Vă propun de data aceasta să facem o incursiune în lumea unui altfel de cinematograf mai puţin cunoscut marelui public.
Este vorba despre filmele de scurt şi mediu metraj care arareori ajung în sălile de cinema. Dar paradoxal această situaţie ingrată şi nedreaptă poate fi uneori un avantaj. Căci filmele de scurtmetraj sunt mult mai puţin sau chiar deloc supuse presiunii comercialului, ele netrebuind să facă concesii ca să placă marelui public.
Viaţa scurtmetrajelor de regulă se desfăşoară în festivaluri şi ele sunt devorate de cinefili sau de un public special care ştie să facă diferenţa între adevărata valoare şi impostură, între o adevărată bijuterie şi o zdrăngănea uneori mai spectaculoasă şi mai colorată.
Căci filmele de scurtmetraj da sunt mai scurte dar nu sunt deloc mai puţin valoroase sau chiar uneori din contră. Aşa că sfatul meu pentru cititorii care vor să îşi clădească o solidă cultură cinematografică este să nu ocolească scurtmetrajele şi mediumetrajele, fie ele, ficţiune, documentare sau animaţii, ba din contră să le vâneze şi să le vadă deopotrivă cu marile filme lungi. Căci la urma urmei se ştie, “esenţele tari se ţin în sticle mici”.
Aceasta fiind introducerea, să trecem la chestiuni concrete: În acest articol vreau să vă vorbesc despre un minunat scurtmetraj (16 minute) de animaţie SF scris şi regizat de către Konstantin Bronzi. Este vorba despre filmul „We Can’t Live Without Cosmos” sau după titlul original din limba rusă, „Mî ne mojem jit bez kosmosa”.
Filmul a fost nominalizat la Oscar în anul 2016 şi a câştigat premul special al juriului festivalul de scurtmetraje Aspen 2015, premiul BuSho la festivalul internaţional de la Budapesta, premiul KingBonm în China la International New Media Short Film Festival 2015, Cel mai bun scurtmetraj de animaţie la festivalul internaţional Melbourne 2015 şi încă multe alte premii şi nominalizări.
Desigur aceste premii îl recomandă dar dincolo de ele este un film care chiar merită văzut. Să trecem în revistă câteva aspecte ale acestui scurtmetraj.
Plot
Acţiunea se petrece într-un campus de pregătire a cosmonauţilor unde dintre ceilalţi cosmonauţi se detaşează doi având numerele 1203 şi 1204 despre care aflăm că sunt vechi prieteni şi că visează din copilărie să ajungă în cosmos. Antrenamentele sunt dure dar cei doi fac faţă şi în cele din urmă ei sunt cei selecţionaţi pentru zborul în cosmos. Doar că în ziua cea mare, după ceremonial şi fotografii, doar unul dintre cei doi de îmbarchează în rachetă celălalt fiind rezerva care rămâne la sol. Dar de aici lucrurile iau o întorsătură dramatică…
Povestea este spusă cu maximă virtuozitate fără ajutorul cuvintelor. Totul se înţelege perfect din body language şi expresiile feţelor.
Animaţia:
Filmul este realizat în tehnică clasică 2D desen animat. Stilul este minimalist esenţializat. Ochii personajelor sunt doar puncte. O caracteristică interesantă este faptul că chiar şi atunci când personajul este desenat din profil se văd ambii ochii pe faţă. Aceste derapări de la realitate fac ca animaţia în sine să devină foarte amuzantă dar şi foarte inovativă.
Cromatica: Filmul este dominat de portocaliu şi albastru. Portocaliul fiind culoarea celor doi protagonişti. Totul este colorat în tentă plată, foarte rar apar umbre iar când apar sunt doar ca nişte pete, nu există tranziţii fine şi gradienţi de culoare.
Story: Punctul forte al acestui film stă în poveste (scenariu) care este în aceeaşi măsură comedie, dramă şi tragedie concomitent. Este folosită o tehnică foarte abilă prin care cu ajutorul umorului este crescută empatia pentru cele două personaje. Ca spectator ajungi în situaţia ca cei doi eroi să îţi pară foarte amuzanţi, pe urmă foarte simpatici şi să îţi pese foarte mult de ei. Şi când li se întâmplă ceva grav atunci evident tragedia e şi mai mare. Prietenia celor doi astronauţi este construită minuţios secvenţă cu secvenţă. Căci acest film în ultimă instanţă nu este despre zborul în cosmos ci este despre prietenie, acea prietenie puternică care sudează doi oameni încă din copilărie şi care durează toată viaţa şi chiar şi după…
© Bogdan Mihăilescu
