“Mitä tapahtuu todella?”1

Motto : „Sun kukoistukses kuorestaan kerrankin puhkea2.

Cristian Tamaș : Mitä sinulle kuuluu3? De ce voi finlandezii nu aveți basme despre dragoni, de ce istorisiți povești despre „șerpi somon” (lohikäärme)?

Johanna Sinisalo: Kiitos hyvää4.

De fapt, noi nu spunem povești despre șerpi somon, e doar un caz de omonimie. Există două teorii cu privire la originea numelui : conform uneia, numele ar fi probabil derivat din arhaicul cuvânt suedez pentru dragon, „flogdraki” (șarpe zburător), iar potrivit alteia se afirmă că în versiunile anterioare ale limbii finlandeze această fiară mitică se numea „louhikäärme”, care poate fi tradus aproximativ ca „șarpe de peșteră”. În ambele cazuri, cuvântul originar a fost modificat pentru a semăna cu „lohi”, cuvântul finlandez pentru „somon”.

Cristian Tamaș :  „Johanna Sinisalo pare să fi ieșit în evidență  împreună cu Leena Krohn și Pasi Ilmari Jääskeläinen, ca o figură centrală în ”Weird-ul finlandez”, care la fel ca multe astfel de mișcări ar putea fi o coincidență, un complot sau chiar după cum Sinisalo însăși a afirmat în introducerea ei din antologia de Finnish Weird de anul trecut, pur și simplu ”un brand”. În orice caz, se pare că Finnish Weird-ul s-a drapat într-un sentiment festiv de a fi redescoperit peste noapte posibilitățile ficțiunii ne-realiste, chiar dacă unele dintre operele sale majore au premise destul de sumbre.”- Gary K.Wolfe; Te rog să comentezi!

Johanna Sinisalo: „Weird-ul finlandez” este fundamental un termen inventat pentru utilizări comerciale, bazat pe faptul că majoritatea scriitorilor de weird finlandez nu doresc să fie etichetați (sau prinși în vreo capcană editorială) ca autori de fantasy sau SF sau horror. Cuvinte precum „nerealist” sau „ficțiune speculativă” sunt relativ ciudate (weird) pentru un public mai larg, așa că am venit cu acest tip de definiție, care ar putea fi, probabil, comparată cu o altă denumire comercială, aceea de „Nordic Noir”. În mod analog, autorii scandinavi/nordici de ficțiune polițistă nu au „redescoperit posibilitățile romanelor polițiste”, dar termenul „nordic noir” îi spune cititorului că aceste cărți sunt o parte dintr-o anumită tradiție literară (și, în multe cazuri, așa ceva este considerat ca un însemn al calității literare).

Cristian Tamaș : Nu este oare „weird” că cel mai vechi (începutul secolului al XIII-lea) document cunoscut în finlandeză, „Coaja de mesteacăn nr.292”, este scris cu litere chirilice în dialectul karelian al finlandezei arhaice și a fost găsit în 1957 de o expediție sovietică condusă de Artemii Arțihovski în cadrul perimetrului șantierului arheologic Nerevski lângă Novgorod, Rusia? Este o mostră avant-la-lettre de weird finlandez ?

Acesta este un document interesant. Din câte știu eu singurele cuvinte din această scrisoare asupra cărora oamenii de știință s-au pus de acord sunt „Dumnezeu” și „săgeată”, iar cea mai populară teorie este că textul este un descântec sau o vrajă sau o rugăciune protectoare împotriva trăznetelor – „Jumaliennuoli on nimezhi”, adică aproximativ „Voi sunteți/veți fi numiți Săgeata Zeilor”. De ce n-ar fi o profeție că noi scriitorii de Weird finlandez suntem trăznetele zeilor literari?:)

Cristian Tamaș : Eposul național finlandez „Kalevala” compilat de Elias Lönnrot, a fost publicat în 1835. Limba finlandeză a primit paritate oficială cu suedeza în 1863. Primul roman publicat în limba finlandeză a fost „Seitsemän veljestä” (Șapte frați, 1870) de Aleksis Kivi ( 1834-1872). După încă 49 de ani, un alt scriitor finlandez, Frans Eemil Sillanpää5 (1888-1964) a primit Premiul Nobel pentru literatură pentru „Sfânta mizerie” (Hurskas kurjuus, 1919). Nu este oare acest parcurs echivalentul unei dezvoltări culturale explozive?

Johanna Sinisalo: Și eu am reflectat asupra acestui lucru. Nu sunt foarte multe istorii literare naționale în lume care să fi parcurs distanța dintre primul roman publicat până la Premiul Nobel pentru literatură, în mai puțin de 50 de ani. Bineînțeles că trebuie să luăm în considerare faptul că limba finlandeză a fost intens vorbită, poveștile au fost istorisite și cântecele au fost cântate în finlandeză, cu mult înainte ca acesteia să-i fie acordat statutul de limbă oficială.

Cristian Tamaș : Este recentul vuiet despre Weird-ul finlandez doar un moment Nokia sau există o lungă tradiție a fantasticului în literatura finlandeză? Sau, așa cum a spus Paul Mullins: „Se pare că ar fi oarecum oximoronic să se sugereze că ar putea exista o distinctă cultură populară finlandeză când cele mai multe produse culturale de masă în Finlanda sunt aceleași ca aproape oriunde pe planetă”.

Oricine ar fi sau este Paul Mullins, ar trebui să fie capabil să facă distincția între (pseudo)cultura de masă (de exemplu, blockbusterele SF produse industrial și pe bandă rulantă la Hollywood) și cultura populară recunoscută pe plan internațional, care derivă în mod clar dintr-o cunoscută cultură națională, dintr-o istorie națională, dintr-un folclor național sau mitologie națională.

Multe și bine cunoscute la nivel internațional trupe de hard rock au utilizat folclorul finlandez în versurile lor; unele dintre filmele lui Aki Kaurismäki sunt profund bazate pe istoria  finlandeză recentă; cărțile despre Moomini (absolut originale) ale lui Tove Jansson și benzile desenate folosind aceste personaje au ajuns la milioane de oameni pe parcursul a mai multor generații. Când te gândești la faptul că J.R.R. Tolkien a fost puternic influențat de mitologia finlandeză și de eposul nostru national – Kalevala, în crearea fantasticelor și binecunoscutelor sale lumi ficționale, eu una nu sunt de accord cu alegația că moștenirea noastră culturală și operele noastre sunt aceleași ca aproape oriunde în lume, de parcă ar fi vorba de subproduse anglo-saxone de consum. De fapt, nu sunt atât de multe țări din lume, care într-adevăr ar putea să se laude cu un adevărat și original fenomen cultural de masă răspândit în întreaga lume – manga japoneză, poate?

Este adevărat că tradiția literaturii fantastice nu este una foarte îndelungată în Finlanda (deoarece literatura scrisă în general, este atât de tânără în Finlanda), dar încercăm să fim cu adevărat originali; ideea centrală a Weird-ului finlandez nu este imitarea ficțiunii de consum scrise în altă parte. Suntem fericiți să *nu* avem acele tradiții, prejudecăți și restricții în privința speciilor ficțiunii pe care o lungă tradiție literară le produce întotdeauna și având un caracter obligatoriu.

Cristian Tamaș : Este literatura finlandeză mai populară decât literatura tradusă în Finlanda? Este ficțiunea speculativă finlandeză viabilă comercial? Sunt puterea, banii, cretinismul de masă, lăcomia, sexul și moartea, fundamentalismul și totalitarismul, principalele teme ale ficțiunii speculative finlandeze? Este Weird-ul finlandez o sub-subcultură? Un hibrid macaronic precum Finglish-ul?

Johanna Sinisalo: În Finlanda, atât literatura indigenă, cât și cea tradusă sunt populare. O carte de ficțiune speculativă finlandeză a câștigat cel mai prestigios premiu literar, Premiul Finlandia, doi ani consecutivi (2014 și 2015 iar romanului meu i s-a acordat acest premiu în anul 2000). Câștigătorii premiului Finlandia sunt întotdeauna bestseller-uri, de foarte multe ori unele dintre cele mai vândute cărți ale anului. De asemenea, ficțiunea finlandeză speculativă juvenilă pare a fi foarte populară. Așa că pot spune că SFF-ul finlandez este viabil din punct de vedere comercial.

În schimb nu consider că lista ta de teme este prea precisă. Poate că temele fundamentalismului (și/sau cea a structurilor de putere socială și politică, drepturile omului etc.) sunt destul de comune din cauza trecutului nostru, a războaielor și a perioadelor în decursul cărora Finlanda a fost în posesia unor alte națiuni.

Cristian Tamaș: „Sub imaginea oficială a statului nordic al bunăstării există un alt strat… de sărăcie, criminalitate și brutalitate. Aceasta este realitatea: o societate capitalistă, rece și inumană, în care cei bogați devin tot mai bogați, iar săracii sunt din ce în ce mai mizeri”- Maj Sjöwall; Care este opinia ta?

Johanna Sinisalo: Avem acum în Finlanda un guvern de dreapta, care încearcă în mod clar să submineze sistemul de protecție socială maximizând în același timp profiturile corporațiilor și chiar ciopârțind finanțarea sistemului de învățământ. Este destul de deprimant.

Cristian Tamaș: Conform studiului de la Connecticut State University Central (http://www.ccsu.edu/wmln/), Finlanda se află pe prima poziție fiind cea mai culturalizată națiune din lume. De ce? Este viața finlandezilor atât de deprimantă, atât de plictisitoare, atât de insuportabilă încât consumul de ficțiune evazionistă este o dependență de masă în Finlanda?

Johanna Sinisalo: Din câte știu eu, lecturile finlandezilor nu au ca scop cititul ca drog, ca evadare ci intenția sinceră de a înțelege lumea mai bine și autoeducarea – în Finlanda nu ai nevoie de părinți bogați pentru a studia într-o școală foarte bună și universitățile noastre sunt gratuite, deci o carieră bună este la îndemâna oricărui care vrea să învețe (sau, mă rog, așa a fost până la actualul guvern). Cât despre perceperea vieții ca fiind esențial plictisitoare – aș spune că, probabil, iernile lungi și întunecate sunt cu siguranță mai suportabile dacă ești în stare să citești niște cărți bune!

Cristian Tamaș: „În Finlanda, ca și în alte părți, cele mai mari cifre de vânzări le au romanele polițiste (Matti Yrjänä Joensuu, Leena Lehtolainen), thrillerele (Ilkka Remes), poveștile tip saga de familie (Laila Hietamies) și chick lit-ul – portretizări melodramatic-feministe ale unor consumatoare din mediul urban” – Katja Kallio; Unde este locul Weird-ului finlandez în acest consumist-mercantil peisaj editorial?

Johanna Sinisalo: După părerea mea, unele dintre cărțile Weird-ului finlandez sunt destul de aproape de a fi thrillere sau chiar romane polițiste, Ilkka Remes a scris thrillere cu acțiunea în în viitor sau chiar ucronii. Unul dintre marile succese internaționale ale Weird-ului finlandez, romanul „Vindecătorul” de Antti Tuomainen, este, practic, o poveste polițistă având loc într-un viitor schimbat climatic. Unele dintre aceste romane sunt în mod clar direcționate către un public feminine – romance-uri istoricizante desfășurându-se în lumi fantastice. Weird-ul finlandez trăiește și prosperă ca parte a scenei literare finlandeze , în general, nu ca o insulă separată.

Cristian Tamaș: 99% din omenire nu a auzit de Jean Sibelius, Fredrik Pacius, Elias Lönnrot, Aleksis Kivi, Frans Eemil Sillanpää, Mika Waltari, Wäinö Aaltonen, Eliel și Eero Saarinen, Alvar Aalto, Viljo Revell, Linus Torvalds, Urho Kekkonen, Aki Kaurismäki, Sofi Oksanen, etc. Există pe planetă mult prea multe specimene cu tărie convinse că „Finlandia” este doar un brand de vodcă! E vina doar a omenirii?

Johanna Sinisalo: Și noi finlandezii avem partea noastră de celebrități culturale – cred că 99% din omenire nu poate numi măcar un singur scriitor sau compozitor sau pictor sau sculptor sau regizor, etc. – român, sri lankez sau kenyan, iar eu nu condamn pe nimeni. A auzi măcar de un brand de vodcă este un început foarte bun.

Cristian Tamas: „Străinii ar trebui, de asemenea, să fie pregătiți să se confrunte cu cealaltă parte a caracterului național finlandez: Finlandezii sunt în mod cronic nesiguri în ceea ce-i privește și de faptul dacă lumea largă este conștientă de realizările acestei națiuni nordice. Finlandezilor le place în mod deosebit să afle ce se scrie/spune despre ei în străinătate, iar străinii n-ar trebui să se simtă inconfortabil fiind întrebați în mod repetat ce cred despre Finlanda”; „Finlanda preferă să fie cunoscută ca o țară care se află în fruntea listele realizărilor omenirii: cel mai bun loc pentru a fi femeie, cea mai transparentă și mai puțin coruptă țară, cea mai bună educație, cei mai fericiți oameni din lume… – și lista poate continua. Dar, pe măsură ce criza economică se adâncește, zeci de mii de finlandezi se bazează acum pe organizațiile de caritate și supa populară pentru a se hrăni și a-și hrăni familiile. Aceasta nu este o imagine pe care Finlanda ar dori-o cunoscută în lume.” – David Mac Dougall, Politico ; Așa este? De ce?

Johanna Sinisalo: Criza economică (și niște imbecile guverne de dreapta) afectează multe alte țări. Finlanda nu este cu siguranță singura țară europeană având „bănci alimentare de caritate”, dar foarte puțini oameni în Finlanda sunt (pentru moment, cel puțin), dependenți de organizațiile private de caritate, pentru că sistemul de protecție socială acoperă nevoile cetățenilor încă destul de bine iar cei mai mulți finlandezi care primesc alimente gratuit nu crapă de fapt de foame – obțin temporar produse alimentare în mod gratuit pentru a utiliza banii economisiți ca să plătească altceva, niște facturi neobișnuit de mari sau pentru a compensa unele accidente domestice, precum defectarea unei mașină de spălat. Și chiar dacă există cu siguranță o mulțime de oameni care au nevoie cu adevărat de sprijin (la fel ca în orice altă țară din lume), în medie populația din Finlanda a devenit mai prosperă și eu nu văd Finlanda  în stare de faliment așa cum face dl McDougall.

Da, este adevărat că suntem foarte curioși să știm ce gândește restul lumii despre noi. Finlanda este o țară independentă doar de aproximativ o sută de ani și noi suntem ca niște copii mici care doresc ca aceia mai mari să ne spună cât de bine facem, nu neapărat cât de rău ne-am comportat.

Cristian Tamaș: Care este statutul artistului în societatea finlandeză? Cultura și arta mai au vreo o semnificație în lumea modernă? Care este obiectivul oricărui artist? Să devină bogat cât mai repede cu putință? Să obțină rapid faimă, prestigiu și statut social? Prin orice mijloace?

Johanna Sinisalo: Desigur, guvernul nostru populist-demagogic/capitalist, încearcă să convingă oamenii că susținerea artelor este o risipă de bani, dar cred că până și ei își dau seama cât de important este sectorul cultural pentru întreaga economie internă. Și, în opinia mea, finlandezii sunt clienți culturali destul de buni. Sincer nu cred că obiectivul cuiva în Finlanda este de a se îmbogăți ca artist – dacă-ți propui să devii bogat în Finlanda, prin propriu-ți talent, ar trebui să încerci să ajungi campion de hochei pe gheață. Chiar și faima și statutul social nu cred că sunt principalele motive ale unui artist autentic;

Cred că majoritatea artiștilor finlandezi, scriitori, pictori, compozitori, sculptori, arhitecți, etc. se consideră împliniți dacă sunt în măsură să trăiască viața unui artist profesionist cu normă întreagă, au un public care îi respectă, și asta ar trebui să fie suficient. Succesul internațional, banii sau pozele de pe coperta revistelor sunt doar bonusuri.

Cristian Tamaș: Studiile la nivel mondial consideră în mod constant țările nordice – cu economiile lor bogate, cu politicile lor generoase de protecție socială, sistemul gratuit de sănătate, impozitele mari pe venit și criminalitatea scăzută – ca fiind cele mai fericite locuri de pe Pământ. Dar această fericire a fost întotdeauna însoțită de un paradox: cele mai fericite țări din lume par să aibă cele mai mari rate de sinucidere. Să fie lungile și întunecatele ierni cu care se confruntă, cauza problemei? Sau un fel de genă a depresiei nordice? Sau există oare o altă explicație?

Johanna Sinisalo: Din câte știu eu, rata de suicid în Finlanda a fost foarte ridicată și înainte ca Finlanda să fi devenit „una dintre cele mai fericite țări din lume”. Acest tip de „tradiție națională” des utilizat  pentru  „rezolvarea” propriilor probleme este foarte dificil de dezrădăcinat.

Cristian Tamaș: Este Finlanda o națiune obsedată de viitor? Cu un motiv, îmbătrânirea populației, rata de fertilitate foarte scăzută, creșterea numărului imigranților din lumea a treia? Sunt societățile moderne producătoare doar de stress și de probleme de sănătate – obezitate, boli de inimă, cancer, diabet, accidente vasculare cerebrale – toate acestea fiind și direct legate de ierarhie, în creștere pentru persoanele ce cad de pe scara socială?

Johanna Sinisalo: Regret să spun că nu înțeleg cu adevărat ideea de „națiune obsedată de viitor”. După părerea mea, fiecare națiune ar trebui să-și planifice măcar un pic – investiții în educație și sănătate, încercând să evite conflictele sociale, reglementând economia atunci când este nevoie – dar acum, în acest moment, guvernul nostru acționează oricum altfel decât orientat spre viitor.

Cristian Tamaș: „Mulți dintre noi consideră că Finlanda este o țară de tip Jekyll și Hyde. Avem atât părțile pozitive cât și pe cele negative dar la extrem, precum soarele, prea puțin este insuficient, prea mult este distrugător: nopțile albe nu sunt compensate de lungile luni ale întunecatei ierni.”- Timo Harakka; Ești de acord?

Johanna Sinisalo: Da, într-un fel, acest lucru este adevărat.

Cristian Tamas: Care sunt „modul finlandez de viață” și „visul finlandez”? O saună, Koskenkorva, makkara, Kaljakellunta în fiecare zi de vară și mökki6 pentru toată lumea?

Johanna Sinisalo: Cred că fiecare individ are propriile și subiectivele sale visuri finlandeze. Poate că avem o pondere mai mare de oameni care se bucură de viață aproape de natură și care au o cabană de vară, decât în ​​alte țări, dar știu că există o mulțime de oameni al căror vis finlandez este să trăiască într-o parte la modă a unui oraș mărișor, să mănânce produse vegetariene proaspete și care nu se ating vreodată de alcoolurile tari.

Cristian Tamaș: Este adevărat că „idealurile luteran-socialiste ale comunității și cooperării au fost compromise de creșterea consumerismului și mcdonaldizării de masă” în toate țările nordice?

Johanna Sinisalo: Chiar nu am suficiente date sociologice pentru a confirma acest lucru, și nu-mi place să fac presupuneri în privința acestor subiecte. Îmi pare rău!

Cristian Tamaș: Bertolt Brecht a remarcat o dată faptul că finlandezii sunt tăcuți în două limbi. Oare așa este?

Johanna Sinisalo: Avem într-adevăr un proverb în Finlanda, care afirmă „Vorba este de argint, dar buzele strânse sunt de aur”. După părerea mea, finlandezilor pur și simplu nu le plac cotcodăceala, sporovăiala, trăncăneala. Vorbesc doar atunci când este nevoie și toată vorbirea inutilă este considerată ca fiind o prostească pierdere de timp. Asta face ca finlandezii să fie foarte onești: dacă ei spun „ar trebui să ne întâlnim din nou”, chiar asta înseamnă, pentru că finlandezii nu se deranjează să schimbe între ei drăgălășenii goale.

Cristian Tamaș: Caricaturistul politic finlandez Kari Suomalainen a explicat semnficația conceptului de „finlandizare” ca fiind „arta de a te ploconi spre Est fără ați arăta bucile Vestului”. Care este acum sensul real al „finlandizării”, arta de a te ploconi spre Vest fără ați arăta bucile Estului ?

Johanna Sinisalo: Această așa-numită „finlandizare” a fost în vremea Războiului Rece, o strategie geopolitică a Finlandei pentru a face față Rusiei (Uniunea Sovietică) – un vecin foarte puternic, fostul inamic de război și fosta putere imperial-colonială. Prin această strategie Finlanda a evitat soarta țărilor baltice și a tuturor celelalte țări est-europene de bantustane sovietice (regimuri dictatoriale marionetă impuse și controlate de la Moscova – sateliți sovietici) și și-a păstrat poziția de stat suveran. Strategia a inclus relații diplomatice foarte strânse cu Uniunea Sovietică, și de asemenea, unele contracte bilaterale care postulau ca Finlanda să nu se alăture NATO sau să coopereze cu puterile occidentale într-un mod în care sovieticii l-ar fi putut interpreta ca fiind amenințător. (Iată câteva informații despre tratatul din 1948: https://en.wikipedia.org/wiki/Finno-Soviet_Treaty_of_1948)

Pagina Wikipediei despre acest subiect: https://en.wikipedia.org/wiki/Finlandization, formulează ideea mai bine decât am putut eu: „Termenul de finlandizare este considerat, în general, peiorativ, fiind originar din dezbaterile politice din Germania de Vest de la sfârșitul anilor 1960 și 1970. După ce termenul a fost utilizat în R.F.G. și în alte țări NATO, se referea la decizia unei țări de a nu provoca un vecin mai puternic în politica externă, menținând în același timp suveranitatea națională. Este frecvent utilizat cu referire la politicile Finlandei în raport cu Uniunea Sovietică în timpul Războiului Rece, dar se poate referi în general la relații internaționale similare, cum ar fi atitudinea Danemarcei față de Germania între anii 1871 și 1940, sau politicile guvernului elvețian față regimul nazist german, înainte și în timpul celui de al doilea război mondial.”

Cristian Tamaș: „Sunt căzut în limbă după finlandezi, țărani nordici și pragmatici, oameni redutabili cu un simț tot atât de sec al umorului precum Sahara. Dar, aș vrea oare să trăiesc în Finlanda? În timpul verii – te ciuruiesc țânțarii, în timpul iernii – îți îngheață și pișatul în tine – asta presupunând că nimeni n-o să te împuște, sau n-o să te împuști singur.

Finlanda se afla pe locul al treilea în lume în ceea ce privește posesia armelor de foc, în urma doar a Americii și Yemenului; are cea mai mare rată a crimelor din toată Europa de Vest, dublă față de cea din Marea Britanie; și de departe cea mai mare rată de suicid din țările nordice.

Finlandezii sunt alcooliști epici și consumul de alcool este principala cauză a decesului pentru bărbații finlandezi. “La un moment dat, pe la 23:30, oamenii încep să se comporte agresiv, trăgându-și pumni și bătându-se precum chiorii” mi-a spus Heikki Aittokoski, redactor la cel mai mare cotidian finlandez, Helsingin Sanomat,. “A doua zi, finlandezii râd când își aduc aminte. În S.U.A., ar fi toți la pușcărie.”

Cu bijuteria sa de coroană – Nokia, devorată de Microsoft, economia până în prezent robustă a Finlandei este mai mult ca niciodată dependentă de vânzarea hârtiei  – cea mai mare parte a acestei industrii, mi s-a spus, este dominată de baronii mafiei rusești. Din fericire, judecând după o călătorie recentă cu trenul, împreună cu fiul meu, locurile conțin 99% copaci. Priveliștile finlandeze sunt deosebit de spectaculoase.

Națiune o dată numită “superputerea educațională a Occidentului”, Finlanda a dat înapoi în ultimul clasament Pisa.

A existat o serie de incidente nefericite care au implicat remarcabili și superolimpici elevi finlandezi – incendierea catedralei din Porvoo de un școlar de 18 ani în 2006; asasinatele în serie de la Jokela (un alt nemulțumit de 18 ani) în 2007, uciderea a 10 elevi de un coleg de clasă în 2008 – ceea ce i-a determinat pe unii să speculeze dacă școlile finlandeze sunt chiar atât de minunate precum vor finlandezii să credem.

Dacă decideți să vă mutați în Finlanda, să nu vă așteptați la o excesivă socializare sau la conversații strălucite. Finlanda este o cultură a muțeniei, a supunerii, împovărată de prea multe tabu-uri pentru a le mai menționa (războiul civil, cel de al doilea război mondial și războiul rece, în general tot ceea ce ține de război). Finlandezii nu excelează în arta conversației. Cuvântul “reticent” din dicționar îmi trezește în minte imaginea unui finlandez năuc și ebrietat care stă singur în picioare într-un colț și-și admiră șireturile. “Am preferat întotdeauna să fiu singură,” a recunoscut o femeie finlandeză în timpul unei discuții avute cu mine. Femeia atât de sociabilă lucra pentru consiliul finlandez de turism.

Întrebați-i pe finlandezi și vă vor spune că ultra-feminismul suedez i-a castrat pe masculii de-acolo, dar ei-bărbații finlandezi vor lupta până la ultimul. Să-și înece necazurile. În votcă. În magazinele de spirtoase-monopol de stat (temuta instituție Alko), descrise de Susan Sontag ca fiind “locuri foarte atractive, o combinație de pompe funebre și salonul din fundul curții al unui aborționist”.

Succesele țărilor nordice nu sunt vreun un miracol, s-au născut dintr-o combinație de modestie luterană, zgârcenie țărănească, determinism geografic și un pragmatism nemilos (“Atacă rușii? Alătură-te naziștilor! Pierd naziștii? Fă-te frate cu dracu’, adică aliații!”).

Aceste societăți funcționează bine pentru mediocri, pentru cei care sunt conformi cu media colectivă, dar nu sunt în niciun fel atractive pentru cei mai răsăriți și dotați. Școlile finlandeze îi obstrucționează precum în “Harrison Bergeron” pe cei mai inteligenți de dragul celor mulți și mai puțin dotați; “Elita” este un cuvânt murdar; ostentația și exhibiționismul succesului, ambiției sau bogăției sunt dezaprobate. Dacă puteți să vă adaptați acestei stări de lucruri, costurilor exorbitante ale vieții, și frigului (celui real, cât și celui inter-personal), vă conjur să mă vizitați în căsuța mea adoptivă atât de “hyggelige7”. Vă voi servi o extraordinară salată finlandeză de măcriș și bere finlandeză slabă dar foarte scumpă”- „Tristul adevăr din spatele “miracolului nordic” de Michael Booth;

Este oare așa ceva doar propagandă anti-finlandeză, calomnie, răutate sau aroganță pur-britanică ? Sau doar satiră brutală și cinică, un pamflet de tabloid?

Johanna Sinisalo: Nu văd nici un motiv pentru care cineva ar dori să facă propagandă anti-finlandeză, pentru că suntem mult prea lipsiți de importanță ca țară pentru acest tip de efort. Unele dintre aceste povești și afirmații sunt exagerate, unele sunt parțial adevărate, unele sunt doar neînțelegeri, altele sunt ridicole (de ce ar trebui să ne fie rușine de faptul că avem o mulțime de păduri sau un climat rece?). Multe din lucruri care sunt tipice pentru Danemarca sau Suedia și Norvegia sunt diferite în Finlanda; Nu înțeleg de ce toate țările nordice sunt generalizate în acest fel.

Cristian Tamas: Care este personificarea națională a Finlandei? Suomi-neito (întotdeauna în pericol de a fi violată de hoardele răsăritene din Mordor), Väinämöinen, Kullervo, Joulupukki, Puukko, moominii, Salmiakki, Kantele, Koskenkorva, Aku Ankka8? Sau un urs polar?

Johanna Sinisalo: Un finlandez care s-a spânzurat cu o frânghie Marimekko (designer rope !:) )

Cristian Tamaș: De la romanele lui Mika Waltari, și „Vadelmavenepakolainen” (Barca zmeurie a refugiaților, 2007) de Miika Nousiainen, “Kosmonautti” (Cosmonautul, 2008) de Katri Lipson, „Herra Darwinin puutarhuri” (Grădinarul domnului Darwin, 2009) de Kristina Carlson, „Kauimpana kuolemasta” (Cel mai departe de moarte, 2010) de Elina Hirvonen, „Vacile lui Stalin” de Sofi Oksanen și „Birdbrain” (2008) de Johanna Sinisalo, există vreun interes constant în literatura finlandeză pentru teme universal-uman surmontându-se dimensiunea tribal-local-parohială? Sunt finlandezii curioși despre restul lumii? Sau sunt interesați doar de opinia britanicilor și americanilor?

Johanna Sinisalo: Sincer nu cred că localizarea unor povești undeva în străinătate determină în mod automat „utilizarea temelor universal-umane în literatură” și „surmontarea dimensiunii tribal-local-parohiale”. Nu este semnificativ unde anume este plasată povestea, ci ce fel de poveste este istorisită și în opinia mea chiar și cea mai „domestică” poveste – una care descrie împrejurimi și condiții foarte locale – poate fi cu adevărat universală – de exemplu, Halldór Laxness, un scriitor islandez „nobelist”, a descris într-un roman viața unui sătuc din Islanda și, în același timp, a îmbrățișat cele mai universale posibil teme ale structurilor de putere și alteritate. Și în mod paradoxal, poveștile cele mai universale pentru specia umană precum science fiction-ul pot fi foarte, foarte locale, dacă decorul exotic este menit să camufleze faptul că textul satirizează de fapt, condiția contemporană a autorului, din să zicem, Uniunea Sovietică.

Bineînțeles că finlandezii sunt curioși în legătură cu restul lumii (nu sunt sigură dacă am înțeles corect întrebarea) și nu înțeleg de ce ar trebui să fie interesați doar opiniile anglo-saxonilor. Literatura finlandeză este tradusă foarte mult în germană și franceză (în cazul în care de fapt la asta s-a referit întrebarea ta).

Cristian Tamaș: Scriitorii de limbă suedeză din Finlanda ca Johanna Holmström, Stefan Nyman, Henrika Andersson, Maria Turtschaninoff sunt considerați a fi o parte a „suomikuma” (weird-ul finlandez)? Mi se pare că weird-ul finlandez (de fapt, buna și străbuna literatura fantastică europeană, acum și în finlandeză) îi cuprinde, de asemenea, și pe scriitorii de limbă suedeză din Finlanda, și nu numai pe scriitorii etnici finlandezi care folosesc finlandeza. Ești de acord că încă din secolul al XVII-lea există o literatură fantastică europeană (littérature fantastique/phantastische Literatur)?

Iar recentele importuri ale unor termeni comerciali anglo-saxoni utilizați pe piața de masă a paraliteraturii și neglijarea tradițiilor noastre literare comune europene sunt doar simptome ale înstrăinării reciproce, ale imperialismului cultural, ale dependenței de paraliteratură de import, de modele comercial-consumiste transatlantice?

Johanna Sinisalo: Așa cum am menționat mai sus, „suomikumma”= Weird-ul finlandez  este un termen generic comercial („un concept umbrelă”) și nu intenționează să pozeze ca un concept științific de literatură comparată (sau să concureze cu orice alt concept sau definiție). În opinia mea, în cazul în care orice scriitor finlandez dorește să folosească Weird-ul finlandez pentru a-și defini opera, nu contează dacă scrie în finlandeză, suedeză sau chiar  în engleză (de exemplu, Hannu Rajaniemi și Emmi Itäranta, ambii scriitori finlandezi de success, cunoscuți la nivel internațional ca autori de Weird finlandez, scriu în limba engleză sau în ambele limbi.)

Personal, nu sunt foarte pasionată de termenii stereotipi-clișeatici ai paraliteraturii și la modul ideal mi-ar plăcea ca literatura să fie numită doar literatură, fără nici o definiție a unor pretinse dar inexistente „specii narative”- de exemplu astăzi este foarte dificil sa trasezi granițe între „ficțiunea polițistă” și „ficțiunea contemporană”, și în același timp inutil; iar granița dintre ficțiunea realistă și weird/ fantasy/ SF este adesea foarte neclară, așa că de ce să te încăpățânezi să înghesui în mod artificial literatura în tot felul de colivii? Chiar și conceptul de Weird finlandez este, în mod paradoxal, o încercare de a stopa încercarea de a clasifica o carte ca fiind Fantasy / SF / Horror / Suprarealism / Realism magic, și de a simplifica jungla speciilor narative, ambalând toată literatura non-realistă sub un singur nume și înveliș.

Cristian Tamas: Ce este Europa? Un continent, o fantasmă, o posibilă utopie, sau eternă distopie? Ori doar una dintre cele mai vechi bucătării ale iadului de pe această amărâtă de planetă?

Johanna Sinisalo: Europa este un sub-continent pricăjit, cu prea multe țări și triburi care au inventat granițe artificiale și, prin urmare, a fost un fenomenal teren de reproducere pentru mari și mici și inutile războaie. Chiar dacă Uniunea Europeană n-a reușit (până acum) să formeze o federație funcțională, măcar a izbândit ceva: a împiedicat de multe decenii încoace ca Franța și Germania să se mai caftească  reciproc !

Cristian Tamaș: Johanna, îți mulțumesc foarte mult pentru timpul acordat și pentru cooperarea atât de amabilă!

© Cristian Tamaș & Johanna Sinisalo

Note:

  1. Mitä tapahtuu todella? Ce se întâmplă cu adevărat ?
  2. Sun kukoistukses kuorestaan kerrankin puhkea.Splendoarea va înflori într-o zi”, vers din  „Maamme” (Patria noastră), imnul de facto al Finlandei. Muzica a fost compusă de imigrantul german Fredrik Pacius, iar versurile (originar, în suedeză) de Johan Ludvig Runeberg, și imnul a fost pentru prima data interpretat în public pe data de 13 mai 1848.
  3. Mitä sinulle kuuluu?  Ce mai faci?
  4. Kiitos hyvää. Bine, mulțumesc.
  5. Premiul Nobel pentru literatură (1939) a fost acordat scriitorului finlandez Frans Eemil Sillanpää pentru „profunda sa înțelegere a țărănimii finlandeze și desăvârșita măiestrie a portretizării modului de viață și relației cu natura a acestei categorii sociale”. Frans Emil Sillanpää, traduceri în românește: „Sfânta mizerie”, traducere de Raul Joil, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1957; „Silja sau O soartă zbuciumată”, traducere de Constantin Țoiu, Editura pentru Literatură Universală, 1967; „Kiltu și Ragnar, copii oamenilor”, traducere de Gavril Ședran, Editura Albatros, 1982.
  6. Koskenkorva (cea mai frecventă băutură spirtoasă finlandeză conținând 38% alcool), makkara (cârnat finlandez), Kaljakellunta (festivalul berii consumate ad libitum în sute de bărci pneumatice navigând concomitent pe diverse râuri), mökki (cabană)
  7. Hyggelige (termen utilizat în daneză și norvegiană, nu în finlandeză, limbă fino-ugrică) : confortabil
  8. Suomi-neito (fecioara finlandeză – personificarea Finlandei), Väinämöinen (zeu, erou și personaj principal al Kalevalei), Kullervo (singurul personaj tragic din Kalevala), Joulupukki (Moș Crăciun), Puukko (un tip tradițional de cuțit finlandez), moominii (personajele dintr-o serie de cărți și o bandă desenată, create de scriitoarea și graficiana fino-suedeză Tove Marika Jansson, 1914-2001), Salmiakki (o varietate de lemn dulce aromat cu clorură de amoniu), Kantele (un instrument tradițional având coarde asemănător țambalului, țiterei și guslei, nativ în Finlanda și Karelia), Aku Ankka (Donald Duck, cel mai popular personaj Disney în Finlanda).
Johanna Sinisalo

Johanna Sinisalo

Johanna Sinisalo (n. 1958) este numită „Regina Fantasticului Finlandez”, fiind o maestră a ficțiunii speculative.
A câștigat mai multe premii literare, între acestea numărându-se Premiul Finlandia și Premiul James Triptree Jr.
Primul ei roman, „Ennen päivänlaskua ei voi”,2000 (Nu înainte de zilele plății facturilor ; în traducere engleză „Not Before Sundown” și în ediție americană, „Troll – A Love Story”) a fost tradus în 19 limbi până acum.

Trei romane ale ei, traduse în engleză, au fost aclamate de de critici și cititori: „Linnunaivot” (Creier de pasăre, traducere în engleză : „Birdbrain”), „Enkelten verta”, 2011 (Sângele îngerilor, în traducere engleză : „The Blood of Angels”) și ultimulei roman, „Auringon ydin”, 2013 (Miezul soarelui,în traducere engleză : „The Core of the Sun”). Romanul ei „Baby Doll” a fost nominalizat pentru premiul Theodore Sturgeon Memorial în 2008 și Premiul Nebula în 2009.
Alte povestiri ale Johannei sunt disponibile în engleză în mai multe antologii și scriitoarea a editat „The Dedalus Book of Finnish Fantasy” (http://www.dedalusbooks.com/our-books/book.php?id=00000172).
Naratiunile ei tratează adesea probleme sociale, precum egalitatea și probleme ale mediului. Uneori, îi place să utilizeze umorul negru și satira.
Sinisalo mai lucrează și ca scenaristă și consultantă de scenarii pentru televiziune și cinema. Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale se numără povestirea din 2012, devenită comedie SF „cult”, „Iron Sky”. În prezent, lucrează pentru un „scenariu de autor” pentru novelizarea filmului, care va fi publicat în 2017 în conjuncție cu premiera filmului „Iron Sky II”. Johanna Sinisalo este unul dintre Invitații de Onoare la Worldcon 75, care se va desfășura la Helsinki, Finlanda, în 2017.
Johanna Sinisalo

Latest posts by Johanna Sinisalo (see all)