Omul

Omul păşea agale pe asfaltul încins, transpirând abundent, blestemând în gând soarele torid al verii şi omisiunea cumpărării unei pălării. Se îndrepta încet spre cofetăria de la capătul străzii şi, din locul în care se afla, i se părea că mai avea de parcurs o infinitate.

Un fulger argintiu în creierul său obosit: „Ce-ar fi dacă aş intra pe poarta asta galbenă?”. Cititorul ar putea crede că ar fi sperat să găsească acolo un pahar cu apă rece, aşteptându-l răbdător şi întâmpinându-l cu un răcoros „bine ai venit”. Dar nu. El, Omul, nu se gândise niciun moment la asta. Deşi era mort de sete. Nici curiozitatea nu-l îndemna să facă gestul de deschidere a porţii, el nefiind curios din fire. Ar fi putut să primească periodic bani, trăind aidoma unui milionar, şi nu s-ar fi întrebat niciodată, nici măcar dacă ar fi fost groaznic de plictisit, „de unde vin, frate, banii ăştia, ce filantrop îşi face pomană cu mine?”. Aşadar, ideea de a deschide poarta galbenă îi venise aşa, pur şi simplu, fără vreo motivaţie logică, pe care el oricum n-ar fi căutat-o, nefiind curios din fire.

Deschise poarta şi privi înăuntru. Stupoare. Înăuntru nu era nimic. Cititorul, în această situaţie, va fi tentat, fără îndoială, să-şi imagineze ce fel de nimic. Adică niciun pahar cu apă, va spune unul, sau niciun fel de vegetaţie sau pur şi simplu vid, va spune altul cu mai multă imaginaţie. Dar tot nu este adevărat. De aceea, repet, înăuntru nu era nimic.

Şocat de această întâmplare stupidă, puţin speriat, Omul nu îndrăzni să facă pasul în nimic şi închise la loc poarta. Se îndreptă apoi spre cofetărie, dar, gândindu-se că poate strada respectivă avea doar nimic în spatele zidurilor, se întoarse şi porni spre hotel, hotărât ca din pat să admire mirifica privelişte a munţilor.

În cofetărie, viitorul criminal îşi privi calm ceasul. Totul era în ordine. Peste aproximativ trei minute avea să sosească. Îşi verifică pumnalul. Nu se vedea. Da, da, totul era în ordine. Îşi aranjase şi fuga, nu făcuse nici cea mai mică greşeală. Da, da, totul era OK.

Dar omul nu se zărea. Aşteptă ce aşteptă aşa, în picioare, lângă uşă, apoi se aşeză şi se gândi că poate nu mai vine. „La dracu’, trebuie să vină! Altfel cum să-l omor?!” Ajuns aici, se gândi, de fapt, de ce trebuia să-l omoare şi, negăsind răspuns, îşi aminti că n-o cunoştea pe viitoarea victimă şi i se făcu milă. Luă o prăjitură şi o răcoritoare, sperând ca tipul să nu mai vină.

Dar Omul apăru. Între timp, setea îl întorsese din nou din drum. Intră în cofetărie, se bucură că nu dă de „nimic” şi comandă un suc. Îl luă şi se aşeză la o masă alăturată celei la care stătea posibilu-i asasin. Acesta, recunoscându-şi victima, intră în derută – să-l omoare, să nu-l omoare? – până când celălalt, cu o figură plină de bunăvoinţă, întrebă candid:

– Vă e rău, domnule? Pot să v-ajut cu ceva?

Atunci, sentimentul de milă învinse: „În fond, omul ăsta pare grozav de însetat şi a luat doar un suc”. Răspunse:

– Nu, mulţumesc!

Şi comandă încă trei sucuri, două pentru posibila victimă, unul pentru el. Omul îi mulţumi, vru să plătească, dar posibilul asasin refuză cu îndârjire. În cele din urmă, aflară că au o pasiune comună: biliardul. Îşi dădură întâlnire pe seară, la posibila victimă. Se despărţiră cu o strângere de mână cordială. Îşi spuseră vorbe pline de căldură, gândindu-se amândoi că viitoarea întâlnire va avea loc într-un loc mai răcoros.

Ieşind din cofetărie, Omul văzu în faţa sa un afiş mare, abia adus, probabil, pe care scria citeţ: „Sunteţi rugat să vă prezentaţi la numărul 180, pentru a fi ucis”. Se holbă la acele rânduri, le reciti o dată, apoi încă o dată şi conchise că nu înţelegea nimic. Şi, oricum, din moment ce acolo nu scria „Tuner”, nu-i erau adresate lui. Şi el nu este curios din fire, să se bage în treburile altcuiva.

Făcând câţiva paşi, observă însă aceleaşi cuvinte scrise mare pe asfalt, începând de data aceasta cu apelativul „Domnule Tuner”. Nu-i venea să creadă. Admise că nu are halucinaţii în momentul în care, la rugămintea sa, un trecător binevoitor îi citi cu glas tare cele scrise pe stradă. Mulţumi, apoi îşi continuă drumul, rumegând problema: să se ducă, să fie ucis, să nu se ducă? În fond, de ce să fie ucis? Îşi cumpără un ziar de la primul chioşc, iar pe prima pagină era scris cu majuscule, înainte de toate celelalte: „Domnule Tuner, sunteţi rugat să vă prezentaţi la numărul 180, pentru a fi ucis. Vacanţa dumneavoastră în universul de simulare ales ar fi trebuit să se sfârşească. Din păcate, supraveghetorul de serviciu nu a calculat corect efectul termic al razelor solare asupra creierului dumneavoastră. Aţi deschis o poartă pe care nu ne-am fi aşteptat s-o deschideţi şi de aici totul a fost distrus. O zecime din creditul depus la compania noastră vă va fi înapoiată pentru nerespectarea în totalitate a dorinţelor exprimate la încheierea contractului. Când veţi reveni printre noi, vă veţi reaminti totul. Vă rugăm să nu amânaţi momentul morţii, pentru a nu fi obligaţi să facem reţineri din zecimea de credit menţionată mai sus.”

Omul stătu o clipă în cumpănă, apoi gândi: „Oamenii ăştia vorbesc foarte convingător. Din păcate, însă, i-am promis omului din cofetărie o partidă de biliard şi nu se poate să nu mă ţin de cuvânt”.

După care îşi continuă plimbarea

Latest posts by Gabriel Varga (see all)

  • Omul - June 15, 2013

Leave a Reply