91

Urăsc înmormântările. Le-am urât dintotdeauna. Cu-atât mai mult într-o zi răcoroasă și umedă de noiembrie, în care plouă mărunt. Ca astăzi, de pildă. Afară, omul stă zgribulit, cu umbrela în mâna stângă, expiră vapori de ceață și se roagă ca preotul să-și scurteze prelegerea de dragul celor aflați încă în viață, înainte ca băltoacele ce pătrund subtil prin încălțămintea subțire să-i ia cu asalt picioarele înghețate. Îndurerații se strâng grămadă în jurul sicriului, asemenea unor corbi cu aripile strânse, cu umbra morții întipărită pe chipurile palide, apăsați de durere sau înspăimântați de gândul la propria moarte, în timp ce foamea le de încet târcoale măruntaielor. În sfârșit! Un „amin” pune capăt slujbei și dă ghes oamenilor să arunce un pumn de țărână deasupra sicriului, într-un ultim gest de adio.

Mă lipsesc de-așa ceva. Din respect pentru cei dragi, am hotărât să fiu incinerat: un adio cald într-o capelă încălzită, cu toate că nu mai conta, dată fiind situația în care mă aflam. Alegerea măcar îmi aparținea. La urma urmei, era înmormântarea mea.

Cei prezenți se perindau ordonat prin fața coșciugului din imitație de lemn, să arunce o ultimă privire răposatului și să aștearnă o floare pe capacul de sticlă. Unii își mai înăbușeau o lacrimă sau încercau să-și desfunde nasul, lăsând să se-nțeleagă că vremea de-afară era de vină. Orișicum, nu mă așteptam la suspine.

Arătam minunat. Toată stima pentru serviciul de pompe funebre. Preschimbaseră carapacea nonagenară de care tocmai mă lepădasem într-un venerabil domn în etate, îmbrăcat în frac negru, cu o garoafă vârâtă în buzunarul de la piept, întins pe mătase albă. Dacă trupul meu n-ar fi zăcut atât de inert, puteai spune că o simplă comandă ar fi fost de-ajuns să-l readucă pe picioare și să-l pună la dans. Privind astfel lucrurile… mare păcat că părăseam scena.

Observații fără noimă. O gură hulpavă s-a căscat în peretele din spate, pregătită să înghită în fălcile-i de foc rămășițele mele sărăcăcioase, ce n-ar fi ajuns nici măcar pe masa unui donator de organe. Și cu asta, basta.

Am primit condoleanțele celor prezenți, cu nevastă-mea alături, ce-și ascundea bine emoțiile. I-am privit pe rând în ochi: copii, nepoți, strănepoți, rude, prieteni, cunoștințe, parteneri de afaceri. Am dat mâna cu ei, ne-am bătut amical pe umeri, am primit îmbrățișări călduroase. Ce sentiment ciudat. Și mai stinghere îmi păreau expresiile alea tocite: „Ai fost un prieten de nădejde”, „nu te voi uita niciodată”, „mereu te-am admirat”, aceleași fraze bătătorite. Drept mulțumire, am mormăit un „asemenea și ție” sau am bombănit aprobator.

În cele din urmă am rămas singur cu soția. S-a întors către mine, iar eu m-am întors către ea. M-a luat în brațe și a dat să mă sărute, dar s-a oprit în ultima clipă. Îmbujorată, și-a coborât privirile și a șoptit „mult noroc”, înainte să se alăture îndoliaților care se îndepărtau de sicriu. „Și ție” am îngăimat eu, dar nu cred că a mai auzit.

Am urmărit totul cu ochii martorului nepăsător, incapabil să-mi recapăt controlul asupra emoțiilor.

Am stat în cumpănă, nehotărât dacă s-o iau pe urmele cortegiului către masa de pomenire sau să aștept revelația divină, până ce ușa s-a deschis din nou. Era preotul.

Sfinția sa mi-a vârât un soi de vază între degete, cu capac în loc de flori, inscripționat:

Odihnește-te în pace

Căci țărână ești și în țărână te vei întoarce.

Sub epitaf am zărit numele meu, urmat de data nașterii și data morții.

5

– Ce vrei să te faci când crești mare?

Auzisem întrebarea asta de nenumărate ori. Mi-am tras vizorul fumuriu pe ochi și mi-am ridicat jucăuș temutul tun laser. Numaidecât, coordonatele au apărut pe ecran, mărginite de coloane luminoase verzi, semn că senzorii îl luaseră într-o clipită la țintă pe bunicul meu.

– Pilot de navetă spațială, am rostit în rafale.

– Ffft, ffft, a răspuns și tunul.

– Ești mort!

Bunicul meu a zâmbit.

– Tunul la ce-l folosești?

– Să-i fac pulbere pe pirații spațiali.

– Dar nu există pirați spațiali.

– Nu încă!

Am oftat, exasperat de neștiința lui, și mi-am ridicat vizorul.

– Dar când trecem prin centura de asteroizi…

Am împrăștiat fascicule luminoase în toate direcțiile. „Ffft, ffft, ffft, ffft.”

– Mai e mult până atunci, băiete.

Bunicul m-a așezat pe genunchi și m-a strâns la piept cu brațul drept.

– Cine știe dacă omenirea va ajunge vreodată să…

– Cu siguranță va ajunge! am protestat eu.

Știam că încă nu se descoperise o cale de-a transporta astronauții mai departe de orbita lui Marte, date fiind și radiațiile periculoase ale soarelui, dar dacă puneam la punct propulsia warp… sau dacă veneau întâi extratereștrii, cu tehnologia lor superioară… mi-i închipuiam înaintând încolonați spre mine, în zăngănit de arme. Am descărcat din instinct câteva jeturi de particule electromagnetice, punându-i pe fugă.

– Zum! am rostit. Carump! V-am omorât!

Bunicul râse.

– Pe cine ai vaporizat acum?

– Pe extratereștrii. Vom pune mâna pe navele… și pe armele lor… și pe tehnologia lor… și dup-aia zburăm spre Jupiter și Saturn și Pluton și… până în miezul Căii Lactee. Așa o să facem! am rostit cu entuziasm.

Pe-atunci aveam cinci ani.

26

– Curtea a deliberat: părțile sunt rugate să se ridice.

Zgomot de scaune în banca acuzaților, asemeni la procurori.

– În numele poporului, vom pronunța acum verdictul. Acuzatul, Roman Fitzgerald…

Judecătorul îl săgetează cu o privire tăioasă, ca de ghilotină.

-…a fost găsit vinovat pentru următoarele capete de acuzare…

Alineatul cutare și aliniatul cutare.

N-am stat să ascult. Știam pe de rost acuzațiile. Osândirea acestui criminal era o simplă formalitate. Doar metoda de executare rămânea la latitudinea judecătorului.

-… și drept urmare, e condamnat la moarte.

Și acum e acum. Moarte, moarte, dar una finală?

– Acuzatul își pierde dreptul de a exista ca om. E deposedat de drepturile sale civile, iar carapacea sa urmează a fi incinerată. Pedeapsa cu moartea e suspendată condiționat.

Judecătorul făcu o pauză dramatică, în tăcerea asfixiantă.

– Eliberare condiționată la trei sute de ani. După această perioadă, exilul se anulează. Poporul a deliberat, ședința se suspendă!

Intuisem, ba chiar nădăjduisem că va fi așa. Acuzatului i se oferea a doua șansă. Personalitatea lui urma să fie scanată, arhivată într-un fișier de date, depozitată electronic, învelită în titan și în cele din urmă expediată, ca robot umanoid, într-o lungă călătorie spre centura de asteroizi, Jupiter, Saturn sau chiar mai departe. Poate ca prospector, sau miner, o unealtă servilă, brațul lung al omenirii în spațiu.

Aproape că îl invidiam.

Mi-am săltat laptopul pe umăr și am părăsit sala de tribunal, însoțit de colegii mei avocați. Aveam motive de sărbătoare.

Pe-atunci aveam doar douăzeci și șase de ani.

32

Sunt anumite momente în viață când ai nevoie de mângâiere. Trăiam un astfel de moment.

Tocmai mă părăsise prima soție. Își strânsese lucrurile, lăsase un bilețel pe scrin, îl luase pe ’ăl mic de la grădiniță și dispăruse fără urmă. Urma să fiu contactat de avocatul ei… taman de dânsul.

De regulă nu beam, dar păstram câteva sticle pentru ocazii speciale. Acum mă împrietenisem cu domnul Scotch, fără gheață. La al patrulea pahar în compania lui Rahmaninov, mă podidise plânsul și mă cufundam în autocompătimire. Îmi doream alinare, dar am găsit doar tristețe pe altarul dreptății mele nemângâiate.

Altarul! Străvechiul nostru altar!

Cu păhărelul în mână, am dat târcoale micuțului alcov ce găzduia altarul familiei, pe care zăceau reprezentări în trei dimensiuni ale celor dragi. Sus pe pereți, de-a stânga și de-a dreapta raclei, atârnau vechi fotografii înrămate, unele îngălbenite de trecerea anilor.

Privirile mele încețoșate se plimbau peste chipurile familiare, care mă urmăreau cu ochii lor miniaturali din spatele temnițelor tridimensionale. Evelyn! Încercând să pun paharul jos am atins din greșeală rama ei. Pe dată mi-a trimis un sărut și a ciripit un „te iubesc!”. Am întors iute rama cu fața în jos, înăbușind o nouă declarație de dragoste.

În schimb am luat poza lui Evie în ambele mâini, ca pe un reazem, iar îngerașul meu a ciripit numaidecât: „Bună tati, tati te iubesc, atât de mult…”

Am sărutat cu căldură chipul ei și am îndepărtat o lacrimă de pe ecran cu mâneca. Când am pus-o la loc, mi-a spus „să te-ntorci cât mai repede”.

Cui să-i cer ajutorul? În cine să mă-ncred? Să mă destăinui părinților? Nu, pentru că n-ar înțelege. Pentru ei, căsnicia era sfântă, iar dacă mă părăsea soția, era numai vina mea. Sora mea? Nici gând. Mereu i-a ținut partea lui Evelyn. Bunicul meu! Da, cu el m-am putut mereu înțelege. Doar că era mort.

Poate ar fi trebuit să-l trezesc. Să-i tulbur însă somnul de veacuri? Preț de câteva clipe am șovăit, apoi am deschis racla. Numaidecât se ivi holograma miniaturală, dar neînsuflețită a bunicului. Oare avea să coboare pentru câteva clipe din nemărginirea ciberspațiului în care se retrăsese, să-și plece urechea la durerile unui biet muritor?

– Bună, băiete, rosti el, zâmbind larg. Mă bucur să te văd din nou.

Îmi făcu șmecherește cu ochiul.

– Ce gânduri negre te încearcă?

44

Într-o bună zi, Mona, a doua mea soție, mi-a făcut o propunere neașteptată.

– Vreau să lucrez.

– Poftim? Să lucrezi?

Nu-mi venea să-mi cred urechilor.

– Soția unui avocat nu trebuie să lucreze.

– Mă plictisesc, rosti ea, examinându-și unghiile.

– Păi vezi de gospodărie. Îngrijește-te de copii.

– Nu-i nevoie. Robbie se descurcă mult mai bine ca mine.

Aici avea dreptate. Eram tot mai dependenți de electronice și roboți. Încotro ne îndreptam? Va veni o vreme când vom fi neajutorați și neputincioși în fața vieții, la mila tehnologiei, din leagăn până în mormânt.

Ce puteam să-i răspund?

– A lucra e un privilegiu, am încercat eu. Mi-e greu să cred că vei găsi ceva.

Probabil se gândea la o carieră în showbiz: manechin, actriță de film, prezentatoare de emisiuni, ciberzână, sau ceva asemănător. Dar nu putea fi atât de nerealistă. Toate aceste posturi erau deja ocupate, fie de virtuali, fie de androizii ce le țineau locul.

– Nu la asta mă refeream.

Mona își îndepărtă o șuviță de pe frunte, un gest exagerat, ce trăda repulsia ei față de muncă.

– Mă refeream la muncă de caritate, ceva… în slujba cetățeanului.

Da, asta chiar m-a luat prin surprindere. Muream de nerăbdare s-o văd făcând muncă de voluntariat.

– O muncă demnă de laudă, am spus. La ce te gândeai?

– Nu știu exact… o să-mi vină o idee la un moment dat.

Mulțumită de starea unghiilor, își încrucișă picioarele și își inspectă unghiile degetelor de la picioare, vopsite în verde, de la înălțimea paharului de coniac.

Uneori aducea cu acei androizi de bucătărie, sau mai degrabă cu roboții de companie. M-am gândit atunci să-l înlocuiesc pe Robbie, micuțul nostru om de tinichea.

– Ce idee minunată! rosti Mona la auzul propunerii. Mereu mi-am dorit un majordom. Și un grădinar. Și un șofer…

Auzi la ea, șofer! Ridicol. În zilele noastre cine mai întrebuințează mașini manuale? Cât despre grădinar… Însă ideea de majordom mi-a plăcut. Poate că astfel copiii își vor găsi în cele din urmă un înlocuitor potrivit pentru părinții lor.

Am hotărât să luăm doi androizi. Un majordom și o slujitoare.

Nu erau oameni, ci inteligențe artificiale, dar măcar aveau statutul de cetățeni, chiar dacă erau de categoria a doua.

Pe-atunci aveam patruzeci și patru de ani.

62

M-am însurat a patra oară, de data asta cu o femeie cu zece ani mai tânără ca mine. Eu aveam șaizeci și doi de ani, iar copiii erau deja la casa lor.

Nadine își dorea din tot sufletul un copil, și am hotărât să-i fac pe plac. Puteam să-l luăm săptămâna viitoare.

De-abia mai târziu am decis să ne facem asigurări de viață cu opțiunea de clonare inclusă. Consultantul de vânzări radia de încântare.

– O alegere chibzuită, rosti el mieros. Ca și alternativă, recomand reanimarea.

Cum noi am rămas tăcuți, el a continuat:

– Dacă apar neînțelegeri, fiți fără griji, partenerul dumneavoastră va fi reînviat sub înfățișarea unei tinere fecioare sau, firește, a unui holtei viril, așa cum vă amintiți cu drag de el. Pe de altă parte, puteți să-i păstrați amintirile (câte doriți și sub orice formă doriți).

Rostise aceste ultime vorbe cu atâta ușurință, încât am presupus că era o formulă pe care o folosea adesea. Ei și?

Mai pe înțelesul tuturor: dacă unul dintre noi deceda, celălalt îl putea învia în formă de clonă. Cu sau fără amintiri integrate, total sau parțial. Pentru partenerul aflat încă în viață era un proces relativ ușor de digerat, însă pentru clonă era un nou început, întrucât indiferent de ce simțea, nu avea să fie niciodată copia fidelă a mortului. În orice caz, nu se putea vorbi de nemurire.

Pentru copil nu conta, cel puțin în prima fază. Important era că-și recăpătase părintele. Dacă eu muream înaintea soției, ceea ce era destul de probabil, urma să mă reanimeze sub înfățișarea unui tânăr viril, transferându-mi datele din creier? Cum mă voi simți pus în fața unei bătrâne, cu riduri, pete brune și pielea atârnând pe brațe, în locul tinerei grațioase prezentă în amintirile mele? Și viceversa.

Într-o bună zi urma să aflu. Sau poate că nu. Am semnat contractul, hotărât să nu pun alte întrebări.

0

Până la urmă, m-am dus înaintea ei, așa cum de altfel m-am dus și înaintea celei de-a cincea soții. Toate mi-au supraviețuit, cel puțin carapacei mele muritoare, de care m-am lepădat la nouăzeci și unu de ani, și pe care o țineam acum într-o urnă la subraț. Eram tot eu, cu toate amintirile mele până în clipa scanării cerebrale. Nu eram un pseudo-eu, cu amintiri preluate din diverse peregrinări virtuale, care-ar fi dat mari bătăi de cap clonei mele, de tipul vis sau schizofrenie?

N-am avut niciodată încredere în clonare. Am ales altă cale. Mi-am împlinit visul copilăriei.

Iat-o înaintea mea, maiestoasă și plină de speranță, naveta spațială ce avea să mă ducă pe orbită, alături de cele câteva accesorii pe care le-am putut lua cu mine în această călătorie. De cum am zărit-o, am simțit că inima îmi bate mai iute, ba chiar și un nod în gât, însă aceste senzații erau doar în închipuirea mea, întrucât nu mai aveam inimă, și nici suflare. Asta de când murisem. Acum aveam alte nevoi.

Nu întrutotul diferite de cele ale criminalilor care tocmai treceau în grabă pe lângă mine, închistați în învelișul mătăhălos de titan, condamnați la o moarte organică, pedeapsă comutată însă în muncă silnică pe planetele neprimitoare din adâncurile spațiului. Asemenea mie, și lor li se oferise o a doua șansă.

Nu urma să fiu un comandant de navă spațială, un pilot de renume galactic sau un soldat universal, și nici nu urma să fiu la cârma unei fregate, ori să lupt în bătălii cosmice, așa cum visam când eram mic. Ci urma să mă îndrept spre stele și să iau parte la cea mai importantă aventură a umanității: cucerirea spațiului cosmic, alături de androizi umani, clasa I, ca mine.

Noi eram brațele umanității, gata să țâșnească spre cele mai îndepărtate cotloane ale universului.

În apropierea navetei, am golit conținutul urnei pe pista de beton. În vuiet de turbină, rămășițele mele urmau să fie împrăștiate spre cele patru vânturi. O plecare pe cinste, și poate un nou început, plin de speranță.

© Helmut W.Mommers

Traducere de Alexandru Maniu.

Titlul original : Rest in Peace

Textul a fost tradus și postat în revista Fantastica, prin bunavoința și permisiunea domnului Helmut W.Mommers. Îi mulțumim.

Helmuth W. Mommers s-a născut în Viena, 1943. El a fost una dintre vocile de pionierat în SF-ul germanofon contribuind ca scriitor, grafician, editor și agent literar. A fost co-fondator al revistei SF Nova, a editat antologiile anuale Visionen (Viziuni), a fost redactor la revista Space View, și a revenit la scrisul prozei scurte. Mommers a publicat romanul Galacticum și peste cincizeci de povestiri, unele dintre fiind traduse în Statele Unite ale Americii, Franța, Spania, Italia, Croația, Grecia, Rusia, și Japonia. A fost nominalizat de mai multe la Premiile Deutsche Science Fiction și Kurd Lasswitz și a fost onorat cu acesta din urmă pentru contribuțiile sale la proza scurtă în limba germană.

Latest posts by Helmuth Mommers (see all)