Mihail Grămescu și Peter Akroyd: lecturi paralele

Mihail Grămescu, un autor major, al cărui talent de experimentator a înnoit universul narativ

„Oglinda a despicat lumea”, spune Cezar Baltag in Unicorn în oglindă. Pentru şaizecişti, conştiinţa era o alternativă spaţială a fizicii (ca reflexie/ reprezentare) sau meta-fizică (Ileana Mîlăncioiu: Sora mea de dincolo).

Mintea noului mileniu operează mai curând cu distincţii temporale: spunem că Mihail Grămescu este acum în trecutul nostru sau în viitorul lui. Acest debutant de la începtul anilor optzeci se află de atunci însă în viitorul unei literaturi care poate fi încadrată în genul „fantastic”, într-o perioadă când termenul a juns să însemne aproape orice, dar care, scriind în marginile paradigmei postformale, a logicilor alternative, se bucură în prezent de ortodoxie canonică, de statut de artă înaltă.

După cum sugerează titlul, Aporisticon e un cuvânt inventat, alcătuit din rădăcini greceşti ce indică un diminutiv, un neutru: cel care gândeşte în aporii (contradicţii sau impas logico-semantic) – mult îndrăgite de deconstrucţioniştii deceniilor anterioare. Euristic, în ştiinţa informaţiei, înseamnă rezolvare de probleme pe altă cale decât acelea ale fizico-matematicii clasice, iar „aporii” se referă la ceea ce Francis Richards si Michael Commons au numit, într-un articol celebru, ulterior apariţiei cărţii lui Grămescu, a patra paradigmă, a epocii post-formale.

Dar cheia acestei paradigme, spun epistemologii de la Harvard care au scris articolul astfel intitulat, este transdisciplinară.

Pentru cheia de lectură a acestui roman, nu este suficientă o teorie interioară domeniului, precum tematismul lui Gilbert Durand – o moştenire structuralistă a codurilor binare – sustinut de o logica a identitatii, după cum indică o recentă încercare exegetică. Nu atomistă ci idenitară si semiotică e lumea ficţionala, sau, mai bine zis, lumile care, contrar logicii modale, se interferează, se suprapun, coexistă. Eul care pleacă într-o aventură în afara Bucurestiului nu este un fel de umbra a lui Schlehmil, ci un eu-copie, care se intalneste in final cu alta copie, fara sa stim care este originalul.

În postmodernitate, s-a întâmplat un fenomen ciudat: în vreme ce fantasticul s-a apropiat, prin mişcarea „New Wave”, de realitatea cotidiană, atât prin modelarea lumilor textuale şi prin discursul exegetic îndatorat teoriei postcoloniale, feministe sau nou-istoriste, cât şi prin ceea ce Jaime Alazraki, în numărul 2/ 2013 al revistei Zeitschrift fur Fantastikforschung, numeşte „neofantastic”, cu referire la Borges şi Cortazar, prin urmare la superpoziţia de realitate şi imaginaţie din realismul magic.

În schimb, textele canonizate pe raftul postmodernismului înalt al literaturii, a căror ambiţie este să recurgă la modele de simulare a propriilor lumi împrumutate din teorii validate de regimul de cunoaştere al propriului timp istoric au pătruns într-o atmosferă eterată, metafizică (prin metatextualitate, texte despre alte texte, în locul experienţei directe a realităţii, socialului şi istoricului), spectrală prin această băntuire, cum spune Blanchot, a rescrierii unor precedente, sau pur şi simplu prin impresia de simulacru sau hiperrealitate a condiţiei umane în civilizaţia imaginii şi a expunerii mediatice.

Aporisticon este subintitulat „Glosar de civilizaţii imaginare”, anticipând cu două decenii intriga romanului „Conferinţele lui Platon”, de Peter Ackroyd, în care un Platon al unei societăţi futuriste a anului 3700 lucrează la un dosar al pieselor din muzeul civilizaţiilor trecute (înapoi până la 3.500 înainte de Cristos, adica vârsta celui mai vechi monument al englezilor, Stonehenge).

Civilizaţiile imaginare sunt un fel de colapsări de undă, adică realizări în timp istoric ale structurii virtuale de stări ale unui sistem, obţinute prin calcul probabilistic. Stările sistemului nu sunt autonome, realizarea fiecăreia fiind rezultatul interferenţei tuturor. Aceasta înseamnă că există o structură de informaţie care le e comună tuturor, ca în hologramă – exemplu menţionat de Grămescu – unde întregul e prezent în fiecare parte. Colapsarea este un exemplu deci de exteriorizare, obiectivare sau materializare a unei stări intrinseci, ca în celebrul experiment cu picătura de cerneală al lui David Bohm. „Unda”, totalitatea stărilor sau ordinea intrinsecă (informaţională, esenţială) reprezintă starea de coerenţă, a sistemului la sine. Concretizarea succesivă a stărilor este un moment al decoerenţei. Vedem, aşadar, cum dispare suportul epistemologic al poeticii realiste, ce privea starea realizată la un moemnt dat ca fiind completă, îngăduind construirea de tipuri şi intrigi umane cu valoare exponenţială, universal valabile.

Grămescu pare să se fi inspirat din John Barth atunci când reduce informaţia subiacentă a universului la un computer, dar, între timp, ideea că o structură matematică e suficientă pentru a genera un univers a devenit curentă. „Romanul tuturor romanelor”, analog Cărţii Unice, vis mallarmean al circuitului închis al spiritului, inspirat, probabil, de filozofia lui Schopenhauer a lumii ca reprezentare, a devenit, în epoca poeticii semiotice, un algoritm al generării infinite de lumi posibile după tipare preexistente, generice. Poetica semiotică a desfiinţat graniţele disciplinare afirmate de Kant, piesele muzeului putând aparţine unor diferite de artefacte: tehnologice, estetice sau religioase (piesa tehnică, obiect de cult, operă de artă). Istoria e operă de reconstrucţie, dar aceasta devine problematică din motive inventariate de un filozof al culturii sau de un atropolog cultural cu impresionante resurse, mai ales dacă ne gândim la momentul apariţiei cărţii. Exerciţiul euristic e blocat de tot felul de aporii; nu mai e vorba de descoperirea adevărului despre trecut, ci de construcţii ipotetice şi pluraliste, de exerciţiu hermenutic frustrat de necunoaşterea codurilor şi a contextelor de discurs („simboluri mentale, formale si operaţionale” ale civilizaţiilor trecute. „Transcrierea în sistem monal a câtorva mostre” presupune relaţionarea lor în naraţiuni. Platon e invitat, de exemplu, în romanul lui Ackroyd, să interpreteze un amalgam de imagini eterogene: pudră de faţă, o sticlă cu lichid, un copil, săpun, un vehicul cu roţi, bazin cu apă (posibil, un botez, dar nici pentru noi, cei care trăim în falia de timp ce adăposteşte aceste mostre de muzeu, nu este cert scenariul). Există, oare, un „operator unic al umanoizilor” ?. Poate doar pentru contemporani. Un scenariu de tipul „masă la restaurant”, menţionat succint de protagonistul lui Grămescu, nu mai e înţeles de vizitatorii din viitorul îndepărtat al lui Ackroyd. Sceneta pe care sunt invitaţi să o joace aceştia de către custodele muzeului eşuează: vinul nu le mai spune nimic, iar economia lor nu mai e una de tipul „cererii şi ofertei”. A consuma şi a plăti sunt practici devenite ininteligibile.

“Similtudinea de esenta a tuturor mesajelor” (Aporisticon) e localizată la nivelul modelului de adâncime. În romanul lui Ackroyd, Dickens, care a portretizat o societate victoriană a victimizării celor slabi şi naivi de sistemul potentaţilor fără scrupule, e confundat de noul Platon cu … Darwin, naturalistul luptei animalice pentru supravieţuire, deoarece numele a fost şters, redus la iniţială. De la Eminescu, cel care, citindu-i pe Helmholz şi pe Clausius, s-a văzut brusc confruntat cu finitudinea universului condamnat la moarte termică, nu am mai citit o asemenea litanie pe tema zădărniciei speranţei în Eternitate Operei şi nemurirea Creatorului. „Posibilităţile de interpretare” a semnelor trecutului, reduse adesea la semnificanţi vizi, sunt limitate, „taina algoritmului” fiind obiectul unei interogaţii ezitante, a unei înţelegeri aproximative. „Toleranţă zero”, de exemplu, e o expresie interpretată de Platon ca „abilitate de a exista într-o lume fără numere” …

Tinând cont de modul de operare a sistemului editorial românesc din anii în care a apărut cartea (predare manusris, lectura redactorului, introducere în plan pentru unul din anii următori, viza cenzorilor lui Mihai Dulea), putem fi siguri că autorul nu i-a citit nici pe Deleuze şi Guattari, autorii cărţii Mille Plateaux.

E remarcabilă, aşadar, definiţia onticului în acest volum din 1980, ca un câmp energetic cu linii de forţă ce îngăduie cristalizări ale unor tipuri de cultură (Deleuze: „teritorializări”), prin „atribuirea de valori (intelectuale, politice, finaciare)” punctelor nodale ale semiozei sociale. Identitatea individului e şi ea determinată de poziţionarea în acest câmp semiotic (Derrida: „Poziţiii”), nefiind o chestiune de esenţe ci de atribute ale câmpului. Expresii paradoxale de genul „Esti mai mult prin ceea ce nu esti, nu ai ost si nu vei fi niciodata” trebuie să fi debusolat pe cititorii de atunci, când noţiuni de genul coerenţă cuantică (coprezenţa stărilor) sau decoerenţă (reducerea la o stare, pierderea multilicităţii întregului probabilistic) trebuie să fi sunat şi mai străine decât astăzi.

Debutată eu însămi în aceeaşi colecţie a Editurii Albatros şi aproape simultan cu Mihail Grămescu, aş dori să-l apăr pe directoul editurii, Mircea Sântimbreanu, de unele judecăţi aspre ale celui dintâi. Să renunţi la carieră universitară de magistrat şi să te refugiezi într-un deceniu de infern printre inocenţii elevi ai unei şcoli elementare şi în imaginarul literaturii pentru copii, să-ţi „asumi răspunderea”, cum se spunea atunci, pentru manuscrise blocate de cenzură, să pleci din sistem după turnura maoistă a regimului Ceausescu erau gesturi rarisime şi extrem de curajoase.

Mihai Grămescu are dreptate totuşi când simte că a fost frustrat de recunoaşterea criticii drept un autor major, al cărui talent de experimentator, nu numai că a înnoit universul narativ al anilor optzeci, dar a creat o versiune proprie a noului tip de discurs literar, numit uneori pe scurt litcrit: amestec deliteratură şi critică, metaliteratură, speculaţie epistemologică şi antropologie culturală.

© Maria-Ana Tupan

Interviu cu Prof.Dr. Maria-Ana Tupan:

http://www.srsff.ro/2013/09/interviu-cu-maria-ana-tupan-profesor-doctor-la-universitatea-bucuresti/

Maria-Ana Tupan s-a născut pe data de 19 aprilie 1949 în comuna Săruleşti, județul Buzău. Este istoric și teoretician literar, profesor doctor la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității din București, unde ține cursuri de literatură britanică (epoca veche) și teorie literară.

Între 1967-1972, urmează cursurile Facultății de limbi germanice (secția engleză-germană) a Universităţii din Bucureşti.

În 1972, după absolvirea facultății începe să lucreze, prin repartiţie guvernamentală, în cadrul redacţiei revistei „Cărţi româneşti”, o revistă de reclamă a cărţii românești pentru străinătate, publicată în patru limbi de circulaţie de către Centrala Editorială.

Publică studii, eseuri, cronici literare, recenzii şi traduceri în România literară, Steaua, Convorbiri literare, Vatra, Luceafărul, Viaţa Românească, Astra, ş.a.

În 1980 debutează editorial cu o antologie de proză fantastică americană la Editura Albatros. Urmează alte traduceri din literatura americană, însoţite de studii introductive şi aparat critic, fiind aleasă ca membră a Uniunii Scriitorilor în 1986.

În toamna anului 1989 publică volumul intitulat „Scenarii şi limbaje poetice”, care inaugurează seria studiilor comparatiste şi de analiză a discursului apărute după 1990.

În 1990 este angajată publicist comentator în redacţia revistei „Viaţa Românească”.

Este admisă la doctorat, la specialitatea „literatură engleză renascentistă”, cu media 10. Susţine examenele, la care obţine aceeaşi notă. În urma decesului conducătorului de doctorat, Prof. Dr. Leon Leviţchi, solicită continuarea programului doctoral sub îndrumarea Directorului Institutului de Studii Sud-Este Europene al Academiei, cercetător principal Dr. Alexandru Duţu, specialist în perioada renascentistă şi shakespearolog.

Titlul de doctor în filologie este conferit în 1992 (6 noiembrie), diploma fiind eliberată în mai 1993. În referatul său asupra disertaţiei, Prof. Dr. Dan Grigorescu remarcă faptul că doctoranda oferea interpretări originale ale operei shakespeariene chiar şi după patru secole de exegeză.

În 1991 ocupă, prin concurs, un post de asistent universitar la Catedra de Engleză a Facultăţii de limbi străine a Universităţii din Bucureşti. Promovează succesiv până la gradul de profesor (2002).

În 1993 obţine o bursă Fulbright, petrecând perioada decembrie 1994 – mai 1995 ca profesor şi cercetător la Penn State University. Participă cu comunicări la conferinţele organizate în campus precum şi la New York, la Centrul Cultural de pe lângă Consulatul General al României.

În 1996 i se decernează Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traduceri şi literatură universală. Primeşte premiul revistei „Convorbiri literare” pentru anglistică în anul jubiliar Eminescu (2000) şi premiul revistei „Viaţa Românească” pentru critică literară cu ocazia centenarului (2006).

Participă cu referate și comunicări la reuniuni ştiinţifice internaţionale (Atena – 2004, Manchester şi Madrid – 2007, Dresda – 2008).

Participă între 2006 și 2007 la un grant C.N.C.S.I.S. (Director de proiect: Monica Chesnoiu), intitulat „Shakespeare in the Romanian Cultural Memory: a Model of European Cultural Integration”, publicând studii în cele două volume apărute în 2006 (Shakespeare in Nineteenth-Century Romania) şi 2007 (Shakespeare in Romania. 1900-1950) la Editura Humanitas: “Shakespeare and the Revolution” şi, respectiv, “Shakespeare: the Modernist Hypotext”.

Între 2007 și 2008 este cooptată în asociaţii profesionale internaţionale:

– ISTW (International Societry for Travel Writing), participând, în 2007, la conferinţa organizată la Universitatea Complutense din Madrid: INTERNATIONAL CONFERENCE ON TRAVEL LITERATURE: „On the Trail”. Sept. 19 – 21, 2007

– The Charles Brockden Brown Society, Universitatea din Florida, participând cu comunicare la conferinţa „Empire, Revolution, and New Identities: Geoculture and Geopolitics in Brown and his Contemporaries” Universitatea Tehnică din Dresda, 7-9 octombrie 2008.

În 2009 este cooptată în EFACIS şi participă cu o comunicare la Conferinţa „Ireland In/And Europe: Cross-Currents and Exchanges, The Seventh Conference of EFACIS”, University of Vienna, Austria, 3-6.09.2009.

În 2010 publică un capitol intitulat „Malcolm Bradbury: The Quest of the Perilous East”, în Katherine Starck (ed.), „When the World Turned Upside Down”, Cambridge University Press (Seria “Cambridge Scholars Publishing”

În 2011 devine membră a Asociației pentru studierea fantasticului (Gesellschaft fur Fantastikforschung, o prestigioasă organizație academică, Universitatea Hmburg, Germania).

A fost invitată la mai multe emisiuni de radio şi televiziune.

A publicat zeci de articole în numeroase reviste, a fost titular al unor rubrici (la „Viaţa Românească” şi „Contemporanul”).

Publicaţii

În volum:

„Scenarii şi limbaje poetice”, Editura Minerva, 1989

„Marin Sorescu şi deconstructivismul”, Editura „Scrisul românesc”, 1995

„Scriitori români în paradigme universale”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998

„A Discourse Analyst’s Charles Dickens”, Editura „Semne ‘94”, 1999

„Discursul modernist”, Editura Cartea Românească, 2000

„Romanian-English Conversation Guide-Book”, Meteor Press, 2001

„ Discursul postmodern”, Editura Cartea Românească, 2002

„Sensul sincronismului”, Cartea Românească, 2004

„British Literature. An Overview”, vol. I,II. Editura Universităţii din Bucureşti, 2005-2006

„The New Literary History”, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006

„English-Romanian Conversation Guide-Book”, Meteor Press, 2007.

„Genre and Postmodernism”, Editura Universităţii din Bucureşti, 2008.

„Modernismul si psihologia. Încercare de epistemologie literară”/”Modernism and Psychology. An Inquiry into the „Epistemology of Literary Modernism” (București: Editura Academiei Române, 2009)

„Literary Discourses of the New Physics. With an Introduction by Marin Cilea” (București: Editura Universității din București, 2010)

„ Teoria şi practica literaturii la început de mileniu (coautor: Marin Cilea), „Contemporanul”, 2010.

Traduceri în volum:

„ Regele visurilor”. Antologie de proză scurtă americană, Editura Albatros, 1980

„O piatră pe cer – Isaac Asimov, Editura Univers, 1981

„Himera. Ochii panterei”. Proză fantastică americană. vol. I, II, Editura Minerva, 1994

„Paddy McGann” ˗ William Gilmore Simms, Editura Univers, 1986

„Vară indiană” – William Dean Howells, Editura Minerva, 1988

„Europenii. Madame de Mauve” – Henry James, Editura Univers, 1990

„Sâmbure de rodie” – Edith Wharton, Editura Minerva, 1996

Leave a Reply