Dacă o temă precum „Viitorul SF al României”, pornind de la premisele oferite de societatea românească actuală, invită la o rezolvare mai degrabă comico-satirică decât la una în spiritul anticipației grave, perechea ei, „SF-ul viitorului românesc”, este – în schimb – perfect rezolvabilă în deplină seriozitate. Tocmai așa ceva încerc eu aici, cu avantajul de a putea comenta texte interesante și nu fapte social-politice dezamăgitoare, ca să folosesc un eufemism generos.

Se spune adesea că istoria reprezintă o lecție majoră pe care mulți nu o iau în seamă, iar neglijența aceasta ne-ar conduce la repetarea vechilor greșeli. Cred că nu numai de refuz obstinat sau de neglijență e vorba, ci și de o dificultate efectivă. Adevărat, trecutul poate fi un bun profesor pentru timpul prezent, dacă reușim să extragem din discursul său, de regulă stufos și adecvat unor realități defuncte, ceea ce i se potrivește momentului actual. În anticipația românească o asemenea constatare de ordin general este servită de libertatea noastră de a pune alături câteva analize importante pentru data când au fost făcute, fiecare având ambiția de a impune reguli pe terenul unui gen insolit, fiecare emițând profeții mai mult sau mai puțin validate de panoramările ulterioare pe care le pretinde domeniul. Chiar contrazise în afirmațiile lor esențiale, astfel de studii pot avea totuși un efect stimulator pentru progresul imaginii noastre despre anticipație, îndemnând la corecții critico-teoretice și permițând o mai bună cântărire a șanselor genului în perspectiva timpului viitor.

În consecință, evoc pentru început un articol mai vechi al lui Vladimir Colin, intitulat Anticipaţia, pledoarie şi avertisment. S-a publicat în revista clujeană Echinox, într-un număr dublu dedicat SF-ului în 1979. Trec repede peste partea de informație a materialului, deși – sau poate tocmai pentru că – include liste ample de autori dedicați genului în aria anglo-americană (de la Asimov și Heinlein la Philip K. Dick și Ursula K. Le Guin, de la Olaf Stapledon la Brian Aldiss și Michael Moorcock), sau occidental-europeană (francezii, de la Rosny Aîné la Daniel Walther, germanul Herbert Franke, italianul Lino Aldani), mai rar și câte o referire la nume de dincoace de Cortina de Fier, bunăoară frații Strugațki, chiar și câțiva români. Nu-mi scapă însă din vedere scopul cu care Colin producea aceste liste de nume vag cunoscute și rar menționate în publicistica românească a epocii. Parada de erudiție la care se simțea îndemnat autorul volumelor Viitorul al doilea și Capcanele timpului ține de termenul „pledoarie” din titlul său și o văd orientată spre două segmente distincte ale publicului nostru de atunci.

Primul segment era constituit în interiorul genului, din nu prea mulții scriitori care alimentau colecția „Fantastic Club” de la Editura Tineretului și Colecția „Povestiri științifico-fantastice” a revistei Știință și tehnică, precum și din cercul în dinamică lărgire al fanilor grupați în primele cenacluri specializate.

În seceta de informații privitoare la Occident, temeinic și atent regizată de cenzura politică a timpului, chiar și pentru grupurile acestea de simpatizanți români ai SF-ului numele vehiculate în articol reprezentau noutăți provocatoare de curiozitate și interes, fie și sub forma de liste seci în care le prezenta Colin.

Cea de-a doua direcție a pledoariei pentru anticipație viza publicul larg și, implicit, prejudecățile concentrate în canonul curent al criticii și istoriografiei literare, pentru care SF-ul nu exista decât ca paraliteratură, maculatură de consum, gen minor și nesemnificativ. Pentru Vladimir Colin, însă, argumentele ușor bombastice din articol (anticipaţia e „literatură activă, angajată, dornică să ajute la configurarea unui viitor optim” în dimensiunea sa avertizatoare; printr-o firească maturizare, ea este văzută ieşind „din gheto-ul naivităţii originare pentru ca, instalată în perimetrul literaturii autentice, să se bucure de larga audienţă de care beneficiază azi în rândurile «marelui public», dar şi într-acela al cititorilor «avizaţi»…” etc.) par astăzi un fel de incantație magică menită să determine în alții, în ceilalți, sentimente mai bune față de genul oficial desconsiderat. Însăși presiunea listelor de „monștri sacri” ai SF-ului internațional putea să sune ca un reproș de felul: vedeți cu cine defilăm noi, prin urmare nu aveți niciun motiv să ne țineți dincolo de gard.

Mă îndoiesc că reprezentanții canonului tradițional au avut vreo tresărire la acest apel emanat printre rânduri. Mă îndoiesc chiar de faptul că pledoaria și avertismentul din numărul special al Echinox-ului le-a trecut pe sub ochi și altfel decât ca o pagină oarecare, răsfoită eventual fără nicio preocupare. Și asta în ciuda faptului că Vladimir Colin exprima acolo nu doar o opinie personală, ci concentra rodul mentalității colective, al năzuințelor noastre din urmă cu o jumătate de secol.

Erau, vedem bine astăzi, și niște prejudecăți ale autorilor de anticipație. În interesul propriei receptări, ne convenea să acceptăm în toți cei citați de articol niște scriitori veritabili, ceea ce nu este întrutotul adevărat.

N-avea să treacă mult până când Stanislaw Lem urma să conteste calitatea de literatură a întregului SF american, cu excepția romanelor publicate de Philip K. Dick; ceea ce-i iarăși o exagerare, fiindcă și alți autori de peste Ocean au avut acces, prin unele cărți ale lor, la condiția scrisului literar. Nu cu toții „în bloc”, pe bază de listă, și nu prin toate titlurile lor. Pe lângă capodopere validate de timp, destule alte lucrări poartă amprenta scrisului la comandă editorială și al lucrului serializat. În interesul schimbării de statut pentru genul iubit, Colin scoate „din gheto-ul naivităţii originare”, cum el însuși o spune, tot ce putea fi folosit drept sprijin de campanie în fața unor ignoranți ai domeniului.

Faptul că lecția n-a avut efect este probat nu doar de rezistența tenace a vechilor prejudecăți critice până dincoace de anul 2000, dar și de o neașteptată recrudescență a viziunii SF-ului ca ghetou, readusă în scenă după ce și la noi, și în restul lumii, genul a suferit transformări importante, arătând că suportă fără dificultate o descriere și o valorizare prin mijloacele obișnuite ale analizei literare.

Astfel, prelucrându-și o serie de articole publicate inițial în anii ’90, în revista Anticipația, Voicu Bugariu editează în 2007 volumul Literați și sefiști, un eseu critic al cărui obiect îl constituie o analiză de mentalități. Speculațiile lui sunt inteligente, dar aduse din condei în sprijinul unei teze care vede anticipația total separată de literatura generală pentru simplul motiv că fandomul ar fi o lume aparte, străină de valorile culturale tradiționale și incompatibilă cu subtilitățile literaturii. În consecință, sefiștii scriu „sefultură”, un fel de compuneri tematice pe care și le laudă între ei, găsindu-le geniale la prieteni și execrabile la cenaclurile rivale. Ei nu înțeleg esteticul și îl refuză ca pe un lucru străin, de care universul lor strict specializat și constrâns la teme și motive de neîmpăcat cu scriitura artistică se detașează programatic, exprimându-se pe canale proprii, acestea din urmă trasate de – citez din nou – „resorturile psihice ale orientării antiliterare”. Ei se simt minunat în ghetoul genului, unde un demers de recunoaștere și impunere publică a calității literare, de felul celui pe care l-am constatat la Vladimir Colin, nu și-ar avea rostul, întrucât, după Bugariu, adunăm mere cu trandafiri, vorbim de lumi diferite.

Surprinzător e că asemenea afirmații reiau la noi, după decenii de la cultivarea lor în aria occidentală a SF-ului, idei de autonomie generică în mare parte depășite de interpretarea critică. Bugariu nu le reactivează însă cu iluzia de supremație și orgoliul consecutiv ale fanului american, ci de pe poziția rece și distantă a canonului critico-istoriografic românesc. Și mai surprinzător este faptul că el vorbește despre „orientarea antiliterară” a anticipației noastre oarecum în gol și la modul abstract, fără să analizeze scrieri și lăsând să se confunde creația efectivă cu o mentalitate cenaclieră care o produce, oricum, mai rar și mai des o consumă. A vorbi astăzi despre SF-ul din România ca despre o „sectă neoprotestantă” cu predicatori și „pontifi” al căror discurs ar fi centrat programatic pe paradoxul izolaţionismului şi autonomiei sefiste, mi se pare un lucru mai curând comic decât oglindit corect de realitatea creației. Iar creația aceasta, privită în evoluția ei istorică, ne oferă mai degrabă prilejuri de satisfacție literar-estetică decât mostrele de manifestare a unei mentalități antiliterare descifrate în excesele juvenile ale fandomului și extinse la nivel general. Dacă Vladimir Colin se străduia să încline balanța spre literar, trecând lejer peste nereușitele estetice ale genului, avem acum o tenace operație de sens contrar ce trimite din nou genul în afara literaturii, pe baza unor prejudecăți teoretice care închid ochii la realitățile creației propriu-zise.

La urma urmelor, ce ne arată această creație? Un consistent șir de opere valide ca literatură, crescute adesea într-o stimulatoare vecinătate reciprocă, încât să le vedem concurând sub un ideal estetic mai curând decât în spiritul unuia antiliterar. Romanul Orașele scufundate este situat de G. Călinescu în fruntea operei de o viață a lui Felix Aderca, volume de versuri, romane moderniste și istorice, eseuri literare, toate la un loc. Evit să dau și eu liste de onorabilitate, dar nu pot să nu constat că romane precum Babel-ul lui Colin, Vă caută un taur de Sergiu Fărcășan, Grădina zeilor de Camil Baciu, Țărmul interzis de Horia Aramă, Ferma oamenilor de piatră de Romulus Bărbulescu și George Anania conțin, pe lângă elemente de specificitate generică, și destule prilejuri de satisfacții estetice; că un apreciabil număr de povestiri semnate de alți autori încadrabili în perioada „clasică” a anticipației românești (Adrian și Georgina-Viorica Rogoz, Ion Hobana, Ovid S. Crohmălniceanu, Gheorghe Săsărman, Florin Manolescu etc., fără a-l omite din această înșiruire nici pe Voicu Bugariu, fiindcă își are în chip firesc locul în ea) sunt incontestabil valoroase ca literatură, nu doar ilustrative pentru niște teme, subiecte și idei SF.

Anii ’80 au produs o schimbare de paradigmă prin care anticipația noastră și-a deschis căi noi de abordare literară a tematicilor sale specifice, alunecând de la utopie spre viziunile distopice și lăsând să avanseze în scenă autori merituoși, Mihail Grămescu, Cristian Tudor Popescu, Dănuț Ungureanu, Silviu Genescu, Ovidiu Bufnilă, Rodica Bretin între mulți alții.

Deceniul următor, pe seama căruia o carte precum Literați și sefiști a crezut că poate să-și dezvolte argumentat teoria privitoare la caracterul anticultural al SF-ului, a dat și el naștere unui mănunchi de creatori autentici, inventivi și neinhibați în combinațiile lor intergenerice, care fac actualmente o carieră interesantă, unii chiar pentru ceea ce se anunță a fi literatura română de azi. O literatură din ce în ce mai străină de imaginea ei tradițională, cu preocupări alunecate dinspre regulile modernității spre postmodern. Întrucât vorbim despre o etapă aflată în plină fierbere, lista ar fi destul de lungă, dar am discutat-o și cu alte ocazii, așa că pomenesc un singur nume: al lui Sebastian A. Corn, pentru caracterul său exemplar în contextul acestei schimbări. Nu este altul decât cel care în anii ’90, pe parcursul „uceniciei ” sale la Jurnalul SF, îi producea lui Bugariu impresia că ar forța în mod deliberat un proces de stricare „sefulturistă” a structurilor esențiale ale limbii române, spre a se ajunge la un hibrid stilistic după model englezesc. Un fel de răzbunare a sorții ni-l arată astăzi pe autorul romanelor Imperiul Marelui Graal, Vindecătorul și Ne vom întoarce în Muribecca în postura de acceptat pe deplin de către critica tânără actuală ca scriitor autentic și chiar reprezentativ pentru căutările literaturii contemporane.

Destinul literar al SF-ului nostru a fost firul pe care l-am urmărit constant într-o lucrare destul de voluminoasă, care de la a treia sa ediție se intitulează Istoria anticipației românești. Nu vreau să spun că aspectele culturale și sociologice ale genului n-ar fi și ele importante, însă o istorie literară pretinde instrumente adecvate obiectivului său fundamental. Mi s-a părut că domeniul, pe măsură ce-l sistematizam, lăsa la vedere suficiente motive pentru o discuție cu caracter estetic, iar rezultatul mi-l văd confirmat de o frază a criticului spaniol Mariano Martín Rodríguez, un bun cunoscător al literaturii române, care, între altele, spune: „Merită să semnalăm ridicata valoare literară a producţiei medii româneşti în cadrul acestui gen, cel puţin dacă o comparăm cu cea din alte ţări, mai afectate decât România de virusul ghetoizării paraliterare”.

Iar despre carte: „Rezultatul constă într-o reconstituire a unei tradiţii naţionale în genul ştiinţifico-fantastic mai completă decât oricare alta, cel puţin dintre acelea redactate în limbile romanice”.

Mi-am permis să dau aceste două citate fiindcă exprimă ce gândesc și eu, servindu-mi totodată convingerea că SF-ul nostru s-a dezvoltat într-o mai strânsă relație cu literatura generală decât cu cea destinată consumului facil. Prin urmare, el trebuie pus în valoare sub acest aspect. Iar asta indiferent ce spune canonul, supus spiritului conservator la noi mai mult decât în alte părți, după cum constată criticul numit mai sus; însă tot el adaugă că nici istoriografia literară românească nu va scăpa, de acum înainte, de procesul inovativ cunoscut astăzi în lumea culturală occidentală.

Un proces menit să recunoască faptul că formele literare nu sunt imuabile, că literatura tradițională se schimbă inevitabil, că genurile interferează, că temele se contaminează prin atingere și primesc astfel străluciri noi, că ideile și motivele specifice anticipației pot fi acceptate fără prejudecăți și fără pierderi de calitate în teritoriul consacrat al creației literare actuale; că ele chiar vor fi acceptate în ciuda oricăror forme de rezistență dogmatică, fiindcă și publicul cititor s-a schimbat și se schimbă în continuare, iar scriitorii nu pot să nu țină seama de pretențiile și de gusturile lui. Criticii și istoriografii, la fel.

Pentru anticipația noastră, faptul că și-a produs cele mai bune scrieri nu în ghetou, ci în lumina unor experimente cu valoare literară devine aproape de neprețuit. În ghetou lucrurile stagnează, orizontul apropiat le limitează și extinderea, și puterea de influență. A participa în continuare la evoluția unei literaturi naționale, a contribui prin ceea ce ți-e specific la schimbarea substanței sale și la îmbogățirea ei formală îmi pare a fi adevărata șansă a SF-ului și acum, și în viziunea care îl proiectează asupra viitorului românesc. Continuarea acestei evoluții deja bine marcate de tradiția genului e mai importantă decât orice marginalizare sefulturistă și decât toate speculațiile teoretice care se mai pot face în jurul așa-zisei rezistențe a anticipației la mirajele fenomenului literar.

Mircea Opriță
Mircea Opriță

Latest posts by Mircea Opriță (see all)