Când au venit extratereștrii în Italia, n-au aterizat ci s-au teleportat: Noul SF italian

Un comentariu de Debora Montanari, ca răspuns la articolul „Farfuriile zburătoare n-ar ateriza niciodată în Lucca: ficţiunea science fiction-ului italian” de Prof. Dr. Arielle Saiber, S.U.A.

Am vrut să parafrazez titlul Ariellei Saiber, un pic pentru distracţie şi un pic pentru a risipi un fel de blestem care prin exprimarea nefericită a lui Carlo Fruttero[1], „este imposibil să ne imaginăm o farfurie zburătoare care să aterizeze la Lucca”, a dus la minimalizarea SF-ului italian şi a scriitorilor acestuia. O frază care este veche (datând de la sfârşitul anilor 60) şi, de asemenea, poate chiar uitată: nu aparţine mentalului noii generaţii de scriitori, aşa cum nu aparţine nciunuia dintre cititorii noi sau noilor editori.

Acum, în aceste vremuri atât de îndepărtate de anii ’50 şi ’60 privind toate aspectele vieţii, această nouă generaţie de editori duce mai departe ideea unui science fiction detaşat de mentalităţile vechi şi mai legat de mentalitatea modernă.

În articolul meu, un fel de răspuns foarte personal la remarcabilul studiu al profesoarei Arielle Saiber[2], termenul fantascienza se referă la tot ceea ce este „fantastic din punct de vedere ştiinţific”, ceea ce implică toate sub-genurile. Sunt de acord cu Arielle Saiber atunci când afirmă că ficţiunea SF italiană este vie, aş adăuga că a ajuns să fie uimitoare, foarte bogată în conţinut şi idei, de multe ori mai originală decât science fiction-ul american, dar, din păcate, există un „dar”: iar acesta nu este legat de afirmaţia lui Fruttero, este în schimb legat de contextul actual, în care fantascienza italiană este scrisă, editată şi citită.

La începutul science fiction-ului italian: politică nu artă

Înainte de a defini acest context, aş dori să subliniez faptul că Arielle Saiber a lovit ţinta cu analiza sa a procesului istoric care a condus şi ţinut SF-ul italian într-un colţ întunecat o lungă perioadă de timp şi, în acelaşi timp, aş dori să subliniez faptul că este adevărat că acest proces istoric a influenţat lipsa difuzării SF-ului italian în restul lumii, o decolorare constantă în timp. Astăzi această influenţă nu mai este perceptibilă.

Intervalul de timp, devine, în acelaşi timp, cauză şi efect al naşterii unui SF contemporan liber de influenţa unui trecut represiv al italienităţii: acest trecut este valabil numai pentru operele produse în acea epocă.

Nu mai interesează dacă extratereştrii fac sau nu turism în Italia, aterizează sau nu cu navele lor spaţiale: imaginaţia scriitorilor şi cititori nu mai este limitată la farfurii zburătoare şi la micul lor pilot verde şi extraterestru, ci este amplificată într-un mod mai puţin stereotip şi mai ales fără absurde obstacole auto-impuse.

În timp ce în Italia, în anii ’50, ’60 şi ’70 se înălţau adevărate ziduri împotriva imaginaţiei – şi împotriva oricărei acţiuni – pentru că o viziune îngustă era convinsă că italienii au fost obligaţi să sucombe în confruntarea cu SF-ul american, astăzi în noul mileniu, nu mai este cazul: comparaţia nu mai este un concurs pentru a vedea cine este mai bun la povestit, aş spune că este mai mult un dialog, o analiză reciprocă cu privire la puncte de vedere diferite. Acest lucru este creativitatea, arta, tot restul a fost un fel de politică plictisitoare, prea realistă pentru a putea gândi într-un mod corect la science fiction, la valorile sale, precum şi la anvergura potenţialului.

Arielle Saiber pune în articolul său, o întrebare crucială:

Cum ar putea o cultură să nu recunoască seminţele de SF în pelerinajul în altă lume al lui Dante, în călătoriile în spaţiu ale lui Ariosto, în vizionarele maşini zburătoare ale lui Leonardo, în spaţiul fără sfârşit şi în lumile lui Giordano Bruno, în utopiile lui Antonio Doni şi Tommaso Campanella, în paradigma lui Galileo ce a modificat percepţia galaxiei, în tehnologia comunicării a lui Marconi şi în tehnofilia futuriştilor, pentru a numi doar câţiva?” [3]

Această întrebarea mi se pare crucială deoarece implică cel puţin două răspunsuri şi, de asemenea, pentru că are valoare, chiar în această perioadă a contemporaneităţii în care creşte noua fantascienza italiană. Ceea ce mi-a dus în minte o premisă: uneori, chiar savanţii pot fi ignoranţi, mai ales dacă sunt limitaţi de contexte politice şi religioase şi de puncte de vedere personale obtuze. Faptul că un savant este ignorant este foarte grav: în primul rând, pentru că este o persoană de referinţă căreia i s-a acordat girul public în ceea ce priveşte creşterea cunoaşterii, şi al doilea, pentru că este prima persoană care nu-şi recunoaşte propra ignoranţă, prin urmare, şi care rareori îşi schimbă ideile sau îşi admite propriile greşeli.

Cu aceasta în minte pot spune că nu este „cultura italiană” aceea care a negat seminţele de SF în marile opere ale maeştrilor italieni din trecut, mai degrabă câteva persoane care mai bântuie pe acolo – care o folosesc dar care nu o respectă – cercetători limitaţi în unele moduri, desigur: limitaţi prin credinţă politică, religioasă şi prin orice altă condiţionare care poate face ca o persoană, chiar având un anumit nivel de educaţie, să devină obtuză şi oarbă.

Prima responsabilitate a celor care contribuie la creşterea culturii şi a nivelului de cunoştinţe este tocmai aceea de a fi obiectivi şi deschişi la minte, altfel se pot obţine rezultate contrare culturii şi cunoaşterii, adică ignoranţă şi încă şi mai multă ignoranţă. SF-ul italian şi evoluţia sa limitată sunt dovada empirică.

Obiectivitatea în Italia, în acea perioadă – chiar şi acum, dar la niveluri diferite – era minimă, mai ales dacă nu uităm cum a subliniat Arielle Saiber[4]: cultura italiană era în mâinile intelectualilor de stânga, suspicioşi cu tot ceea ce era american şi science fiction-ul atunci era considerat o chestie foarte americană. Deci acestea sunt condiţiile politice şi istorice impuse de câţiva intelectuali comunişti şi stângişti care au împiedicat viziunea unui context science-fiction şi au eliminat statutul acestui gen literar în Italia.

Dar problema e mai complexă, şi aici ajungem la continuarea răspunsului meu, care începe cu o întrebare care ar putea fi adăugată aceleia pe care şi-a pus-o Arielle Saiber: cum se poate ca o ţară care a fondat prima universitate din lume [5] să reuşească să-şi minimalizeze o parte din propria cultură într-un mod atât de descalificant?

Prin superficialitate. Superficialitatea este un defect care aparţine în mare măsură modernităţii: superficialitatea este lipsită de emoţii şi de viziune. A fost şi este o lipsă de neiertat a curiozităţii cu privire la ceea ce a fost science fiction-ul şi la ceea ce ar fi putut fi pentru cultura italiană, prin urmare, lipsa totală de viziune: incapacitatea de a vedea viitorul potenţial al SF-ului pentru Italia, pentru autorii săi, pentru cititorii săi, pentru dezvoltarea culturală şi intelectuală a unui popor care acum se găseşte într-o poziţie dezavantajoasă şi suferă un prejudiciu auto-impus în ceea ce priveşte propria sa producţie SF, un prejudiciu atât de bine construit şi atât de autoconvins, încît a prins chiar şi în restul lumii timp de zeci de ani.

Dacă Arielle Saiber răspunde la propria-i întrebare, prin identificarea factorilor externi şi auto-impunerilor, ce au provocat explozia acestui prejudiciu, eu îmi permit s-o contrazic: în acest caz, nu văd decât auto-impuneri. Contextul istoric, politic şi religios, din punctul meu de vedere, nu reprezintă factori externi: a existat o incapacitate internă de a depăşi ideologiile şi de a sprijini obiectivitatea şi cercetarea în numele culturii. A fost o lipsă de voinţă de a contracara acele critici de analişti care au impus limitatul lor punct de vedere minimalizând prestigiul SF-ului, etichetându-l ca „paraliteratură”, alimentând astfel prejudiciul.

Cum pot fi atât de sigură, vorbind de ani pe care nu i-am trăit? Pentru că astăzi, la anumiţi intelectuali şi anumiţi critici –, dar, de asemenea, şi la anumiţi editori – mai există încă această concepţie greşită şi o vanitate tipică încercând să considere SF-ul – tot SF-ul, fără vreo distincţie – un joc inutil şi fără vreo calitate. Din fericire, nu toată lumea se dedă acestui comportament distructiv. Ca scriitor şi de asemenea, în calitate de cititor, văd fantascienza ca pe o formă de cunoaştere înaripată, capabilă să o ia departe în orice direcţie şi să înţeleagă lumea într-un mod holistic, un mod unic observând fiecare calitate şi fiecare defect. În ultimele decenii, cultura italiană şi-a mutilat aripile şi a încercat să vadă lumea de la înălţimea genunchiului broaştei. S-a creat astfel o buclă cvasi-infinită dar negativă de feedback din care doar prin angajamentul şi responsabilitatea scriitorilor, editorilor şi cititorilor, Italia a reuşit să iasă. Acum, mediul de creştere al noului SF italian este diferit, este deconectat de trecut, este aproape liber de orice condiţionare, e plin de idei, chiar dacă, în unele cazuri, există probleme de „atmosferă.”.

Mediul actual în care se dezvoltă SF-ul italian

Ca autoare de SF italian mi-am făcut o idee privind mediul de creştere a fantascienzei contemporane, din care fac parte din 2006, ca parcurs şi experienţă proprie. Precizez cu toate acestea că viziunea mea este personală, în fond observ cu proprii mei ochi şi deduc prin propriile mele gânduri, dincolo de faptul că am ajuns la unele concluzii, am ajuns nu în urma unei interpretări, ci observând fapte atât de evidente încât sunt fără echivoc. În primul rând, termenul „mediu” înseamnă habitatul în care coexistă toţi fanii SF-ului, la care se adaugă „profesioniştii” şi publicul larg de film, televiziune, literatură şi aşa mai departe, apoi împart acest habitat în sub-domenii, cum ar fi cercurile de scriitori, sfera de acţiune a editurilor şi editorii însuşi. Când vorbesc de edituri mă refer la cele mici şi medii. Giganţii editoriali sunt marginali în ceea ce priveşte ambientul science fiction-ului, de fapt, i-am lua în considerare numai din punct de vedere statistic, fiind mult mai interesaţi de ceea ce este la „modă.”

Comparativ cu ceea ce am citit în lucrarea dnei Prof. Arielle Saiber, pot să spun că acest habitat s-a transformat în ultimele decenii: în bună parte a evoluat, a crescut germinând nu datorită trecutului, ci din noile seminţe care au încolţit producând idei proaspete, urmate de acţiuni concrete.

Deşi este adevărat că în alte medii tipice habitatului italian mijlociu, se interpretează totul dintr-un punct de vedere politic sau prin incapacitatea de reînnoire a unei literaturi încă ancorate în verism şi în neorealism, iar aceste concepţii sunt încă înrădăcinate, în SF aceste atitudini nu se mai percep de mult.

A fost o răsturnare: ar fi o subestimare s-o definesc ca fiind o „renaştere”, cred că este mai potrivit să se vorbească despre „iluminism” înţeles ca o eliberare din ignoranţa dictată de condiţiile istorice, politice şi religioase. Când vorbesc de iluminismul science fiction italian mă refer la ideea răsturnării „lumii vechi” şi impunerea unei noi viziuni.

Trebuie spus că nu tot SF-ul italian este iluminist: cred ca ceva normal din moment ce science fiction-ul se face de către oameni, dar, din păcate, destule asemenea fiinţe umane sunt rămase la un nivel mental adolescentin. Aceşti oameni perturbă atmosfera – după cum spuneam – unui un mediu luminat, aducând unele umbre. Acestea sunt personaje care prin atitudinea faţă de public au dovedit şi continuă să-şi dovedească retardarea faţă de statutul de adult. Şi datorită cărora SF-ul italian poate părea drept ceea ce nu este şi nu ar trebui să fie: o sub-cultură bântuită de nişte neterminaţi.

Există bineînţeles şi câţiva editori care funcţionează doar pentru a face paradă, pentru că nu sunt interesaţi nici de succesul SF, nici de succesul autorilor lor sau al produsele lor: sunt obsedaţi de o ambiţie prostească care nu-i va conduce nicăieri. Imaturitatea unor editori afectează în continuare parte din acest mediu iar acţiunile lor ridiculizează SF-ul italian, demonstrând o lipsă totală de respect faţă de SF.

Pe de altă parte, profesionalismul altor editori garantează o muncă onestă şi riguroasă, adecvată unei literaturi de mare tradiţie culturală, fiind nevoie de experţi pentru a aduce respect şi prestigiu printr-un grad ridicat de seriozitate.

Totuşi după cum am spus, acestea sunt doar umbre într-un mediu care a început să crească şi unde lucrurile se mişcă prin har şi în acelaşi timp prin hotărârea acţiunilor unor oameni noi, conduşi de idei creative şi de pasiune. Alegerile, relaţiile atât cu prietenii şi colegii lor cât şi cu publicul, trebuie să creeze prestigiu iluminând – şi neumbrind – o lume care, în Italia, în special în ceea ce priveşte literatura de gen, este din ce în ce mai valoroasă. Publicul, de fapt, are un răspuns pozitiv.

Raportul publicului italian cu SF-ul

Da, publicul a reacţionat pozitiv, nu numai publicul care cunoaşte şi iubeşte SF-ul, chiar dacă datorită problemelor SF-ului italian subevaluat, o mare parte din acest public se află într-un dezavantaj din cauza lipsei de cunoştinţe.

Eu personal – în 2009 – am creat un proiect pentru elevi cu scopul de a stimula receptarea valorii SF-ului italian. Două obiective ale acestui proiect au fost de a preda elevilor o bază de cunoştinţe pentru a-i ajuta să înţeleagă mai bine science fiction-ul pentru ca apoi să-l aprecieze şi de a-i determina pe adulţi să nu subestimeze SF-ul. Mi se pare util pentru că în Italia există critici şi ziarişti debordând de prejudecăţi împotriva SF-ului, indivizi neobiectivi, lipsiţi de cultură, ce creează astfel o dezinformare generatoare de ignoranţă.

M-am mobilizat în această direcţie, dar există cei care fac chiar mai mult prin crearea de reviste, prin organizarea de evenimente de mari dimensiuni, cei care scriu şi produc cărţi, în format clasic sau electronic, prin crearea de concursuri care oferă spaţiu pentru noi talente, unele chiar foarte tinere. Toate acest lucruri încep ca idei şi se transformă în fapte, deoarece există un public tot mai mare şi interesat. Publicul italian este împărţit în două: masa care tinde să aprobe ceea ce ştie şi să excludă ceea ce nu ştie ce şi fanii omnivori care citesc, studiază şi învaţă de dragul SF-ului şi care nu sunt opriţi de niciun obstacol. Aş vorbi despre cel de al doilea grup, cel al fanilor omnivori: cunoştinţele pe care aceşti oameni le au despre genul SF sunt de-a dreptul minunate, fie că vorbim despre literatură, film, televiziune sau benzile desenate. Nu există nici o tendinţă crescută a consumului de imagini fixe sau în mişcare fiind mai rapid şi mai uşor de parcurs, în schimb există o mare pasiune pentru lectură, fără nici o discriminare faţă de autorii italieni, ba dimpotrivă există o curiozitate puternică, care aproape îi privilegiază.

Primul grup, deşi are o cunoaştere foarte limitată a science fiction-ului, tinde să aibă în final un comportament similar cu cel de al doilea grup condus fiind de acelaşi motor: curiozitatea. Acest tip de public se distanţează de ceea ce nu cunoaşte, dar nu-i nevoie de foarte mult efort pentru a-l cuceri, este suficient un pic de iniţiativă, câteva idei originale iar în ceea ce priveşte literatura, propunerea unr lucrări ce pun în valoare spiritul fantascienzei fără a neglija povestea.

Toate acestea sunt necesare pentru a încuraja deschiderea publicului pentru un gen considerat prea tehnic şi prea solicitant intelectual drept pentru care acest tip de public preferă fantasy-ul şi horror-ul aşa cum subliniază Arielle Saiber.

Cu toate acestea, dincolo de ideea că SF-ul e prea dificil, și dincolo „atractivitatea” fantasy-ului și horror-ului, italienilor le plac extratereștrii. Printre altele, este adevărat că italienii sunt atraşi de extratereştri tip „ET.” (The Extra-Terrestrial) – incarnând pe de-a întregul stilul Steven Spielberg din anii ’80 – poate pentru că le place să creadă că există fiinţe neviolente care iubesc – precum italienii – familia, viaţa bună şi senină, schimburile interculturale pașnice și care urăsc tot ceea ce poate distruge asemenea lucruri. Prin urmare, sunt de acord cu Arielle Saiber atunci când scrie: Atunci când există extratereştri în SF-ul italian, aceştia sunt adesea nişte fiinţe blânde, inteligente şi empatice, rareori sunt descrişi ca BEMs (Bug-Eyed Monsters).

Nu sunt, cu toate acestea, de acord cu privire la argumentele Ariellei atunci când afirmă: Aceasta poate avea ca explicaţie dorinţa subconştientă a scriitorilor să nu se gândească la „extratereştri  invadatori”, după secole de invazii ale unor dominatori străini, sau poate că este o recunoaştere a faptului că Italia ca naţiune nu a fost şi nu este în măsură să colonizeze lumea, cu atât mai puţin planete şi alte forme de viaţă.

Aceste argumente sunt foarte generalizante, nereflectând mentalitatea italiană contemporană care consideră că invaziile şi dictaturile aparținând istoria Italiei, și nu gândirii moderne italiene, în ceea ce privește ideea colonizării, idem, așa ceva nu aparține modului de gândire italienilor contemporani pentru care sensul existenţei este reprezentat de o viață bună, de familie şi confort. Viziunea generală al italienilor este aceea a unei vieţi liniștite, nicidecum dorința de cucerire și război. Extratereştrii buni sunt o speranță pentru pace, dar, de asemenea, de înțelepciune și evoluție, o sursă de gândire pozitivă, ceea ce este meritoriu.

Viitorul SF-ului în Italia

Datorită experienţei mea în cadrul lumii SF-ului italian, consider că aceasta s-a schimbat fără echivoc: s-a desprins din trecut şi navighează în larg, şi cred că dacă încă îi este greu să acosteze pe ţărmuri străine, este din cauze externe şi nu interne. Străinătatea ar trebui să acorde mai mult spațiu editorial scriitorilor italieni, pot exista surprize foarte pozitive, odată ce operele acestora au fost propuse publicului internaţional: un autor italian de SF ar putea crea o mare operă – natura unică și energia, originalitatea ar putea duce la creşterea vânzărilor. Eu cred că este de așteptat să crească schimburile culturale între țări și ar trebui să se estompeze gândirea stereotipă și conservatoare, care până acum a împiedicat Italia și SF-ul său să-şi demonstreze valoarea.

În Italia, SF-ul este în creştere rapidă, aprecierea autorilor italieni este remarcabilă atât din partea editorilor cât şi a publicului. E un SF viu şi dacă cineva se plânge de scăderea vânzărilor o face referindu-se la un singur etalon: cifrele, şi nu mesajul publicului. Cine afirmă că SF-ul italian e în declin, cu siguranţă nu este o persoană care stă pe chat cu cititorii: ei sunt oxigenul acestui habitat şi ei trebuie să fie de referinţă pentru a înţelege starea de creştere. Iar SF-ul italian trăieşte o nouă viaţă destinată expansiunii.

Eu pot să spun acest lucru deoarece am vorbit cu oamenii, i-am ascultat, am ţinut minte ce mi s-a spus de către public şi am evaluat ceea ce a fost făcut de către editori şi scriitori, şi am înţeles că există un mare entuziasm pentru a obţine rezultate, există idei care generează acţiuni, şi un profesionalism care creează o bază solidă.

Există energie în SF-ul italian şi aceasta este energia pe care îl înnoieşte, îl fac original si alternativ: un SF care poate stârni un sentiment al miraculosului.

Concluzii

Cu o audienţă ce trebuie educată în privinţa SF-ului, curioasă, dar gata să primească sugestii, prin seriozitatea noilor editori care de asemenea îşi promovează autorii în străinătate, cu scriitori care-şi fac din originea italiană un punct de rezistenţă datorită capacităţii de a produce povestiri originale, SF-ul italian pune bazele unui orăşel ce ştie că în curând va deveni o metropolă şi va deveni un punct de referinţă.

Dacă mi s-ar cere să definească în câteva cuvinte SF-ul italian, aş răspunde că este „un nou SF definibil prin două adjective: proaspăt şi carismatic”.

Mulţumiri

Dnei Prof. Arielle Saiber pentru studiul său, „Farfuriile zburătoare n-ar ateriza niciodată în Lucca: ficţiunea science fiction-ului italian”, a cărei publicare m-a bucurat foarte mult, o imagine clară şi cuprinzătoare şi mai ales obiectivă a fantascienzei noastre din trecut. Mulţumim pentru acest eseu care nu se încadrează în stereotipurile competenţei academice.

Editorului Luigi Petruzzelli (Edizioni Della Vigna) care mi-a arătat articolul Ariellei Saiber.

Tuturor italienilor care se dedică în mod serios science fiction-ului valorizînd genul prin implicarea de energie, timp, muncă grea şi bani, în scopul de a-i creşte prestigiul.

Tuturor cititorilor şi fanilor din întreaga lume, celor care au iubit întotdeauna SF-ul şi celor care încep acum să-l iubească.

Notele autoarei:

[1] Carlo Fruttero: director al revistei și colecției Urania între 1961-1986; împreună cu Franco Lucentini din 1964.

[2] Arielle Saiber: profesor asociat de italiană la Bowdoin College, Brunswick, Maine (S.U.A.)

[3] “Flying Saucers Would Never Land in Lucca: The Fiction of Italian Science Fiction”: pag. 21 PDF,  http://escholarship.org/uc/item/67b8j74s,

[4] pag. 22, nota 3

[5] Universitatea Bologna, fondată în 1088: http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_oldest_universities_in_continuous_operation

© Debora Montanari

Traducere de Cristian Tamaş

Titlul original: „Quando gli alieni sono venuti in Italia non sono atterrati, si sono teletrasportati: la Nuova Fantascienza Italiana”.

Textul a fost tradus şi publicat cu acordul autoarei. Îi mulţumim.

Debora Montanari s-a născut la Bologna (Italia) în 1969, este jurnalist de radio, expert în filmele americane şi scriitoare. A crescut împărtăşind pasiunea pentru cinema de la mama ei şi pasiunea pentru science fiction, moştenită de la tatăl ei şi partajând pasiunea transmise de ambii părinţi: lectura. După absolvirea Colegiului Pedagogic a intervenit posibilitatea de a lucra ca jurnalist la radio: se ocupă cu recenzii de filme, şi are un show-ul difuzat săptămânal. Debora lucrează în radio din anul 1998. Debora Montanari a debutat ca scriitor profesionist în 2007, cu romanul tehno-fantasy, „Dragonii din Chrysos”, iar în 2009 a publicat cel de-al doilea roman, „Luna din Chrysos”, ambele romane au primit Premio SF Italia (cel mai important premiu sf italienesc). Tot în acea perioadă, a scris şi a publicat mai multe povestiri SF. Dragostea înnăscută pentru SF în toate manifestările sale – literatură, filme, programe de televiziune – a determinat-o să studieze cu pasiune ştiinţele de frontieră, în special domeniile paranormalului, ufologiei şi fizicii cuantice.

Debora lucrează în prezent la legătura dintre cele două contexte: ştiinţa si ştiinţele de frontieră şi science fiction-ul şi a participat la mai multe paneluri de la Worldcon 2012 de la Chicago, (Chicon 7), Statele Unite ale Americii:

Writing and Publishing Science Fiction in Italy: Debora Montanari and Bruno Vitiello, Italian writers, and Luigi Petruzzelli, founder of Edizioni Della Vigna, Italian publishing house specializing in SF, winners of some ‘Premio Italia’ (roughly the Italian counterpart of the Hugo), will speak about the state of science fiction in Italy.”

Debora Montanari, Luigi Petruzzelli, Arielle Saiber: „Michelangelo and That Whole Crowd: Early Artists Who Dabbled in Science: Some artists from the past were also interested in science, and some among them are also characters in fscience fiction stories. The panel will focus on these artists, and the works in which they appear.”

Debora Montanari, G. David Nordley, Luigi Petruzzelli: „SF and Border Science: From a writer/publisher point of view… You in the USA are masters in this, but seeing the point of view from Italy (a country which, in the last century at least, has despised scientific culture) might be interesting.”

Site-ul Deborei este: http://www.deboramontanari.com/worlds/index.php/en/