Cristian Mihail Teodorescu1.

Nu eşti un bun meseriaş dacă nu ştii să explici cu ce te ocupi. De nenumărate ori, înainte, în cursul şi după ce mi-am ales meseria de fizician m-am confruntat cu acest adevăr. Am avut de-a face cu oameni simpli (de tipul Gogu-de-la-Sculărie, prescurtat GDLS), a căror curiozitate vetustă se manifesta printr-o sumedenie de întrebări de genul „Da´ ce-a făcut Einstein ăla al vostru?”, „Cum plutesc ozeneurile?”, „Se mai face ceva acolo, la voi la Măgurele?”. De ce este cerul albastru, ce este curcubeul, dacă se poate călători în timp sau despre veridicitatea experimentului Philadelphia sunt alte întrebări la care m-am tot obişnuit să răspund. Uneori m-am trezit că predau lecţii simple filosofico-fizice copiilor şi adolescenţilor (să-i numim Răzvănei în continuare). Este chiar o plăcere să le explici cât de „tare” a fost Newton, care a intuit că aceeaşi forţă face Luna să se rotească în jurul Pământului şi pietrele, merele sau perele să fie atrase de suprafaţa solului. O altă plăcere este să explici Răzvăneilor cum, treptat, au fost făcute experienţe care au arătat că un câmp electric variabil produce un câmp magnetic şi invers: cum punerea într-o formă convenabilă a acestor realităţi, de către Maxwell, a arătat posibilitatea existenţei undelor electro-magnetice iar, când s-a calculat viteza acestor unde, s-a descoperit că era vorba despre viteza luminii. (Admiraţi logica: se calculează viteza unor unde, se găseşte că este viteza luminii, deci lumina este o asemenea undă…)

Plăcerea scade în momentul când Răzvăneii sau GDLS încep să te întrebe despre teoria relativităţii a lui Einstein şi despre fizica cuantică. La teoria relativităţii este simplu, le spui că se porneşte de la ipoteza că legile fizicii sunt aceleaşi peste tot şi că viteza luminii este aceeaşi în toate sistemele de referinţă inerţiale (fapt dovedit experimental, chit că nu prea există sisteme de referinţă inerţiale, pentru că, acolo unde există aparate de măsură, există materie, există gravitaţie, deci acceleraţie…). De aici, se găsesc toate acele delicioase paradoxuri, cu dilatarea duratelor, contractarea distanţelor, plus, ca bonus, echivalenţa dintre masă şi energie. La mecanica cuantică ar fi simplu (dar nu este). Le spui că orice entitate de pe lumea aceasta are un caracter dublu, de undă şi particulă. Lumina, despre care ştim că este o undă, se comportă uneori ca un flux de particule; în timp ce particulele se comportă uneori ca nişte unde, în particular creează o figură de interferenţă pe un ecran situat între două fante, sau difractă pe cristale. Mai spui şi că există stări staţionare ale sistemelor, de exemplu electronul nu poate evolua nedefinit pe orice traiectorie în jurul nucleului. Iar trecerea dintr-o stare staţionară în alta se face prin intermediul unor porţii bine definite de energie cedate sau extrase din sistemul cu pricina. Există şi în mecanica cuantică un număr de vreo 5-6 postulate (nu două ca în teoria relativităţii restrânse), de la care restul se deduce pe cale mai mult sau mai puţin matematică. „Nu mă întrebaţi care este cauza acestor postulate; pur şi simplu, orice teorie trebuie să pornească cu un număr de propoziţii de început, care au fost verificate experimental, şi pe care le acceptă toată lumea.” Şi, dacă întrebările incomode persistă, nu-ţi rămâne decât să le spui că, după părerea ta, viaţa sau măcar viaţa conştientă are o origine cuantică, se lucrează acum intens în a se dovedi rolul stărilor cuantice ale microtubulinelor neurale în prelucrarea sau propagarea semnalului nervos. Fii liniştit, în momentul acela au cedat şi se pregătesc să fugă de tine, eventual şoptind în stânga şi-n dreapta „bă, da´ ce deştept este ăsta! feriţi-vă de el!”

Rămâi rumegând, ca de atâtea dăţi, fisurile logice pe care nu se poate să nu le fi detectat în tot ce-ai explicat înainte. Răzvăneii, GDLS sau tractoriştii nu vor şti niciodată că le-ai ascuns faptul că nu ştii prea multe despre relativitatea generală, că nu eşti prea convins că există găuri negre (bietul Chandrasekhar, după ce-a avut atât de furcă din cauza lui Eddington, te-ai mai găsit şi tu să te poziţionezi de partea conservatorului aceluia britanic…), că ai aceeaşi neagră insatisfacţie din ultimii douăzeci de ani când te gândeşti la modelul standard al particulelor elementare, că eşti sceptic în privinţa bosonului Higgs, că nu mai ştii ce să crezi despre fenomenele paranormale.

Că există teoremele lui Gödel, care arată că orice sistem axiomatic este incomplet. Că, la urma urmei, singurul sistem perfect pare a fi religia, care se bazează pe o singură axiomă: Dumnezeu este originea tuturor lucrurilor şi totul se întâmplă numai şi numai din voia Lui. Religia impune şi singurul mod de relaţionare cu divinitatea acceptabil (roagă-te), precum şi modul de comportare în cazul derapajelor raţionale (ţi se strecoară îndoiala în suflet ca să fii pus la încercare). În felul acesta, este uşor să-ţi imaginezi că lumea a luat fiinţă aşa cum scrie în Scripturi şi că mărturii despre vârsta Universului, dinozaurii, trilobiţii sau evoluţionismul nu sunt decât ascunsele căi ale Domnului de a ne pune la încercare. Nu ştiu pe nimeni care să fi încercat să enunţe vreo teoremă a lui Gödel în cazul religiei. Obscurantismul religios se bazează pe un sistem axiomatic extrem de robust.

Cristian M. Teodorescu
Cristian M. Teodorescu

Latest posts by Cristian M. Teodorescu (see all)