Subconştientul colectiv englez păstrează o serie de urme ce atestă venerarea copacilor de către celţi. Numai astfel se explică imensul succes al studiului „Creanga de aur” de James George Frazer şi dragostea cu care John Ronald Reuel Tolkien a descris în naraţiunile sale feluritele specii de arbori: mitici, strălucitori, maiestuoşi, însufleţiţi, vorbăreţi, gânditori…

Nu există o naraţiune tolkieneană în care să nu fie amintită măcar o frunză (evident, cazul extrem ar fi „Leaf by Niggel”). Când caută o modalitate de exprimare a credinţei sale, profesorul de literatură engleză veche de la Oxford apelează de la început la imaginea arborilor:

You look at trees and label them just so,

(for trees are ‘trees,’ and growing is ‘to grow’)

Te uită la copaci şi chiar aşa-i numeşte,

(căci cuvântul potrivit pentru copaci e „copaci”,

iar pentru creştere, „a creşte”)

(Mythopoeia)

Deşi locuieşte în vizuine uscate, săpate sub pământ, măruntul popor al hobbiţilor preţuieşte arborii. La sud de Fundătura, reşedinţa lui Bilbo Baggins, se afla un copac. Aici s-a stabilit cartierul general al celor ce au pregătit sărbătoarea dedicată celui care împlinea frumoasa vârstă de 111 ani – „petrecerea mult-aşteptată” cu care debutează trilogia „Stăpânul inelor”. E arborele emblemă doborât de nelegiuiţii ce se înstăpânesc în Hobbiton, pe care, în prima versiune a filmului, Sam Gamgee îi zăreşte în oglinda Doamnei Galadriel din Lothlórien. În finalul cărţii, după ce Inelul Suveran piere dizolvat în lacul de lavă din străfundul Muntelui Osândei, iar puterile întunericului se destramă, cei patru hobbiţi se întorc acasă şi „fac curăţenie în Comitat”. În locul unde s-a înălţat cândva Copacul Petrecerii, Sam Gamgee plantează mica sămânţă argintie primită de la zâna Galadriel. Spre surprinderea tuturor, din ea a crescut un mândru copac mallorn, cu coaja argintie, frunzele lungi şi florile aurii.

Purtătorul Inelului, Frodo Baggins, nepotul lui Bilbo şi prietenul său Merry Brandybuck sunt codreni la origine, adică s-au născut şi au copilărit la marginea Pădurii Bătrâne. De aceea, când au fost nevoiţi să pornească înspre Răsărit şi au trebuit să evite drumurile aflate sub controlul Călăreţilor Negri, s-au strecurat pe sub gardul care înconjura imensul codru, un Deli-Orman tolkienean, unde copacii n-aveau somn şi se mutau pe tăcute de colo-n colo, sub comanda unei puteri ameninţătoare, dar care nu îi era aservită lui Sauron. Pe vremuri, arborii au atacat Gardul şi au încercat să treacă dincolo, aşa că hobbiţii au tăiat câteva sute de trunchiuri de la marginea codrului şi au făcut un straşnic foc de tabără cu ele. Avântul cuceritor vegetal a fost domolit, dar de atunci relaţiile dintre megieşi au devenit foarte tensionate.

Pe măsură ce înaintau printre arbori, cei patru călători au constatat că poteca se abătea sistematic către dreapta şi, în loc să-i conducă înspre marginea răsăriteană, i-a dus în miezul Codrului, către valea Salciei. În cele din urmă, au fost nevoiţi să coboare în vadul abrupt, prin care curgea un râu întunecat, cu ape cafenii, împestriţate de miile de frunze de salcie galbene, uscate, căzute în ele.

Cum străbăteau malul îndreptându-se către amonte, hobbiţii au simţit că li se face somn. De vină era atât aerul greu, cald, cât şi freamătul frunzelor, care părea să murmure un cântecel liniştitor. În cele din urmă, hoinarii s-au oprit să se odihnească sub o salcie bătrână, uriaşă, acoperită cu un puf alb.

Părea enormă, ramurile răschirate se întindeau ca nişte braţe cu multe mâini şi cu degete lungi, trunchiul noduros şi contorsionat se căsca în scorburi largi, care trosneau uşor atunci când se mişcau ramurile.”

Fără să bage de seamă, drumeţii au căzut în capcana întinsă de Bătrânul Om-Salcie (Old Man Willow), care i-a înfulecat în scorburi pe Merry şi Pippin, apoi a încercat să-l înece pe Frodo. Numai Sam Gamgee, credinciosul slujitor al Purtătorului Inelului, a reuşit să se elibereze de sub vrajă, dar el s-a trezit cu totul dezorientat şi neajutorat.

Salvarea hobbiţilor a venit din partea celui mai misterios personaj din lumea Pământului de Mijloc, Tom Bombadil. Precum aflăm dintr-o cărticică separată (The Adventures of Tom Bombabil and Other Verses), el însuşi căzuse cândva victimă ademenitorului de pe mal. Spre surprinderea sa, agresorul a constatat rapid că făptura înghiţită nu este un fitecine, ci un spion nedorit, capabil să-l examineze, să-i cerceteze alcătuirea lăuntrică, să înţeleagă felul cum soarbe apa. De unde pui că pana de la pălăria veselului Tom îl gâdila atât de tare, încât salciei îi şiroiau lacrimile ca ploaia de vară. În cele din urmă, ticălosul a fost nevoit să cedeze şi să-şi elibereze prizonierul.

Majoritatea comentatorilor consideră că Bătrânul Om-Salcie este un huorn, o făptură vegetală capabilă să se mişte, asemănătoare enţilor, Păstorii Pădurilor din codrul Fangorn.

În cartea a treia din „Stăpânul inelelor”, capitolul „Lesturi şi resturi”, Merry a destăinuit prietenilor săi mai multe lucruri despre firea acestor fiinţe:

Cred că sunt enţi care s-au schimbat aproape cu totul în arbori, fie şi numai ca înfăţişare. Stau în pădure sau la poalele ei împrăştiaţi, fără să facă vreun zgomot, veghind fără încetare asupra copacilor; cred însă că în inima văilor întunecoase sunt sute şi mii. Au o mare putere şi se pare că se pot învălui în umbră: e foarte greu să-i vezi când se mişcă. Dar o fac. Se pot mişca foarte repede, dacă se supără. Stai liniştit şi te uiţi la cele din jur sau asculţi vâjâitul vântului şi te trezeşti în mijlocul unei păduri, cu arborii mişunând în jurul tău. Au încă glasuri şi pot vorbi cu enţii – de aceea, zice Arborebărbos, li se spune huorni – însă au devenit ciudaţi şi sălbatici. Sunt primejdioşi. Mi-ar îngheţa sângele în vine dacă m-aş întâlni cu ei, fără să fie enţii prin preajmă, ca să-i supravegheze.”

Noroc cu năstruşnicul Tom Bombadil, Stăpânul pădurii, al apei şi al dealului, cel mai bătrân dintre toţi, fiinţa „dinainte de primul strop de ploaie şi prima ghindă”, care „a cunoscut întunericul de sub stele pe vremea când acesta nu constituia o pricină de teamă”. Nici una dintre aceste afirmaţii nu sunt gratuite, mai cu seamă ultima. Soţul zânei Goldberry (Fragă Aurită) a dovedit că a apărut pe lume cu mult înainte de întunecatul Sauron, când şi-a tras Inelul Suveran pe degetul mic şi n-a devenit invizibil: magia neagră a Vrăjmaşului nu acţiona asupra lui.

El le-a povestit hobbiţilor despre inimile şi gândurile copacilor, în special despre Bătrânul Om-Salcie, a cărui inimă era măcinată, dar supravieţuia prin puterea regeneratoare a firii sale. Era o făptură vicleană, un „duh cenuşiu şi însetat”, stăpân peste vânturile, apele şi arborii dintre Gard şi Gruiurile Gorgane. Cântecul salciei împrăştia o vrajă căreia îi era greu să-i rezişti, gândul ei străbătea toată Pădurea Bătrână şi îşi impunea cu uşurinţa voinţa asupra fiinţelor obişnuite. Dar îşi aflase naşul.

Deşi evident mai puternic, Tom Bombadil l-a lăsat pe Bătrânul Om-Salcie să vieţuiască în felul lui obişnuit. Tolkien nu ne spune motivul, dar putem să-l bănuim – dispariţia satrapului local, neutru (cenuşiu), ar fi permis pătrunderea unui slujitor al Întunecimii în Pădurea Bătrână, care ar fi distrus acest colţ de pace din mijlocul unui tărâm agitat de o confruntare majoră.

Spre deosebire de J.R.R. Tolkien, poporul român cinsteşte salcia, nu se teme de ea, ba chiar o socoteşte drept sfântă. Iată ce a scris George Coşbuc în articolul „Din popor”:

„Sunt câteva plante de leac ori bune de vrăji, cărora li se închină românul, cu toate că nu le ţine sfinte precum ţinea sfânt mai demult orice fag frumos, care sta singuratic pe vro colină deschisă de pretutindeni, ori cum ţine astăzi sfânta salcie pentru mugurii de Florii.”

De ce este salcia este un copac binecuvântat? Legendele populare ne oferă mai multe motive.

Se spune că atunci când Fecioara Maria a vrut să treacă un râu, o salcie s-a aplecat peste ape, pentru a O lăsa să treacă. Maica Domnului a binecuvântat salcia, sortindu-i să nu ajungă niciodată cărbune şi să fie dusă în fiecare an la Biserică.

O altă legendă ne spune că salcia a fost cândva un arbore înalt şi subţire, asemănător plopului, dar asta numai până când, odată, pe vreme de arşiţă, s-au adăpostit sub ea Dumnezeu şi Sfântul Petru. Ca să se poată odihni, atotputernicul a preschimbat-o într-un copac mai mic, cu rămurişul stufos şi umbra deasă.

Salcia plângătoare are ramurile atârnate deoarece din ea au fost rupte nuielele cu care a fost bătut Domnul de către soldaţii lui Pillat. Când a aflat, s-a ruşinat şi şi-a aplecat ramurile şi frunzele către pământ.

Credinţe asemănătoare aflăm şi la alte neamuri şi religii.

Preoţii evrei foloseau ramurile de salcie, cu care era împodobit Templul în răstimpul Sărbătorii Corturilor, în scopuri rituale. În ultima zi a Sucot-ului, ele erau date jos şi scuturate până-şi pierdeau toate frunzele, operaţiune magică menită să asigure belşugul de ploaie necesar agriculturilor.

În Tibet, dinaintea sanctuarului din Lhassa se afla cândva un zăvoi de sălcii, preţuite pentru capacitatea lor surprinzătoare de a renaşte.

Picturile trasate cu tuş pe mătase ne arată că înţelepţii chinezi se retrăgeau adesea sub frunzişul lor, ca să mediteze netulburaţi de insecte.

Dar nu toată lumea împărtăşeşte optimismul popoarelor răsăritene. Ruşii occidentali împărtăşesc temerile lui Tolkien şi asociază acest arbore cu moartea. Ei cred că acela care plantează o salcie îşi pregăteşte cazmaua cu care i se va săpa mormântul.

Pietrele de mormânt ale reformaţilor (protestanţii maghiari din Ardeal, ce urmează învăţătura lui Calvin) sunt împodobite cu reprezentările unor salcii plângătoare, simbol al tristeţii celor neconsolaţi.

Indiferent de credinţele populare, salcia e cu adevărat un copac miraculos. Coaja de pe ramurile tinere conţine acid salicilic, un principiu activ care a fost sintetizat sub o formă derivată (acid acetil-salicilic) în 1897 de chimistul Felix Hoffmann de la firma germană de vopsele Bayer şi a făcut carieră sub denumirea de aspirină.

Dacă veţi consulta lucrările de farmacologie, vei constata că Tolkien n-a exagerat când a descris felul în care foşnetul frunzelor şi mireasma ramurilor i-au adormit pe hobbiţi. Scoarţa de salcie e folosită nu doar pentru vindecarea frigurilor sau a inflamaţiilor reumatice, ci şi pentru tratarea insomniilor.

Figura bătrânului Om-Salcie a inspirat şi alţi autori. De exemplu, un personaj la fel de agresiv apare în ciclul Harry Potter, sub chipul Salciei Bătăuşe. Cititorii fac cunoştiinţă cu ea în volumul doi (Harry Potter şi Camera secretelor), unde ucenicul vrăjitor a aterizat forţat în frunzişul ei. În următoarea carte din serie (Harry Potter şi prizonierul din Azkaban), copacul i-a distrus frumoasa Nimbus 2000, mătura folosită pentru jocul de vâjthaţ. Tot aici, profesorul Lupin i-a destăinuit că violenta făptură a fost plantată în anul când s-a înscris la Hogwarths, „Şcoala de magie, farmece şi vrăjitorii”, împreună cu James Potter, tatăl eroului. Printre rădăcinile salciei se ajungea la un tunel, care ducea către o cameră subterană, aleasă de „Ştrengari” drept loc secret de întâlnire. Aici, Harry Potter a aflat adevărul despre naşul său, Sirius Black.

© Franciscus Georgius

Textul a fost republicat cu acordul autorului. Îi mulțumim.

Articolul a apărut în revista electronică „Pro-Scris” nr. 29-30 din 17.10.2004

Franciscus Georgius
Franciscus Georgius

Latest posts by Franciscus Georgius (see all)