Coperta LeneaÎn cel mai recent roman al său, „Lenea”, scriitorul Victor Martin încearcă imposibilul: să ia o temă a literaturii generale şi să o înghesuie în tiparele rigide ale genului science fiction. Ce rezultă? O amplă distopie. În sensul că nu sunt  deloc rare punctele în care lipseşte concordanţa între timpul real al evenimentelor şi cronologia ideală a narării unor evenimente din mentalul personajelor. Deşi totul pare normal, nu ţi-ar conveni să trăieşti în lumea imaginată de scriitor cu susul în jos.

Dacă ar fi o carte de informare asupra psihologiei lenii, naraţiunea n-ar avea nici un haz. Dacă lucrurile descrise sunt anormale, încep să stârnească interesul. Lumile din operele literare nu sunt normale, chiar dacă par aşa, pentru simplul fapt că nu ştie nimeni ce e normal şi ce nu. Jaloanele printre care trebuie să treacă noţiunile de normal şi anormal fac obiectul altor discuţii.       Despre lene nu s-a scris prea mult şi nici  prea multe. Tema  este o dificilă încercare şi pentru mainstream. A fost abordată mai mult în cărţile de psihologie,  unde lenea e considerată o boală. Lenea a fost ridiculizată în proverbe şi zicători; câte un citat ici, câte un citat dincolo, de la Biblie încoace.

Uneori tema este tratată ca pretext pentru vreo dramă existenţială socio-politică, ca în filmul „Lenea”, unde un bun profesionist, brusc, într-o dimineaţă, refuză să se mai dea jos din pat, să meargă la serviciu, cu toate consecinţele ce decurg de aici. Alteori, lenea e tratată ca o creatoare de plusvaloare, vorbindu-se mai mult despre cei ce lenevesc şi dau idei decât despre cei ce sunt nevoiţi să le pună în practică, ca într-o carte a englezului Hodgkinson. Nu şi în romanul lui Victor Martin. Aici, lenea e tratată în fel şi chip. E cauză şi efect, în acelaşi timp. E cauza tuturor relelor ce se pot întâmpla pe un alt fel de planetă Pământ, foarte departe de Pământul personajelor principale. Cum, atunci când relele ating o masă critică, trebuie neapărat legiferate, peste tot îşi face simţite efectele o lege universală a inactivităţii.

În lumea acestei cărţi, leneşii se revoltă împotriva celor ce muncesc. E o lume unde e anormal să munceşti şi să produci ceva. Cei ce muncesc sunt vânaţi fără milă de cei ce gândesc sau de cei ce nu mai vor să muncească. Scara obişnuită de valori este ostentativ răsturnată, iar scenariile după care trebuie să trăiască cetăţenii sunt scrise de membrii asociaţiilor şi societăţilor de scriitori de literatură de anticipaţie. Avem de-a face cu o lume unde nici un trecut nu mai e sigur, unde sunt imaginate viitoruri posibile, după modelul a tot felul de trecuturi posibile. Fiecare se uită de două ori pe unde calcă, deşi destinul fiecăruia e pecetluit, turnat în tiparele rigide ale scenariilor. Nimeni nu vrea să tulbure un viitor sau altul, dar o face fără să vrea. Încălcând cele mai elementare principii ale inactivităţii, scriitorii se plasează în afara legii, având convingerea că ei fac legea. Neavând cine să-i deranjeze, se aşteaptă ca aceştia să dispară, ca urmare a faptului că, într-un viitor apropiat, nu va mai fi nimic de imaginat.Uneori, scriitorii sunt capturaţi şi duşi să muncească în mine, să vadă şi ei ce e munca adevărată, brutală, cea care te face să-ţi fie silă să mai faci ceva. În consecinţă, să te convingi că e  mai bine să stai degeaba. Alteori, dispar, din cauze inexplicabile, în vreun trecut.  Într-o lume a imaginaţiei unora, totul e posibil. Într-o lume a imaginaţiei altora, totul e imposibil. Legea îi apără pe leneşi, cei civilizaţi fiind consideraţi cei ce nu mai fac nimic. A nu mai face nimic, devine un mod de viaţă.     Cele două personaje principale, Ian şi Angela, sunt întroduse în acţiune de forţe necontrolate de nimeni şi necontrolabile, ca într-un labirint fără ieşire. Nici un viitor nu este posibil; toate orizonturile fiind  imposibile. Viitorul nu e neapărat evadarea  de unde ai intrat, ci orice altceva. Forţe necunoscute şi neexplicabile introduc protagoniştii într-un destin prestabilit, uitând să-i mai scoată de acolo. O latură interesantă a romanului lui Victor Martin este dimensiunea socio-politică. Aceasta propulsează totul în politic fiction de un tip aparte. Ca în orice realitate socio-politică, toată lumea are dreptate, dar nimeni nu dă dreptate nici unui interlocutor. Fiecare ştie câte ceva, dar nimeni nu ştie totul, adevărul e ceva inefabil, aflat la mijloc. Apărată sau detestată, lenea este pe placul unora, displace altora, dar e un mod de viaţă comun pe Pământul iniţiatic lângă care se opreşte nava cosmică a celor veniţi de pe un Pământ iniţial.  Pe acest al doilea Pământ, ajung doar personajele principale, Ian Nicer şi Angela Noistec, împreună însoţiţi de  un comando nu se ştie de cine angajat. După numeroase aventuri specifice recuzitei science fiction, aventuri donquijoteşti, cei doi se căsătoresc forţat şi primesc cadou o vacanţă pe o planetă din apropiere,  luminată continuu, specializată în turism şi export de forţă de muncă. Atmosfera de vacanţă a acesteia este dominată de acelaşi principiu al inactivităţii ca pe planeta iniţiatoare a legii care apără lenea.

Romanul Lenea de Victor Martin  vine după alte romane aparţinând genului „science fiction”, publicate în colecţia cu acest nume, dar toate folosesc teme ale mainstream-ului, cu elemente de SF, gadget-uri psiho-electronice, zboruri cosmice, căderi în timp, descompuneri şi recompuneri miraculoase ale personajelor, lumi virtuale sau lumi paralele, mutanţi, androizi etc.Totul e răsturnare a oricărei scări de valori. Întâi se dă lenii o importanţă enormă, artificială, în defavoarea muncii, singura producătoare de progres, apoi tema aceasta e scoasă în faţă. Conţinutul tematic e  subliniat cu obstinaţie şi ostentaţie .   De fapt,   metoda inversării cauzei cu efectul nu e chiar nouă. În celebra   distopie „451° Fahrenheit” de Ray Bradbury,  pompierii provoacă incendii, nu le sting. Şi acolo se vorbeşte despre cărţi, numai că acestora,  arse de pompieri, nu li se acordă importanţa din romanul „Lenea”, unde litera scrisă anticipează viaţa. Şi în cărţile sale de povestiri, scriitorul Victor Martin pune în vitrină aceeiaşi tematică , folosindu-se de fantastic doar ca recuzită.  Metoda conferă  impresia de realism spaţiilor SF create de el.  Spre deosebire de alte distopii, cu atmosferă de nesiguranţă, de frică, de angoasă, care transformă personajele în simpli spectatori ai destinului propriu, romanul „Lenea”, prin dinamism şi  viziune amplă, este o distopie de dimensiuni homerice: o epopee distopică.

Latest posts by Ioana Dinulescu (see all)