C o l i v i i l e d e a u r
41.
Mulţi erau adunați acum prin subsolurile lui cabor. Unii vârâţi până la bărbie în bazine cu reziduuri lichide, la temperatura corpului, ţinuţi acolo până când avea să li se zbârcească pielea. Alţii, eroii gloatei, capturați printre primii – închişi în oglinzi sferice, cu surse punctiforme de lumină, însemnând mai mult decât un milion de sori. Restul fuseseră marcaţi pe viaţă, ca să fie recunoscuți oricând, cu tatuaje artistice gravate în corduri, gata să strige “ăsta e!”
Dar nici asta nu era pe gustul generalisimului. El tânjea încă după ordine şi precizie desăvârşite, şi-şi muşca buzele de ciudă la gândul că în curând totul o să se termine, că prea puţin o să mai rămână de făcut. Jalabier avea o viziune practică şi completă a celor ce aveau să urmeze. Ridică din nou braţul şi mai făcu un semn, unul dintre ultimele.
În mai multe locuri, cabor scoaseră la iveală colivii de aur învelite în catifea grea, care la atingere provoca un somn adânc, un frate al morţii de dincolo de eter. Şi în vreme ce seara bătea din aripi cu înverşunare, luând în ocrotire întreaga lume de jos, caldarâmul lustruit, luminile pieţei, blocul despicat, ei smulseră sigiliile şi desfăcură zăvoarele.
Câteva mii de Ksi-Ksou, fluturi neasemuit de frumoşi, cu aripile cât palma, nebuni ai culorii, îşi luară zborul tăcuţi. Pentru o clipă, generalisimul se simţi şi el fericit.
– Zburaţi, zburaţi, copiii mei, zburaţi! strigă, cu ochii strălucind.
De bucurie, îşi uitase beteşugurile şi se îndreptase pentru o clipă, în toată măreția celor o sută douăzeci de centimetri ai săi.
Ksi-Ksou se risipiră îngânduraţi, furişându-se pe lângă ziduri, coborând în piețe, pe bulevarde, prin toate ungherele casei. Se lăsară atraşi de locurile în care agitaţia depăşea limita lor de înţelegere. Acolo aflau capii răutăţilor, oile negre, fruntașii zurbagiilor. Ksi-Ksou se lipiră ţipând de frunţi, de obraji, de podurile palmelor. Sărutară cefele, pleoapele, buzele schimonosite. Şi adormiră uşurându-se pe epiderma acelora, secretând milioane de soli cu fiecare străfulgerare. Casa se umplu de fulgere violete.
O mulțime de LOD stăteau gata să facă explozie.
În cele din urmă, Chanu Balai și încă vreo două cente, frățiori și surioare, se refugiaseră prin ruinele de la Komstok Arena, sub care se întindeau în adânc hrubele Mamatricei.
Îi șopti lui Leni să se refugieze sub streașina ușii blindate dincolo de care Mamatricea moțăia de foarte multă vreme, aproape o decadă întreagă, supărată pe cele ce se petreceau în lumea de sus și-n exterior, sau poate numai nepăsătoare.
Leni îi dădu ascultare, târându-l de mână pe Tati, ca și cum acela ar fi fost copilul, iar nu părintele său fizic. Asta îi și reproșă frendul.
– Cum o să intrăm la dânsa, Tati? întrebă Leni. Care-i planul?
– Găsim noi ceva, îi răspunse vag adultul de un cot și ceva. Trebuie doar să ne gândi.
”Asta nu-mi sună deloc bine” îndrăzni frendul. ”Și nu mă deranjează dacă vorbiți tare, numai să nu gândiți zgomotos…”
Prinsese iarăși curaj după ce scăpase de șocurile bastoanelor energetice ale lui cabor și de Ksi-Ksou. Obrăzniciile lui îl mirară pe Tati S, care însă nu se enervă, căci încă nu era în stare de așa ceva.
– Dar oare mai există Mamatricea? bodogăni descumpănit băiatul.
Astfel de nerozii nici nu așteptau un răspuns.
În vremea asta, pe cealaltă parte a sălii, Chanu Balai râse și el scurt, amărui.
– Ia te uită! Amicul Killim în persoană și frățiorii săi buni…
Kilimanjaro surâse chinuit la rândul lui, urmat de toată seria: Egan, Ramon, Coronado. Și alții, tremurând ghemuiți ceva mai încolo. Surioarele Yeke, Morel, Komodo… LOD peste măsură de inflamați și spaima ce-o gustaseră în Piața Mare, abia dacă le îngăduiau să-și amintească cine sunt ei înșiși.
– Nu mă mai știi, așa-i, Killimule?
Nu, nu-l mai știa. Odată cu niște circumvoluțiuni răseseră și amintirea pocherașului de pomină din noaptea aceea.
Afară, în jurul a ceea ce rămăsese, după ani de uitare, din Komstok Arena, cabor mișunau strângând rândurile pentru un ultim asalt.
– Te faci frățior cu te miri cine până treci puntea, mormăi Chanu Balai, plimbându-și privirile peste noua lui oștire.
Cei mai mulți erau înarmați cu bucăți de țeavă, smulse de prin răcitoarele prăvăliilor din Piața Mare, cioburi tăioase de plastă, ori lame. Ici și colo, Balai văzu petele galbene ale sângelui de cabor. Dar nu puțini, în furia dinaintea groazei reușiseră să smulgă arme adevărate. Chanu trecu de la un grup la altul, vorbindu-le scurt, repezit. Trupul uriaș de plastă, împrumutat de la Comix, îi impresiona. În starea lor, nu erau mai mult decât o haită de animale de-ale salinei și păreau dornici să-i dea ascultare.
Îi alese pe cei mai fioroși, postându-i de-o parte și de alta ale porților de intrare, care, deși aproape năruite, încă-i mai puteau opri o vreme pe cei de-afară. Cu restul, improviză mici detașamente de șoc, menite să intervină în cazul unei străpungeri.
– Leni, strigă, mai bine vă tirați din zonă, băi băiete! Vine prăpădul.
Erau numai ochi și urechi.
Cu puțin înainte de căderea întunericului, generalisimul porunci prelungirea zilei până la rezolvarea adecvată a treburile legate de aceste resturi ale răzmeriței. Soarele de pe cerul salinei și-al casei se stinse, însă alți o mie îi luară îndată locul.
O patrulă cabor se deplasă cu multă prudență în jurul cupolei, să se convingă că nu stă nimeni la pândă în firidele peretelui, ori în gurile de acces spre lumea de jos. Pe Jalabier nu-l amuzau ambuscadele.
Patrula își termină rondul și le semnaliză liber celorlalţi cabor. Sumedenie de gură-cască, atrași de priveliște, fuseseră împinși la distanță sigură de ceea ce avea să se petreacă în puține clipe. Mulți părăsiseră lumile eterului, doar ca să trăiască de aproape senzațiile tari ale unei încăierări din exterior. Și mai mulți rămăseseră în fața mediatoarelor, să urmărească în siguranță această nouă nemaipomenită faptă a lui Faraon, prezent el însuși la fața locului. De un ceas și mai bine, toți crainicii anunțau asta cu bucurie și admirație.
Adoratele supremului, însoțite de un întreg alai, căutară locurile cele mai confortabile, în vastele lor palate, să se bucure de sfârșitul spectaculos. Cele petrecute în Piața Mare și urmarea promisă îi mișcaseră până și pe cei mai plictisiți dintre curteni, aceia care trăiseră multe vieți și se văicăreau fără încetare că nu-i mai miră nimic.
Un minut mai târziu își făcu apariția turela de asalt, potrivită să spargă porțile cupolei și să-i facă pe toți chisăliță. Pe lângă mașinăria împodobită cu brizbrizuri din Mecanic și graffiti evlavioase dedicate slăvitului, o ceată de cabor aleși pe sprânceană înaintau hotărâți să sfârșească treaba cât ai bate din palme. De departe, protejat de un blindaj transparent, Faraon însuși îi privea însuflețitor.
Chanu Balai îl ținti cu grijă pe acela care părea să fie exemplul de tărie pentru toți și-l răsplăti cu un scuipat de-al ”Grăsanului” în ochii de gheaţă. Astfel, le recomandă celorlalți să se pitească mai bine în spatele turelei unde, firește, nu era destul loc. Încărcătorul ”Grăsanului” mai avea destule sugestii și Chanu își propuse să nu le irosească decât pe aceia care le meritau.
Înaintarea se poticni câteva secunde.
– AICI CABOR! răcni o voce de wolfram. AVEȚI UN MINUT SĂ LĂSAȚI ARMELE!
Cei dinăuntru răspunseră cu urlete și înjurături.
Încă de trei ori se apropie turela, însă Chanu și alții lucrau atât de bine încât flăcăii lui Jalabier socotiră că e mai prudent să rămână la depărtare. Ori, fără susținere, mașinăria singură nu făcea nici cât un rahat de șoarece, căci odată ce trecea de porți cine știe ce-i puteau vârî frățiorii sub cochilie. Mai mulți boscabor se strânseră la sfat, să cerceteze dacă n-ar fi mai bună o intrare prin partea de sus a cupolei. Faraon se distra din ce în ce mai bine.
‒ Iartă-mă, o, stăpâne, pe mine păcătosul, că stric bucuria ta și-a minunatelor tale soții, spuse cu umilință generalisimul aflat la picioarele sale. N-aș fi vrut să dau importanță acestor nimicuri. Dar cu fiecare minut de întârziere, crește primejdia ca pojarul să se reaprindă. Iar mulțimea pe care am pus-o cu botul pe labe, văzându-i pe aceștia că ne țin piept, se poate aduna din nou.
‒ Fă tot ce trebuie, Jalabier, îi răspunse nemaivăzutul. Ți l-aș fi împrumutat eu însumi pe frumosul meu Citah, dar nu știu pe unde hălăduiește acum, iar Nimeni nu e nici el de găsit. Va plăti pentru această nesupunere. Fă tot ce trebuie. Eu am să mă veselesc oricum.
Fără plăcere, dar cu înțelepciune, demnitarul se înclină și trimise iarăși după o parte din coliviile iubiților săi fluturi de salină. Totodată porunci boscaborilor să se pregătească pentru a învălui gloata într-un fel secret, rezervat doar dușmanilor de seamă.
Fu ultimul asalt.
42.
Chanu Balai:
Frăţiorii Coronado şi Ramon au căzut primii, ciuruiți din spate, presărați pe zidurile arenei, fără măcar să-și dea seama ce se-ntâmplă. Apoi au fost împroșcați mulți alții. Numai vreo doi cabor am izbutit să dobor în primele secunde, cu un tir iute şi precis, care mi-a adus aminte de tinerețe…
Într-un minut aveau să dea buzna cu zecile. Care va să zică găsiseră până la urmă o cale ocolită, prin eter, și ne picaseră taman în dos. Javra de Faraon poate orice pentru supușii lui ăi mai credincioși. Pesemne că și Spector descoperise cum se poate face asta, ceva care-ar fi trebuit să rămână doar pentru baștani. Nu mă mai mir că l-au făcut firimituri..
În urletul general, care acoperise chiar şi canonada cabor, auzeam totuşi limpede niște scâncete. Ale mele, Chanu Balai.
Am tras nădejde c-o să scoatem un timp mai bun decât ei. Adică puteam să-i găurim pe cei care veniseră deja din eter, ca aburi care se coagulau în platoșe de plastă, înainte să se mai ivească și alții, să ne năpădească.
Frăţiorii ridicau ţevile, dar prea încet. Au fost doborâți cu duiumul. Chiar lângă mine, Egan de trei ori, în piept, în foale și-n genunchi. Killimanjaro (asta-i culmea) iar în frunte. Am slobozit o rafală lungă, să le dau timp altor frăţiori și surioare să scape deocamdată nevătămaţi. Însă pereții se tot umflau fâsâind, întindeau un tentacul, două, plesneau fătând cabor.
– Jos! am zbierat. Toată lumea jos!
Am tras până mi-au luat foc palmele. Deodată, ”Grăsanul” a clănțănit sec, fără cartușe.
Și brusc, fără niciun motiv, calea dinspre eter s-a blocat, închizând robinetul de cabor. Poate întrecuseră măsura.
– Pe ei! a zbierat surioara Yeke.
Ieșeau scântei din cabor. Vreo câțiva rămăseseră prinși jumate afară, jumate în eter și-au fost făcuți praf. Părea c-o să-i dovedim până la urmă.
Atunci au dat asmuțit asupra noastră zeci de fluturi și-am știut că s-a terminat.
Leni se lipise înspăimântat de ușa enormă dincolo de care hiberna Mamatricea în hrubele ei, unde lor nu le era îngăduit să pătrundă. Îl luase la piept pe Tati și urmăreau neputincioși măcelul.
”Trebuie să ne frepacem morți”, se bâlbâi frendul din pricina tensiunii. ”Să ne prefacem.”
Știa că atingerea lui Ksi-Ksou îl va ttermina și pe el.
Aripile fâlfâiau din ce în ce mai aproape, stârnind țipete. Deodată băiatul se dezechilibră, trăgându-l pe Tati după el. În spatele lor, discul bombat al ușii, alunecase într-o parte, cu glas asurzitor de gong, descoperind intrarea în hrube. O mogâldeață li se încurcă printre picioare.
– Focule Mic, se miră Leni, credeam c-ai pierit în piață.
– Nu-i vreme de politețuri, îi răspunse cu asprime copilul. Coborâți îndată și țineți drumul tot înainte, prin întuneric. Nu te opri pentru nimic, chiar dacă te împiedici, ori te piși pe tine de frică. Mamatricea m-a trimis să-ți zic că-i vremea trecătoriii și pentru voi. Sunteți așteptați…
Și rostind acestea, se repezi prin fumul ce înecase Komstok Arena, străpungând învălmășeala. Pe mozaic necuprins al pardoselei se zvârcoleau zeci de făpturi, mușcându-se, zgâriind.
Leni șovăi câteva secunde dinaintea beznei care emana o miasmă de loc stătut, uitat.
(Noaptea în oraș, fără părinți – Editura Fusion 21, 2017)
