Nemo 2014

Notre-Dame d’Amiens

Amiens. Oraşul în care Jules Verne şi-a petrecut aproape fără întrerupere ultimele mai mult de trei decenii din viaţă: Ocolul Pământului în 80 de zile, Insula misterioasă, Castelul din Carpaţi, Căpitan la 15 ani, Cele 500 de milioane ale Begumei, Raza verde, Steaua Sudului, Robur Cuceritorul, Stăpânul Lumii au văzut lumina hârtiei aici. În mod evident, o multitudine de locuri şi instituţii din Amiens (inclusiv circul) poartă numele scriitorului, iar Convenţia Naţională Franceză de SF nu putea să nu se învârtă (cam obsedant) în jurul personalităţii lui Verne.

Amiens ar putea fi un oraş banal, este reşedinţa unui judeţ (département) de-al lor care se numeşte La Picardie, regiune eminamente agricolă. Are cam dimensiunile oraşului în care îşi are sediul Millennium Books. Însă picarzii aceştia au făcut tot posibilul ca oraşul să devină agreabil şi să se singularizeze cât mai mult posibil. Au un parc natural Les Hortillonages, o reţea de canale care despart grădini de flori şi zarzavat, unde te poţi plimba cu şalupe electrice pe care le manevrezi singur. Catedrala din Amiens, mai înaltă decât cele din Reims sau Chartres, a fost construită pe vremea când noi, proto-românii, eram preocupaţi până peste cap cu edificarea bordeielor şi cu pârjolirea recoltelor, otrăvirea fântânilor şi alte simpatice îndeletniciri naţionale. (În Amiens există şi o biserică mai veche decît catedrala aceea din secolul al XIII-lea.) Pe catedrala cea mare se proiectează seara imagini care colorează cu precizie sub-milimetrică sfinţii sculptaţi sau realizează felurite arabescuri pe frontispiciul clădirii. Cine se pricepe cât de cât la videoproiectoare şi la Photoshop, poate intui cât de remarcabilă este această realizare. N-am văzut conaţionali de-ai noştri cerşind, vociferând sau suflându-şi nasul, doar un tânăr cam dâmboviţean cu oarecare iniţiativă stătea în soare în mijlocul intersecţiei arborând cu un aer cam resemnat nişte brăduleţi dezodorizanţi pentru maşină.

Viaţă de noapte relativ tumultoasă pentru o urbe aşa mică, un cartier cu baruri deschise până târziu, cu nimic mai prejos decât centrul Bucureştului (din punct de vedere al agitaţiei); în rest oamenii sunt destul de destinşi şi începi să-l înţelegi pe Jules Verne că s-a stabilit în acest oraș.

Şi, dacă am înţeles bine, prietenul nostru Pierre Gévart a fost sub-prefect aici. În mod clar, amprenta domniei sale s-a cunoscut în organizarea manifestării: practic, totul a fost impecabil, de la calitatea mâncării servite până la calitatea expunerilor şi la varietatea programului.

Am ajuns la timp (joi după amiază) ca să audiez expunerea lui Alexandre Tarrieu, care se întreabă dacă Jules Verne este autor SF, dat fiind că toată tehnologia descrisă în Călătoriile Extraordinare este legată de divaisuri mai mult sau mai puţin realizate în momentul în care scria el despre ele: practic, nicio invenţie nu este complet nouă, ci o dezvoltare pe o scară mai largă a unor prototipuri deja existente (exemplul clasic fiind submarinul).

Evident, a început o lungă discuţie despre ce este, la urma urmei, SF-ul, aşa că m-am simţit ca acasă. Arthur Evans a continuat seria de expuneri, despre cam cum a fost continuată opera lui Verne şi cum a dat, treptat, naştere, adevăratului SF de pe continentul american. Se pare că precursorii recunoscuţi de critica de peste Atlantic ai SF-ului aşa cum îl ştim noi sunt Jules Verne, Herbert George Wells şi Edgar Alan Poe, autori care monopolizau şi primele numere ale Pulp-urilor americane.

Au urmat chinezii, domnul profesor Yan Wu, care vorbea în limba maternă, iar o asistentă traducea într-o franceză puţin cam chinuită. Nu ştiu de ce au ales soluţia aceasta, pentru că domnul Wu vorbeşte o engleză absolut corectă, iar, înaintea lui, Arthur Evans îşi susţinuse expunerea tot în engleză (a răspuns la întrebări în franceză). În fine. Deşi titlul expunerii lui Yan Wu era Jules Verne, precursor al SF-ului chinezesc, de fapt expunerea a fost mai generală, despre SF-ul din China. Am reţinut faptul că Jules Verne este important pentru chinezi, deoarece şi preşedintele chinez i-a rostit numele de două ori pe la diferite cuvântări în ultimul an. La sfîrşitul primei serii de conferinţe, Philippe Curval trebuia să prezinte un fel de sinteză a discuţiilor din ziua aceea, însă totul s-a transformat într-un eseu cam prea filozofic după gustul meu, de la care a trebuit să plec, pentru că trebuia să ne cazăm.

Momentul cel mai interesant a fost în prima seară, o lectură a piesei Good bye Mr. Verne scrisă de Pierre Gévart. „Lectură” însemnând că piesa era, de fapt, jucată, însă cu textul în mână. În rolul lui Jules Verne, Pierre Gévart; în rolurile lui Michel Verne şi al tânărului Herbert George Wells, cei doi gineri ai lui Pierre, iar în rolul lui Honorine Verne şi al cameristei, cele două fiice ale lui Pierre. Reprezentaţia a avut loc în curtea de la intrarea casei lui Jules Verne, iar subiectul era simplu şi delicios: trenul cu care călătoreşte H.G. Wells de la Paris la Calais are o defecţiune la Amiens, iar Michel Verne, aflînd de aceasta, face tot posibilul ca tînărul britanic să fie oaspetele familiei Verne timp de două ore, până când trenul se punea din nou în mişcare. O confruntare culturală, intelectuală, de mentalităţi şi de generaţii, prefigurând ce va să devină SF-ul la cîteva decenii după această posibilă întâlnire. Aplauze furtunoase.

Toate ca toate, însă venisem nepregătit la conferinţă, practic în afară de câteva poze luate de pe net nu aveam nimic. Nu ştiam dacă voi avea retroproiector, nu ştiam care este nivelul şi care sunt aşteptările, aşa că nu aveam absolut niciun plan despre ce va să fie vorba în expunerea SF extrem într-o dictatură extremă. Diverşi organizatori mi-au spus în repetate rânduri ce aşteptări mari au de la conferinţa mea; în plus, a doua zi s-a dovedit că Dominique Warfa, care trebuia să ne vorbească depre distopia belgiană şi psihiatrie nu avea să mai vină, drept care puteam vorbi mai mult decât mi se alocase iniţial (o oră). Aşadar, cu uzina de adrenalină funcţionând la parametrii maximi, am purces pe la ora 23:00 la încropirea conferinţei, activitate pe care am reuşit s-o duc la bun sfârşit pe la 04:30. După 2-3 ore de somn, trebuia să văd ce se putea face în condiţiile date.

Am deschis aşadar seria de conferinţe din a doua zi, am reuşit să vorbesc vreo oră şi un sfert, în principal despre cât de naşpa era în România comunistă şi mai ales pe vremea lui Ceaşcă, am pus poze cu transportul în comun pe vremea aceea, cozi, puii-fraţii-Petreuş şi alte asemenea. Înainte de aceasta, am prezentat în mod comparativ o istorie modernă a României şi a literaturii române, apoi între literatura mainstream şi SF. Am prezentat principalele teme şi curente, pionierii (Al.N.Dariu, D.G. Ionescu, Anestin, Aderca) cele încurajate de vremurile prolecultiste (SF-ul de sorginte sovietoidă), apoi de Ceauşescu şi de securiştii lui (în special literatura de avertisment, distopiile, micile „şopârle” pe care reuşeau să le mai strecoare Grămescu sau Columbeanu în Almanahul Anticipaţia), ce s-a întâmplat după 1989, celebra sintagmă a lui CTP cu SF-ul înmormântat în Ghencea. Culminînd cu vremurile mai moderne, cyber punk-ul, fantasy-ul (Liviu Radu în principal), regăsirea gustului activităţilor fandomistice, crearea SRSFF, concomitent cu concretizarea altor poli geografico-tematici. În fine. Cred că a ieşit mai bine decât mă aşteptam iniţial. Pierre n-a asistat, a trebuit să meargă la o înmormântare (nu a SF-ului, sper).

După mine a urmat Ugo Bellagamba, cu o expunere foarte documentată despre influenţa lui Jules Verne asupra primelor texte SF americane. În particular, m-am şi împrietenit la cataramă cu Ugo, care este organizatorul Utopiales la Nantes şi care m-a invitat acolo (cu o expunere, desigur) în 2015.

După amiază, 20 000 de leghe sub mări la greu, personalitatea lui Nemo disecată mai ceva decât aceea a lui Ion al Glanetaşului în manualele noastre. În cursul mesei rotunde, Pierre Gévart a lansat şi ideea că, la urma urmei, Nemo era un fel de Bin Laden, ceea ce a încins spiritele, iar eu am tras concluzia că celebrul musulman nu este chiar complet antipatic amicilor francezi. La proiecţia de seară a 10 scurt-metraje n-am mai asistat, eram literalmente terminat.

Cred că este momentul să fac şi o prezentare a amplitudinii manifestării: cam 80-100 de persoane, destul de resemnaţi, câteva standuri de cărţi, o expoziţie de artă grafică mai slăbuţă decît ce se face pe la noi (nevastă-mea nici n-a vrut să luăm albumul care ni s-a distribuit, zice că lucrările sunt slabe). Fără jocuri, fără roboţei, bal masqué sau cinema mai serios. Aceleaşi lamentări ca pe la noi: lumea nu mai citeşte, tinerii nu se interesează de „mişcare”, tirajele sunt slabe, nu se poate trăi din asta. M-am întreţinut mai mult pe teme filosofico-matematice cu Georges Bormand, despre care am aflat abia acum (deşi ne ştim de la Stockholm) că este prof de mate. Fac, dacă mi se permite, o mică anticipaţie: convenţia română din toamnă, de la Craiova, tot cam aşa ceva va fi. Cu Jules Verne în minus şi ceva hăhăieli bahice în plus.

Ultima zi de convenţie propriu-zisă, sâmbătă, a debutat cu o acţiune care pe mulţi i-a cam enervat: atenţia a fost acaparată de o asociaţie a „prietenilor lui Michel Jeury”, este vorba de autorul romanului Le temps incertain (Cronolysis, în engleză), scriitor care a pus punct SF-ului prin 1988 (printre altele, şocat fiind de dispariţia părinţilor lui), consacrându-şi activitatea scrierii de romane care se desfăşoară în Franţa profundă (romans du terroir) şi care au avut un succes financiar nebun, după ce TV France 3 i-a cumpărat drepturile de autor pentru ecranizarea acestor romane ţărăneşti în vederea realizării filmelor care ne prezintă această Franţă idilică, încurajează turismul, stimulează mândria naţională şi au o influenţă decisivă asupra activităţilor intime ale familiilor franceze marţea seara. Totul ca să ni se spună acum cît de mult regretă Michel că a rupt-o cu SF-ul. Expunere lungă, multe filme, imagini de la ţară, copilărie chinuită, sărăcie cruntă etc. etc. Amicii lui Jeury începuseră mai târziu decât trebuia şi se întindeau nepermis de mult (sesizam aceasta după privirile pe care le schimbau auditorii între ei). Aliette de Bodard şi Ugo Bellagamba stăteau în picioare la uşă, aşteptînd să li se cedeze scena, dar prietenii lui Jeury ne explicau despre vinurile care se fac acolo, la ei, în Dordogne.

Nemo 2014

Aliette de Bodard

Despre interviul pe care Ugo i l-a luat Alliettei de Bodard n-am să scriu prea mult. M-a surprins doar de câte ori a ridicat-o Ugo în slăvi că este „polytechnicienne” (un fel de supraoameni). Noi am avut ocazia să discutăm mult mai mult cu Aliette când a venit la Bucureşti, ştim despre familia ei, unde a copilărit, unde a făcut facultatea, ştim şi de ce scrie direct în engleză, ea fiind franţuzoaică (după tată). Mai interesant mi s-a părut faptul că venise împreună cu bebeluşul de 11 luni, cu care era gravidă atunci când a venit la Bucureşti. Cum trece timpul.

După amiaza a fost un program mai de relâche, s-au votat premiile Rosny Aîné (n-am votat, nu citisem, deşi s-a distribuit o antologie cuprinzând toate textele), apoi am asistat la o discuţie privind oportunitatea organizării unui Worldcon în Franţa (se pare că s-a ajuns la concluzia că nu prea are rost, sau ar avea rost la Nice, undeva în sud; în niciun caz la Paris), după care au dat-o la pace şi şi-au spus că n-ar fi rău să organizeze un Eurocon în 2018, tot la Amiens.

Nemo 2014

Good bye, Mr. Verne

Seara urma o nouă reprezentaţie cu Good bye, Mr. Verne, apoi dineul de gală, la care nu prea puteam sta, deoarece a doua zi plecam la 4 dimineaţa din Amiens. Am ajutat familia Gévart să-şi mute mesele şi scaunele pentru reprezentaţie (Pierre îşi scrîntise glezna şi era fericit, pentru că-l putea juca pe Verne într-un mod mai veridic), apoi mi-am luat rămas bun de la ei şi de la cam toată lumea, mai puţin de la tipul din Marsilia care a refuzat să-mi strângă mâna când a aflat că sunt român.

Fără să reuşesc, din păcate, să gândesc altceva decât „am bifat-o şi pe-asta, bine măcar că nu m-am făcut de râs”. Sper ca numai oboseala să fi fost de vină.

© Cristian Mihail Teodorescu

Cristian M. Teodorescu
Cristian M. Teodorescu

Latest posts by Cristian M. Teodorescu (see all)