de hard-SF.Mihai Iovănel;

Lansarea almanahului „Anticipaţia” în vara anului 1982 a fost oare o mişcare inteligentă din partea sistemului comunist, de asigurare de debuşeu publicistic amatorilor fandomişti prin control, dirijare, monitorizare şi coordonare peceristă?

Este interesant de remarcat lansarea tot în 1982 pe Programul Radio Trei (programatic conceput ca oficină de contracarare a „influenţei pernicioase a propagandei imperialiste de la Radio Europa Liberă, Vocea Americii şi BBC în rândul tineretului”, conform declaraţiilor fostei directoare din anii 80, Sofia Şincan), a emisiunii „Radiobiblioteca SF/Exploratorii lumii de mâine”. Să fie vorba de o coincidenţă ?

Este nefuncțională premisa că sistemul avea un randament perfect, în sensul că tot ce ajungea să se facă sub umbrela lui propaga o dorință inițială, efectul unui input trimis către cutia neagră a sistemului. Deci nu tot ce se întâmplă în timpul comunismului, chiar dacă poate prezenta paralelisme în cronologie sau în tematică, poate fi corelat ca propoziții ale unui Plan. Exista și foarte mult arbitrar, introdus de decizia, incompetența, bunăvoința umană.

P.S. Aprecierea lui Ioan Albescu ca „om de bine” îi aparține de fapt lui Cristian Tudor Popescu, care a fost în echipa almanahului „Anticipația” și a cărui obiectivitate nu am de ce să o suspectez.

Totuşi, prima parte a anilor ’90 a fost bună: a apărut supercolecţia Editurii Nemira, «Nautilus», a funcţionat «Jurnalul SF» («singurul săptămânal SF din lume»), care a lansat cyberpunkişti la kilogram. După aia – linie sau cam aşa ceva. Nemira a ieşit treptat din joc…  la fel şi editurile Pygmalion, Dacia, Amaltea şi Tritonic….Momentan, după câţiva ani din nou buni, SF-ul autohton nu trăieşte cea mai bună perioadă a lui. Trendul e să se meargă (inclusiv în ceea ce priveşte traducerile) mai mult pe fantasy – un gen mai facil, mai puţin intelectual-conceptual decât SF-ul…Dar problema e că până şi geniile nu apar decât într-un sistem, iar sistemul e în curs de voalare.” – Mihai Iovănel

S-a dovedit că în România a fost comunism 45 de ani, dar n-au fost comunişti. Nici activişti, nici securişti, nici milițieni, nici informatori. Toţi am fost patrioți, dizidenţi, rebeli şi revoltaţi, inclusiv cei mai abjecţi sicofanţi, culturnici, informatori și torționari. A urmat „recuperarea capodoperelor SF-ului mondial” (ceea ce a fost salutar, am putut citi şi în româneşte de multe ori nişte banalităţi, de o jalnică platitudine şi insignifianţă şi unii ne-am vindecat de complexul inaccesibilităţii unor asemenea producţiuni de serie) şi „sincronizarea”, adică maimuţărirea servilă şi nătâng-conformistă a tuturor fiţelor, năzbâtiilor şi tâmpeniilor exploatate industrial de businessul editorial occidental, asta într-o societate care de-abia ieşise dintr-un ev mediu mental şi bâjbâia disperată după cuşca din care abia ieşise. Ce adecvare la societatea românească şi ce relevanţă are „delirul sefisto-fantezist” (asta este opinia majorității concetățenilor noștri !), în afară de mecanismul unor proiecţii de compensare, de defulare a imensului complex de inferioritate şi a frustrărilor faţă de lumea civilizată ?

Vă menţineţi concluziile sau consideraţi că în ultimele decenii SF-ul românesc a trecut prin nişte evoluţii ?

Evaluarea făcută SF-ului românesc – „în curs de voalare” – este datată. Articolul meu din care ați citat până acum a apărut în „Gândul” la începutul lui 2008. Între timp s-au întâmplat multe lucruri bune cu SF-ul din România la nivel de sistem editorial-managerial.

Cât despre rolul SF-ului în societatea românească actuală, el este nul în realitate, dar considerabil în potențialitate. Principalul lucru pe care l-aș reproșa scriitorilor români este slaba implicare critică – de natură atât literară (multe formule de import, nesupuse unei investigații sau recodificări cât de cât relevante), cât și ideologică. Puține formule literare au potențialul critic al SF-ului. Scriitorii noștri ar trebui să învețe să-l realizeze.

Fantasy-ul este una dintre mărfurile, pardon, genurile de succes. Din spectrul literaturii imaginarului, este în mod clar produsul cel mai bine vândut. Faţă de SF, un frate mai sofisticat şi mai conceptual, fantasy-ul are avantajul de a fi mai accesibil şi de a fi mai puţin uzat cinematografic sau în televiziune (valul de ecranizări din ultimii ani tind să anuleze acest avantaj; e suficientă căderea la box-office a unui film cu buget mare pentru a îngropa genul – aşa s-a întâmplat cu westernul). De asemenea, fantasyul are avantajul de a fi bine înfipt în nişa (nişele) literaturii pentru copii şi adolescenţi, pe unde circulă sume uriaşe.” – Mihai Iovănel

Da, în S.U.A. aceasta a fost situaţia, dar de câţiva ani s-a ajuns la suprasaturaţie şi în privinţa sub-genului ultra-comercial numit „fantasy”, tendinţa este acum de exploatare a potenţialului aşa-numitului „Young Adult Distopy” (a se vedea, succesul seriei „Hunger Games”/Jocurile foamei şi al seriei „Divergent”). Aţi remarcat foarte corect că moda fluctuează şi că paraliteratura este cea mai afectată de „modificarea tendinţelor”. În ultimii 25 de ani, cota de piaţă a SF-ului tipărit din totalul domeniului imaginarului mondial a scăzut la 10-15%, restul de 75-80% este fantasy, şi ce mai rămâne, horror ; nu e de mirare că în goana după profit a industriei de entertainment, se recuperează retorici complet desuete, de acum 200 de ani, teme şi personaje vetuste şi complet irelevante faţă de realitatea socio-economică şi politică a prezentului. Oare SF-ul tipărit a pierdut de mult bătălia comercială şi consumatorii din toată lumea preferă SF-ul vizual (filme, seriale, anime-uri, jocuri video, comicsuri) ?

Stanislaw Lem vorbea despre procesul de degradare cognitivă și estetică prin care trece orice subgen nou creat. Procesul cunoaște patru etape: 1. explorarea genuin-încântată a noului device, 2. căutarea de complicații care să adauge adâncime, tinzând către epuizarea permutărilor posibile, 3. parodizarea/ valorificarea în cheie comică și, în fine, 4. decrepitudinea, adică valorificarea prin încrucișarea cu subgenuri de larg consum precum narațiunea polițistă, erotică ș.a.m.d. În momentul de față, succesul seriei „Hunger Games” semnalizează că am ajuns, în cadrul celei de-a patra etape, la combinarea fantasy-ului cu subgenul soft-porn, sub-sub-genul „teens”.

Că vizualul a luat fața literaturii – SF sau mainstream – nu mai e de mult o noutate. Sensibil mai dramatic e că arta de azi (fie ea vizuală sau literară, SF sau mainstream) este în curs de a pierde războiul pe frontul cognitiv. Comparați, de pildă, numărul liniilor de dialog din filmele anilor 30 cu cel din filmele de azi.

Sunt un mare fan al culturii populare. Nu subscriu purismului lui Lem, care arunca la gunoi tot SF-ul care nu avea altă valoare intelectuală decât divertismentul. Dar ceea ce se vinde astăzi ca divertisment, dincolo de tehnica livrării unor stimuli perfect sincronizați cu obținerea unor plăceri efemere și fade, reprezintă o subutilizare grotescă a creierului. Probabil că acesta și este planul (sau Planul, ca să pozez un pic în conspiraționist).

 „Până la urmă, drama SF-ului şi fantasy-ului românesc e de a rămâne legat de underground. Pe scurt, paradoxul e că, deşi genul numără titluri ultraperformante literar, establishmentul critic nu le asimilează canonic (din ignoranţă sau din limitare); pe de altă parte, datorită lipsei unei strategii coerente din partea editurilor, nici piaţa nu le-a ratificat. Din păcate pentru toată lumea.”Mihai Iovănel

Cum ar putea o nişă a ceea ce este la nivel mondial tot o nişă să aibă vreodată o strategie de succes, atâta timp cât literatura română este una periferică în lume ?

 

Ca și balaurii lui Lem, care, deși nu există, sunt de mai multe feluri, nișa SF-ului din România și nișa SF-ului din SUA sunt marginale în moduri diferite. E drept că nici în SUA SF-ul nu a fost recuperat global de către canonul mainstream (fie academic, fie din revistele influente), nici măcar după ce moda postmodernismului a decretat deschiderea tuturor granițelor; dar acolo recuperarea canonică s-a făcut, totuși, pe două fronturi: prin anexarea unor autori ex-marginali (de la Philip K. Dick, tipărit în „Library of America”, până la Stephen King) și prin anexarea tropilor SF în literatura mainstream. Pentru a nu mai vorbi de mutanți precum Jonathan Lethem care se nasc direct în mainstream, deși au fost creați în cuvele din „Ubik”.

În România nu putem vorbi de așa ceva.

În România, un scriitor de valoarea lui Liviu Radu este încadrat de către Uniunea Scriitorilor la secția „literatură pentru copii și adolescenți”. Este un scandal. Nu că aș disprețui literatura pentru copii și adolescenți; dar disprețuiesc retardarea taxinomică a USR. Presupun că și Sebastian A. Corn tot la secția „Gica Iuteș” ar intra dacă i s-ar face onoarea să fie primit (dacă nu cumva nu i s-a făcut deja) – deși mă întreb, nu chiar în glumă, câți dintre membrii biroului conducător din USR dețin IQ-ul necesar pentru a înțelege ceva din textele lui Corn.

SF-ul românesc a ajuns în faza geriatrică (precum mare parte din SF-ul mondial), și este scris, animat și promovat îndeosebi de o mână de pre/sexagenari zglobii („moșule, ce tânăr ești !”) și de câțiva septuagenari care se luptă pentru câteva duzini de „consumatori” blazați și obosiți, traumatizați și pauperizați de eterna și fascinanta tranziție dinspre niciunde către nicăieri.

Cineva afirma „Sefeul românesc, cu cât e mai muribund, cu atât e mai vioi. E vorba de mișcările unui cadavru care tresare haotic sub impulsul viermilor care se hrănesc cu stârvul său…

Care să fie viitorul acestui urgisit SF românesc ? Are vreun viitor ?

Nu știu cui îi aparține comparația cu cadavrul, dar e doar o figură de stil. Părerea mea e că, dimpotrivă, niciodată SF-ul românesc nu a dus-o mai bine (judecată relativă, nu absolută). M-a enervat un articol al lui Dan Doboș care susținea că „Nu Manolescu e de vină că n-am fost în stare să scriem ceva demn de luat în seamă! Nu fraților, nu suntem ținta unei conspirații culturale. Pur și simplu, refuzând să ne raportăm la cultura înaltă, măcar și pentru a avea repere și asumându-ne condiția de nișă, am ajuns să ne credem cu mult mai buni decât suntem. Cu rare excepții, produsele science fiction-ului românesc nu întrunesc criteriile estetice care să ne califice la accesul în «Liga I» a literaturii. Asta nu înseamnă că avem mai puțin talent sau mai puțină cultură. Nu. Înseamnă că trebuie să ieșim printre literați și să ne expunem punctelor lor de vedere. Le acceptăm sau nu, dar măcar să le cunoaștem! Știu, din proprie experiență, că uneori ustură. Dar mai știu că prefer să fiu la mijlocul plutonului celor buni decât cel mai bun dintr-un cerc închis” (http://revista-galileo.ro/dan-dobos-despre-filit-si-romcon-simt-nevoia-sa-spun-lucrurilor-pe-nume/).

Trăisem cu impresia că Dan Doboș scrie SF, nu texte emo.

Sebastian A. Corn, Silviu Genescu, Costi Gurgu, Michael Haulică, George Lazăr, Florin Pîtea, Liviu Radu, Cristian-Mihail Teodorescu, Marian Truță, Dănuț Ungureanu,  chiar Dan Doboș – toți aceștia (și nu doar ei) sunt scriitori români contemporani de primă mână. Un critic literar îi poate lăsa deoparte doar invocând dreptul la ignoranță.

Vă mulțumesc, domnule Iovănel !

© Cristian Tamaș & Mihai Iovănel

S-au utilizat fragmente din două articole ale lui Mihai Iovănel, „Pe fundaţia SF-ului românesc este ştanţat logo-ul URSS” și ”Viaţa glorioasă şi mizerabilă a Fantasy-ului românesc” publicate în ziarul Gândul în anul 2008 și rememorările lui Ioan Eremia Albescu de pe site-ul Psihoteste.ro : „Almanahul Anticipația (relatare subiectivă)” și „Almanahul Anticipația (relatare subiectivă) II”.