Oblivion_Planeta uitata_poster

Ăla era delicios, ăsta prea se ia-n serios

Asemănările cu fermecătorul „WALL-E” (2008 – regizor Andrew Stanton) sunt cu atât mai dezavantajoase, cu cât e clar că-s involuntare (foarte probabil, chiar şi neconştientizate). Vorba neamţului: short on two (sau, mai pe româneşte: court sur deux): Pământul e un pustiu post-apocaliptic, omenirea rămasă bântuie prin spaţiu (sau, cel puţin, aşa se zice), şi doar eroul (acolo; aici, eroul şi drăguţă-sa) mai hălăduieşte (hălăduiesc) pe Terra, spre a se ocupa de nişte iţe nerezolvate – detaliile nu prea importă, sub aspectul comparaţiei. Ceea ce importă oarecum, sub acelaşi aspect (că viaţa e complexă şi are multe aspecte), e că simpaticului roboţel îi venea aleasa inimii cu hârzobul din cer.

Povestea scrisă de Joseph Kosinski, împreună cu coscenariştii Karl Gajdusek şi Michael Arndt (după comicsul creat tot de el, alături de Arvid Nelson) are toate datele unui semi-hard-SF valid, care se softeşte nu deliberat, ci din neglijenţă – prin diverse inadvertenţe şi superficialităţi. Am spus „poveste”, fiindcă scenariul ca atare stă niţel mai jos – structural e construit bine, cel puţin până la un punct, şi abundă de întorsături (unele neaşteptate, altele mult aşteptate), dar se ilustrează prin burţi, prin porţiuni liniare (cu atât mai grav, cu cât e clar că se voia ascendent tensional), şi printr-o duală lipsă de originalitate.

În ce sens? Orice sefist vrednic de pâinea-i (pentru cine nu s-a prins: worth his bread) va recunoaşte din varii antecedente ale genului toate ideile (în sens imaginativ, nu conceptual). Practic, nu există nici o idee SF nouă (ceea ce nu-i prea bine), totul constituindu-se într-o serie de combinaţii inedite între multe idei SF arhicunoscute (ceea ce nu-i tocmai rău – de unde şi dualitatea mai sus menţionată: originalitatea nu înseamnă neapărat să spui ceva ce nu s-a mai spus, ci adesea constă în a spune ceva ce s-a mai spus, dar într-un mod cum nu s-a mai făcut). Sub acest aspect, „Oblivion” punctează – punctează până la un punct (sau, mă rog, până la o virgulă, că “până la un punct” am mai zis, adineaori, şi n-aş vrea să mă repet, precum Kosinski).

Unele repetări sunt vizibil voite – ca de pildă, asemănarea dintre prezenţa lui Sally pe staţia orbitală şi terminalele lui HAL-9000 (ochiul ăla roşu), din capodopera lui Stanley Kubrick „2001: A Space Odyssey” (1968) – mai ales că şi nava cu care naufragiază Julia pe Pământ tot „Odyssey” se cheamă. Altele sunt, la fel de evident, epigonice – în special problema conştiinţei clonelor, o copie palidă după tulburătoarele copii umane din capodopera geamănă: „Solaris” (1972 – Andrei Tarkovski; la remake-ul din 2002 al lui Soderbergh n-are rost să ne raportăm). În rest, abundă clişeele unei multitudini de tablouri post-apocaliptice – mai cu seamă, sub forma diverselor semne de reper clasice ale peisajului american, iţindu-se din peisajul pustiit. Evident, nu putea să lipsească nici mâna cu făclia a lui Lady Liberty, pe care o zărim la un moment dat pierdută hodoronc-tronc într-un defileu subteran printre foştii zgârienori din Manhattan – probabil dăduse cu ea d-a azvârlita bebeluşul supradimensionat din „Cloverfield” (2008 – regizor Matt Reeves). Tot pe partea peisagistică, se mai remarcă nişte scăpări gogonate (ţinând strict de domeniul mizanscenei): deşi priveliştea e remarcabil de nivelată sub un strat gros de ţărână aşternut peste fostele aglomerări urbane, celebrele piscuri ies ca şi cum toate ar fi la aceeaşi înălţime – îndeosebi vârful Empire State Bulding-ului şi coloanele cu arcade ale Brooklyn Bridge-ului (aflate, de fapt, cu câteva zeci de metri bune mai jos). Prin zona asta, logica se îngemănează cu a lui Roland Emmerich, în „2012” (2009), unde traseul din Pacific spre Himalaya trecea pe lângă Turnul Eiffel.

Partea unde-o drege (destul de semnificativ) Joseph Kosinski e, întrucâtva, regia – lucru plăcut surprinzător, de vreme ce pân-acum n-a mai făcut decât „TRON: Legacy” (2010). Ce-i drept, la nivel de fond, cam scârţâie – în primul rând, pentru că habar n-are să lucreze cu actorii (noroc că-s puţini – că de, majoritatea covârşitoare a omenirii a cam dat în primire la anul 2077). Tom Cruise face unul dintre cele mai mediocre roluri ale lui – până şi-n cacealmaua aia tezistă de „Valkyrie” (2008 – regizor Bryan Singer) era mai expresiv. Olga Kurylenko (Julia) mişcă ochii şi cam atât, iar Andrea Riseborough (Victoria) e de o victorioasă platitudine, agrementată cu câteva momente absolut cretine – ca melodramaticul acces de gelozie. Morgan Freeman apare puţin şi plat. Noroc că Melissa Leo face bine ce face – performanţă cu atât mai lăudabilă, cu cât se vede doar de câteva ori, pe-un ecrănuţ video alb-negru cu purici. Se mai învârtesc prin jurul lor câţiva unii.

Totuşi, Kosinski confirmă că ştie să povestească – naraţiunea are ritm şi nerv, în pofida faptului că se tot repetă lupte, lupte şi iar lupte (şi urmăriri) – cele mai multe, cu dronele (care-arată toate la fel – şi dronele, dar şi urmăririle şi luptele). Marele lui merit, însă, e plasticitatea: abundă peisajele expresive, filmate frumos chiar şi când sunt urâte (kudos, din nou, pentru directorul de fotografie Claudio Miranda, care când pune camera, o pune, nu se-ncurcă – fără să uităm şi efectele speciale, inedite şi impecabil lucrate). Mai ajută şi montajul dinamic al lui Richard Francis-Bruce, peste care se suprapun din greu, apăsat, supralicitat, partiturile lui Anthony Gonzalez şi M.8 3 – care ce bine-ar fi sunat, dacă Joseph Kosinski nu le punea să urle redundant în tot locul.

Drept pentru care, „Oblivion” clăteşte ochiul într-un mod plăcut, şi cortexul într-un mod revolut – cel puţin, până va cădea pradă uitării (adică, sieşi).

© Mihnea Columbeanu

„Oblivion” (Oblivion. Planeta uitată), S.U.A., 2013

Regia : Joseph Kosinski

Scenariul :  Karl Gajdusek,  Michael Arndt,   Joseph Kosinski

Muzica : Anthony Gonzalez, M.8.3,  Joseph Trapanese

Scenografia : Ronald R. Reiss

Distribuția : Tom Cruise (Jack), Morgan Freeman (Beech),  Olga Kurylenko (Julia), Andrea Riseborough (Victoria), Nikolaj Coster-Waldau (Sykes), Melissa Leo (Sally), Zoe Bell (Kara), Abigail Lowe  (copilul Juliei), Isabelle Lowe  (copilul Juliei)