La întrebarea implicită privind viitorul muncii, în opinia mea răspunsul nu poate fi decît unul singur: munca nu are nici un viitor.

Legitim. Ceea ce nu înseamă că munca va muri prea curînd.

Cînd Marx a avut viziunea sa utopică, a comis o greșeală fundamentală – și nu aceea că a imaginat o societate fără clase, ci aceea că nu a construit imaginea completă a unei societăți fără clase și fără muncă. Munca, în esență, nu are nimic atractiv pentru o ființă cu conștiință de sine.

În societățile primitive, ceea ce socotim astăzi drept muncă avea ceva tainic, începînd cu semănarea bobului de grîu în pămînt, cu ajutorul unui băț aidoma unui falus, mînuit de mamele tribului, care făcea apoi să apară rodul spicului de grîu din pămînt, Terra Mater. Misterul continua cu minunatul meșteșug al vînătorii, în care erau invocate spiritele viitoarelor prăzi și care necesita nu numai pricepere, dar și un oarecare efort și tocmai de aceea era destinat bărbaților, mai bine dotați de la natură cu susținerea lui.

Omul trăia mirajul descoperirii fructelor oferite lui de natură și valoarea mistică a meșteșugurilor prelucrării silexului și mai apoi al arderii vaselor de lut și al obținerii bronzului și fierului, ocupații alese care reprezentau tot atîtea mistere. Munca era oficiată și nu era socotită o practică obișnuită. De pildă, numai cîțiva inițiați erau aceia care se ocupau de meșteșuguri, iar activitatea lor tainică, știința de a topi metalul și a obține amestecul în proporția potrivită era de-a dreptul venerată, ca și momentele în care anume boabe trebuiau semănate în pămînt la vremea lor, momente celebrate de preotesele Mamei Naturi și nu de colectiviste și tractoriști.

Cînd munca și-a pierdut taina, ea a devenit ceea ce este în mod corect definit de către etimologia în limba română a termenului, care la noi vine din slavonul monka, însemînd tortură.

În limba rusă, în schimb, la muncă se spune trud, tradus la noi prin trudă; astfel că, în esență, etimologia românească a cuvîntului definește actuala natură în sine a muncii, pervertită de evoluția societății de la taină, adevărată oficiere a unui ritual, la un efort care este un rezultat al constrîngerii. Latinescul laborare este mai aproape de ceea ce munca ar fi trebuit să rămînă, și anume rod al creativității umane și nu al sudorii trupului.

Această pervertire istorică, de la taină la constrîngere, se datorează evoluției omenirii de la globalismul primitiv din ceea ce vechii greci socoteau a fi fost „vîrsta de aur” a omenirii, la formele de organizare statală.

Statul, această entitate perversă și jecmănitoare, născut din instictul primar al populațiilor de păstori care își delimitau și apărau cu forța armelor teritoriile lor de pășunat și căutau permament să le extindă, a evoluat pînă la forma actuală, transformîndu-se de-a lungul istoriei, însă neschimbîndu-și esența sa structurală, abstractă, bazată pe exploatarea muncii, din ce în ce mai lipsită de atracția misterului.

Statul a confiscat zeii cei blînzi ai „vîrstei de aur” și i-a transformat în faraoni, regi, președinți, iar pe marii preoți în politicieni, care au hotărît și hotărăsc asupra viitorului, asupra păcii sau a războiului, cerînd în schimb supușilor ofrande din ce în ce mai împovărătoare, care au ajuns în lumea noastră de astăzi pînă la 40% din munca și venitul fiecăruia. Ofrandele aduse odinioară de bunăvoie zeilor au fost preschimbate de evoluția la statalitate în biruri, taxe și impozite, iar ceea ce fusese odinioară o taină, s-a pervertit într-ostenitoare practică cotidiană – munca. Statul a ajuns să fie reprezentarea modernă a vechilor zeități păgîne pe pămînt, cu precădere a celor mai sîngeroase, un simbol, o formă nici măcar reprezentată într-un chip anume, căruia cetățeanul trebuie să-i aducă jerftfă zilnică munca sa. O jumătate din viață.

Eforturile imaginației, a creativității unora dintre oameni care au fost menite spre a ușura munca, în mod paradoxal, au dus la adîncirea caracterului ei înrobitor.

 

Marile invenții nu și-au atins scopul lor fundamental.

 

Într-un manual de agricultură scris la sfîrşitul secolului al XII-lea de călugării cistercieni, un ordin catolic căruia istorici consacraţi îi atribuie meritul de a fi revoluţionat tehnicile agricole ale evului mediu, se relatează cu lux de amănunte binefacerile înhămării calului la plug.

 

Trebuie spus că în antichitate şi evul mediu timpuriu calul nu cunoştea binefacerile hamului, ci era pur şi simplu înjugat la căruţă sau plug, ca şi vitele. Vechiul sistem de tracţiune nu permitea transportarea unei greutăţi mai mare decît echivalentul unei jumătăţi de tonă de astăzi, pentru că jugul sugruma calul. De altfel, unul din ultimii împăraţi romani, Teodosius, legifera pe la mijlocul secolului V pedepse pentru cei ce oropsesc caii, încărcînd căruţele peste această greutate, aceasta fiind prima măsură de protecție a animalelor din istorie.

 

Noul sistem de înhămare, demonstrau călugării cistercieni, măreşte de patru pînă la cinci ori puterea de tracţiune a calului, ca şi suprafaţa care ar putea fi arată. Cistercienii au făcut un experiment, constatînd că, fie cu vechiul sistem, cu calul înjugat, fie cu cel nou, înhămat, două orgoare de aceeași suprafață continuă să fie arate tot în același interval de timp. De aceea, ca o concluzie, călugării menţionau: „deşi în unele locuri se aplică această metodă, totuşi suprafaţa arată rămîne aceeaşi. De unde se vede că nu hamul sau jugul contează, ci buna sau reaua intenţie a celui care mînă calul”.

 

Experimentul a arătat înainte de toate că, în lipsa constrîngerii, omul tinde, prin natura sa adevărată, să muncească cît mai puțin. Dar calul nu mai era mînat deja de multă vreme de bunul plac al celui aflat la coarnele plugului, ci de stăpînul acestui om. Astfel încît, prin noua metodă de înhămare a calului, adusă în Europa de valurile de migratori încă de prin secolul VII, dar implementată abia cinci sute de ani mai tîrziu în practica agricolă, prin inventivitatea călugărilor din ordinul cistercian, simultan cu asolamentul bienal și trienal, au fost arate suprafețe din ce în ce mai mari de teren, a crescut productivitatea agriculturii și Europa și-a schimbat peisajul. Au apărut numeroase sate și orașe noi, în cîmpiile din ce în ce mai largi, odată cu creșterea de trei ori a populației. Această epocă de bunăstare a fost întreruptă însă de două dezastre aproape concomitente, marea ciumă și marea năvălire tătară. Astfel încît efectul sistemului de înhămare a calului a fost anulat, și ceea ce părea o mare invenție care ușurează munca omului a intrat în anonimatul unei practici curente.

 

După același model, de astă dată nu din cauze naturale și dezastre instorice, ci prin intervenția statului, revoluția industrială nu a dus nici ea la diminuarea timpului pe care omul a trebuit să-l sacrifice muncii. În mod paradoxal, aceasta a devenit și mai oprimantă, prin repetitivitate, lipsă totală de aport imaginativ și prin condiții din ce în ce mai îndepărtate de un mediu natural și sănătos de desfășurare a efortului, pe care munca l-a presupus de la pervertirea ei din taină în constrîngere. Și așa a rămas pînă astăzi. Și în momentul de față, progresul este unul care duce numai la perfecționarea muncii, și nu la anularea caracterului ei opresiv. Acest caracter constrîngător, represiv al muncii este strîns legat de statalitate, de ordinea socială și nu neapărat de orînduirea socială. Odată cu spînzurarea omului leneș al lui Creangă, am acceptat statutul nostru de sclavi moderni. Și în capitalism, și în comunism s-a muncit sub imperiul aceleiași constrîngeri, dar a diferit numai forma de organizare și eficiența muncii.

Comunismul s-a prăbușit din cauze naturale, interne, fiind unul dintre cele mai ineficiente sisteme de administrare a muncii, care a trebuit stimulată prin metode de constrîngere extremă, împinsă pînă la represiunea brutală. Este știut că, din momentul în care a trebuit, în disperare de cauză, să aplice măsuri elementare de cuantificare a productivității, precum munca în acord global, comunismul a intrat într-o comă din care nu a mai putut fi resuscitat de nici un efort politico-militar.

În momentul de față, organizarea planetară a muncii se desfășoară sub pecetea și imperiul globalizării. Aceasta nu înseamnă diminuarea esenței sale opresive, de îngrădire a libertății naturale a omului, deși caracterul extrem de pronunțat al statalității tradiționale tinde să se estompeze.

Statul dă semne că moare, dar munca nu. Globalizarea este, în fond, o formă de organizare supra-statală a muncii, cu nimic mai benefică pentru omul nevoit să muncească din ce în ce mai mult, indiferent de progresul tehnologiilor.

Birocrațiile suprastatale se dovedesc mult mai puțin eficiente și totodată mai rapace, decît tradiționalele state naționale. Și marile corporații multinaționale sînt mult mai înrobite profitului obținut de pe urma exploatării angajaților, decît au fost întreprinderile capitaliste patriarhale.

Ca rezultat al acestei evoluții, munca nu va muri în viitorul apropiat. Din preot oficiant al unui mister, omul a devenit sclavul supus constrîngerii de a munci, cu un control din ce în ce mai redus asupra roadelor eforturilor sale. Șansele noastre de a avea cîștig de cauză în raport cu această constrîngere rămîn legile naturii, singurele capabile să distrugă suprastructurile rapace, naționale și supranaționale, pe care le alimentăm cu efortul nostru. Ele vor duce la o viitoare și previzibilă criză de supraproducție, care va duce în colaps sistemul actual de organizare a muncii și față de care singurele capabile să dezvolte anticorpi sînt, în mod paradoxal, națiunile cele mai tinere și mai puțin afectate de civilizația post-industrială, mai aproape de sistemele societale patriarhal-tradiționale.

Șansa ca viitorul muncii să fie pus în acord cu aspirația legitimă a omului de a-i dedica cît mai puțin timp și a-și recăpăta libertatea, care să nu fie doar una a cuvîntului, ci și a acțiunii, rezidă în treptata ei delegitimare ca motor al progresului. În fond, marile invenții ale omenirii, de la arc și săgeată, roată și pînă la robotul industrial au fost create în scopul de a oferi omului cît mai mult timp și cît mai multă energie pentru sine. Singurul aliat în lupta omului împotriva muncii este timpul. Prin înaltele tehnologii de comunicare, prin utilizarea lor pentru a-l face pe om să înțeleagă că timpul este cel mai prețios aliat al său, acesta va înțelege că, cu cît cîștigă mai mult timp de partea sa, prin orice mijloc, cu atît mai puțin munca își va exercita puterea asupra lui. Ca urmare, omul își va recăpăta prospețimea și bucuria de a trăi.

Cu timpul de partea noastră, vom cîștiga lupta milenară cu munca prin educație, căci munca este străină de aspirațiile omului și de adevărata sa natură.

Munca va redeveni o taină, un mister al creației odată ce vom înțelege, tot mai mulți, că pe Terra civilizația va lua naștere cu adevărat cînd omenirea va intra în concediu.

Marius Oprea

Marius Oprea

Marius Oprea (n. 22 mai 1964, Târgoviște) este un istoric, poet și eseist român, membru al Uniunii Scriitorilor din România.
A studiat istoria la Universitatea din București. A fost membru al cenaclului Universitas condus de profesorul și criticul literar Mircea Martin. Este autorul unei teze de doctorat cu tema Rolul și evoluția Securității (1948-1964). În prezent este președintele Centrului de Investigare a Crimelor Comunismului (CICC). A debutat ca poet în volumul Pauza de respirație, alături de Simona Popescu, Caius Dobrescu și Andrei Bodiu. Trăiește cu familia sa în Brașov.
(sursa: wikipedia)
Marius Oprea

Latest posts by Marius Oprea (see all)

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →