Colocviul de critică și exegeză SF Ion Hobana 2013

Prin iarna lui 1970 spre 1971, elev de gimnaziu fiind, am dat în mica bibliotecă a şcolii noastre, o bibliotecă încăpând într-un singur dulap, de antologia lui Ion Hobana Viitorul a început ieri.[1] Am citit-o cu nesaţ, bineînţeles. La vremea aceea, avem deja vreo cinci ani de lecturi din categoria numită în mod curent, în epocă, „ştiinţifico-fantastică” şi abia mai apoi „de anticipaţie” sau „de anticipaţie ştiinţifică”, pentru ca astăzi, marea majoritate a referinţelor să se facă la anglicismul „science-fiction” sau, mai simplu „SF”. Citisem cam cât se putea găsi din Jules Verne (abia pe atunci începea, după apariţii disparate, editarea operelor complete în româneşte ale marelui vizionar francez, într-o serie care rămâne emblematică şi acum), Francis Carsac (Robinsonii cosmosului), Aleksandr Romanovici Beleaev (Steaua Keţ), A.N. Tolstoi (Hiperboloidul inginerului Garin), Ion Mânzatu (Paradoxala aventură), Vladimir Colin (Viitorul al doilea), Viorica Huber (Taina sfinxului de pe Marte şi Bătrânul lup de stele), Horia Aramă (Moartea păsării-săgeată), Evgheni Voiskunsk şi Isai Lukodianov (Echipajul de pe Mekong), ce putusem găsi, de asemenea, din colecţia de „Povestiri ştiinţifico-fantastice” şi câte altele, de care voi fi uitat.

Mi s-a părut, în acei ani (ca perioadă istorică) şi la acea vârstă, că antologia lui Hobana, pe lângă faptul că arăta deosebit de frumos, avea ceva aparte. Dintr-o dată, genul pe care îl consideram, chiar cu mintea de copil, a fi unul de aventuri căpăta o anumită nobleţe. Pentru început, fie şi numai pentru că îl întâlneam încă de la primele pagini, la capitolul „Precursori”, pe Cyrano de Bergerac. Apoi imediat pe Voltaire. Parcurgând cartea, dădeai de nume precum Restif de la Bretonne, pe urmă Edmond About, Villiers de l’Isle-Adam şi alţii, de care, în afară de Pierre Gammara, prezent cu câţiva ani înainte într-un număr special dintr-o revistă pentru copii, „Luminiţa”, şi de Guy de Maupassant, încă nu auzisem. Cine erau aceştia? Să enumăr câţiva: Erckmann-Chatrian, Albert Robida (cu fragmente din Extensiile şi înfrumuseţările Parisului), J.H. Rosny aîné (cu Xipehuzii), Camille Flammarion, Tristan Bernard (cu Oare ce vor să ne spună?), Apollinaire (cu Doctorul Cornelius), Jean de la Hire, Gustave Le Ponge (cu Casca de opal), André Maurois (cu Viaţa oamenilor), René Barjavel (cu Binecuvântat fie atomul), Jen Paulhac (cu Muzica înainte de orice). Villiers de l’Isle Adam, pe care l-am pomenit deja, era inclus cu Afişajul ceresc, Maupassant cu Omul de pe Marte,

Înainte de a-i studia, mai târziu, pentru meritele şi contribuţiile lor ţinând de marea literatură, îi găsisem, aşadar, pe unii autori francezi în antologia lui Hobana. Unde doresc să ajung făcând apel la aceste lucruri? La faptul că deşi, poate, în virtutea gustului contemporan şi a obişnuinţelor în materie de teme ale anticipaţiei vom găsi depăşite viziunile celor mai mulţi dintre ei, cu toate că o seamă de invenţii „fantastice” sau „ştiinţifico-fantastice” din paginile acestor autori au deveni de uz comun astăzi, un lucru este indubitabil. Toţi scriau cu un anumit stil care aparţine scrisului înalt în bună măsură. Un stil ales, mai exact. Sau, dacă pare exagerată afirmaţia mea, voi zice că stilul lor se încadra în nivelul cel mai bun şi mai îngrijit – fără a fi preţios, ştiau bine care le era publicul – al epocii în care şi-au creat operele.

Şi, mai departe, ţinta mea este să mă refer, în două cuvinte, fără analize şi exemple culese din volume, la stilul în care unii dintre autorii de SF se exprimă astăzi. Prea adesea găsesc în textele lor – tipărite sau publicate (postate, mă rog) on-line – stilul băiatului de cartier, uneori chiar al golanului de cartier, presărat cu invective, cu glume de prost gust, cu expresii vulgare, cu întorsături de frază care numai educaţie şi instrucţie nu implică.

De acord, literatura SF se adresează cel mai adesea acestor tineri. Este sigur, însă, că ei, cu toţii, agreează o asemenea manieră de a scrie? Eu cred că nu. Şi chiar dacă ar fi aşa, nu scriitorul se coboară la nivelul publicului, ci caută să aducă publicul la nivelul lui, zice o vorbă care are multă îndreptăţire. Pentru că, mă mai întreb, cei care vorbesc exclusiv aşa, fără a fi capabili de „bilingvismul” de care am suferit, probabil, şi noi în adolescenţă, când eram în măsură să vorbim într-un fel cu gaşca şi într-un fel cu familia, la şcoală etc., sunt şi public cititor? Literatura SF nu poate să îşi propună să dubleze textele de hip hop. Scriitorii de anticipaţie nu trebuie să concureze cu refrenele străzii. Sunt etaje diferite şi ei ar trebui să se simtă obligaţi să ţină cont de asta.

Nu zic să fie izgonite pudibond anumite expresii mai „verzi”. Nici vorbă de aşa-ceva! Susţin, însă, că scriitorul trebuie să se manifeste ca om de artă. Altfel, textele lui vor dăinui doar cât cele de la rubrica fapt divers din ziare. Argoul, limbajul străzii se află în continuă mişcare. Apariţia lor în texte le va „data” îngrozitor. Peste ani, ele îşi vor pierde şi mai mult din interesul pe care ar putea să îl suscite în cazul în care autorul a avut o idee inspirată în privinţa intrigii romanului sau povestirii sale.

Aşadar, pe scurt, dacă ne gândim la viitorul anticipaţiei româneşti (ce joc de cuvinte!), aşa cum sună tema „Colocviului Ion Hobana” la care ne aflăm, cum să fie ea şi aşa mai departe, consider că nu se pot da reţete şi inventare de teme. Dar se poate atrage atenţia că, indiferent cât de bună este inspiraţia autorilor, dacă ea nu este susţinută de un stil care să reziste în timp, va fi un efort aproape inutil din partea lor.

Privesc, prin urmare, în trecut – în cazul acesta am luat anticipaţia franceză pe care buna intuiţie a lui Ion Hobana a aşezat-o drept model la un moment dat, şi bine a făcut, – pentru a arăta nu care, ci cum ar trebui să arate viitorul anticipaţiei româneşti. Viitor care – este, cumva, de la sine înţeles –, se pregăteşte azi, de către autorii cu care suntem contemporani.

 

© Radu Voinescu



[1] Ion Hobana, Viitorul a început ieri.  Antologia anticipaţiei franceze, cu texte în traducerea autorului, Editura Tineretului, 1966.

Poate nu e de prisos să adaug şi câteva alte detalii tehnice, convins fiind că ele vor spune despre amploarea şi intenţiile proiectului destul de neobişnuit, de îndrăzneţ pe atunci: redactor artistic Adrian Ionescu, ilustraţii redesenate de H. Mavrodin după ediţiile originale. De asemenea, tirajul poate să aibă şi el o semnificaţie: 21 160 de exemplare, din care 17 100 broşate şi 3 060 legate.

Norocul meu a fost ca în biblioteca şcolii de ţară unde am învăţat se fi intrat tocmai unul dintre aceste exemplare legate. Am avut în mână, aşadar, ediţia „de lux”, care nu se compară nici pe departe cu cea broşată.