Alchimistul fu cuprins de o criză violentă de tuse. Stropi de sânge i se prelinseră pe mână. Încă o dată, examină micile broboane roșii apoi, cuprins de teamă, se șterse cu putere, așa cum ștergem o farfurie veche pentru a o curăța; în cele din urmă, se reapucă de muncă, încercat de frisoane. Zilele îi erau din ce în ce mai scurte; nu-și mai permitea, așadar, să se lase cuprins de meditații asupra sorții, trebuia în primul rând să se concentreze, să gândească… Își aruncă privirea asupra laboratorului, care nu părea să împărtășească nimic din graba lui: sticlăria, focurile care trosneau ușor, balanțele imobile și alambicurile liniștite, toate erau mereu la fel, zi după zi; ca o pădure pe veci nemișcată din sticlă, metal și piatră, indiferentă, ieșită din timp.
Da. Timpul. Acum aproape că-l simțea, putea auzi susurul secundelor curgând în juru-i, extrăgându-i încetul cu încetul forța, spiritul, voința, atrăgându-l spre maluri interzise. Uneori, i se părea că respirația nu mai era a lui, ci a cuiva ascuns în spate, i se părea că aude pași care-l urmăreau când se împleticea, singur în coridoarele palatului regal. Atunci se întorcea cu violență, așteptându-se la o luptă, însă dinaintea lui nu era nimic; de fapt, era Nimicul, care-i umplea acum întreaga gândire. Pentru că – nu-i așa? – dacă-i cedează corpul, se mai poate vorbi de suflet? El, Înțeleptul, Filosoful, Medicul, nu prea credea în mântuirea aidoma unei salbe ieftine și strident colorate, promisă poporului muritor neștiutor. Omul este o lumânare. Ceara întreține flacăra precum carnea menține spiritul viu, iar pentru a-ți salva sufletul trebuie să-ți salvezi corpul, asta o știu cam toți care se cred cât de cît savanți. Salvarea aceasta trebuie să fie constantă, de fapt o naștere perpetuă, fără oprire; altfel, carnea omenească este destinată să hrănească viermii și cam atâta tot.
Și cum i s-ar putea reda acestei cărni forma ei perfectă, dacă nu prin același principiu pe care atât de mulți înaintea lui au încercat să-l străpungă, mecanismul acela care ar permite oricărui lucru să capete natura sa finală și divină, care domnește asupra transmutării metalelor, care vindecă orice beteșug, prelungește viața și înnobilează sufletul? Ce altă cercetare, alta decât Opera, căutarea Pietrei Filosofale, poate fi atât de esențială și de universală, dar în mod clar atît de inaccesibilă?
Pentru că Alchimistul cunoștea lumea aceasta: studiase un timp îndelungat sferele cerești și se cufundase în interstițiile ascunse. Materia care îl înconjura îi era atât de apropiată, știa să-i extragă toate esențele, să pregătească toate licorile. Însă știința lui nu va fi niciodată completă atâta timp cât Piatra îi va scăpa, iar el nu-i putea dezvălui secretul decât fabricând-o; căci Piatra și Cunoașterea Pietrei coincideau, nu mai formau decât un singur concept divizat în două (precum lumina dinspre vitraliile prăfuite) – un cifru magic care ar fi împlinit în acela care l-ar fi spart o transmutare a spiritului, trezit în sfârșit la cel mai ermetic dintre mistere. Precum Dumnezeu care putea accelera sau încetini orice lucru, stăpân al timpului și, în final, stăpân asupra propriului sine.
Discipolul intră cu pași neauziți în laborator. Știa că nu trebuia să-i întrerupă meditațiile posace Profesorului; greșise de câteva ori și nu-și mai dorea aceasta. Lăsă pe podea, tot în liniște, sacii cu lemne pe care-i adusese, apoi începu să întețească focul. Cuptoarele nu aveau voie să moară niciodată, pentru a nu compromite coacerea lentă a diferitelor decocturi și distilații, absolut necesare pentru cercetările Maestrului. Flăcările ardeau întotdeauna, însă Profesorul era din ce în ce mai stins, parcă nu mai trăia decât în intervale mici de timp, și atunci cu o mistuire fără măsură în timpul căreia vorbele lui deveneau din ce în ce mai lipsite de coerență. În fine, se liniști studentul, asta e! în curând se va termina. Dat fiind faptul că Alchimistul avea toate favorurile și înțelegerea regelui, elevul preferat al acestuia ar fi trebuit ca în scurt timp să capete o poziție onorabilă printre consilierii regali – la urma urmei, o recompensă mai mult decât meritată pentru toate studiile pe care le întreprinsese în filosofie, teologie, medicină și în toate celelalte Arte nobile și, fără îndoială, utile. Viitorul îi surâdea cu bunătate.
Maestrul, în cele din urmă, îl strigă cu voce surdă pe ucenicul său. Începură să pregătească ultima calcinare: un material secret se copsese lent, urmare a unui număr interminabil de arderi, iar acum începeau cea din urmă iterație. De fapt, în curând, prima etapă, așa cum fusese descrisă de filosofii greci și arabi, avea să se săvârșească.
***
Era o vreme bună. Soarele, infiltrat prin ferestrele înalte, dezvăluia dansul prafului în laboratorul Alchimistului. Acesta, în mod inexplicabil vesel nevoie mare, se îndeletnicea cu spălarea diverselor cristale și zguri scoase din măruntaiele ceaunelor. Era o muncă de migală și repetitivă, însă trebuia făcută cu ce mai mare îndemânare. Îi explică elevului său:
– Vezi tu, lumea este construită după o ordine ternară. Există trei Principii indivizibile și imuabile: Sulful, Mercurul și Sarea. Aceste principii compun orice materie. Ia de exemplu, un corp într-un proces de combustie: Sulful este ceea ce arde, provoacă flacăra; Mercurul este ceea ce se eliberează din corp; iar Sarea este ceea ce rămâne, sub formă de cenușă.
– Totuși, Maestre, Cei Vechi vorbeau de patru elemente, care sunt focul, apa, aerul și pământul.
– Cele patru elemente ale lui Aristotel nu sunt decât combinări, moduri de existență a celor trei Principii de care ți-am vorbit. Ar trebui să le privești numai ca pe alte cuvinte, alte componente, dar care în final pot să se reducă la aceste trei Principii originale, mai adevărate, mai pure. Unii ar spune chiar că Principiul este unic, că de fapt totul pornește de la Mercur, Prima Materia. Totuși, mie cel puțin îmi este clar că natura lumii este triplă, altfel de ce ni s-ar fi spus din vechime că Trinitatea înseamnă Trei care face Unu; iar această compunere triplă este necesară în microcosmos, pentru că reflectă Divinitatea. Filosofii au arătat că de aici în mod obligatoriu trebuie să deducem că există o anume combinație a acestor trei Principii, o anumită aranjare a materiei care să fie deplină, perfectă. Și cum acest corp nou are toate calitățile pe care îndeobște le atribuim divinității, el permite să înalțe natura a tot ce există. Ai urmărit demonstrația mea?
– Acum tocmai ați descris Piatra Filosofală, care produce transmutarea metalelor și din care putem extrage elixirul vieții veșnice.
– Așa este. Asta pentru că – dragă discipole – metalele lăsate în voia lor în glodul pământului se coc cu lentoare, iar, odată ieșite la viață, lucesc și dau naștere argintului și aurului. Însă acțiunea Pietrei permite să li se accelereze evoluția, iar astfel plecând de la plumb sau de la fier vom trezi aurul care doarme în acestea. Elixirul face la fel, va transforma corpul omenesc în loc să transforme metalul, îi va da forma lui superioară, o formă care nu va mai îmbătrâni niciodată. Iată cel mai mare Mister, dragul meu discipol, aceasta este munca noastră.
Maestrul cercetă bănuitor figura elevului, încercând să ghicească vreun semn de înțelegere. Nu, bineînțeles, își reaminti pe loc: numai cel care ar fi studiat chestiunea din toate unghiurile posibile și-ar fi dat seama de imposibilitatea enunțurilor dinainte: să fabrici divinul pornind cu materie fizică, în mod necesar incompletă. Singurul exemplu de perfecțiune a materiei sensibile din lumea înconjurătoare erau sferele cerești, alcătuite dintr-un material infinit de fin și transparent precum cristalul, de care se aflau agățate astrele. Să ne gândim la bilele acestea înlănțuite, mișcându-se singure într-un rondel perpetuu, simboluri ale divinului, ale Eternității. Eternitatea, ah…
Și atunci iluminarea îl pocni ca un caro de arbaletă. Piatra trebuie să fie o imagine a Cosmosului. Ce este sus, este și jos, au spus Înțelepții. Microcosmosul și Macrocosmosul trebuie să fie același! Singura încarnare a divinului în materie poate fi găsită în Universul celest; iar perfecțiunea prafului trebuie să fie egală cu perfecțiunea din infinit…
Ce nebuni au fost ei, alchimiștii, toți marii Înțelepți și Filosofi! Să creezi fără a stăpâni structura fină, ca niște Demiurgi orbi, cu spiritul șchiopătând și două mâini stângi, era prea puțin spus: copii jucându-se în nisip, asta au fost ei, ignoranți, mai proști decât țăranii fără școală. Dar cât de diferit vedea el lucrurile acum! Câtă iluminare!
Elevul favorit își privi Profesorul cufundat încă și mai tare în deliruri ermetice. Odată nenumăratele spălări terminate, văzu zi după zi Maestrul luînd materia care se obținuse, întinzând-o ca pe o cocă, îndoind-o, înpătrind-o, înoptind-o, apoi încălzind-o, răcind-o, extrăgând un lichid din ea, distilându-l, re-amestecându-l cu pasta, solidificând-o, apoi tăind-o, tăind-o din nou și din nou, fără sfârșit, totul în timp ce pronunța felurite formule în limbi uitate. Toate aceste preparative de luptă nu figurau în niciun manuscris, însă discipolul nu se îngrijora prea tare: dacă învățase cu adevărat ceva în toți acești ani, era să accepte totul fără să crâcnească și să fie un executant perfect. În rest, maestrul vorbea destul de puțin, de frică să nu i se pornească vreun nou acces de tuse. Astfel trecură săptămâni în șir.
***
Înțeleptul, singur în laborator, își admiră minusculul său Cosmos. Semnele erau clare, culoarea stacojie, degaja căldură, iradia pe întuneric. Acum era momentul să încerce. Alchimistul simți cum îi revin forțele de odinioară; putea, încă de pe acum, constata efectul binecuvântat al transportului spiritual asupra corpului și sufletului său. Știa acum că Opera, cercetarea lui se terminase; și se găbi să adune necesarul instrumentar pentru a extrage ultimul lichid, cu mâinile tremurătoare, gesturi necontrolate. În creuzetul fin din mijlocul încăperii se afla perfecta Piatră. După ritualul sectret, își fabrică fluidul atît de dorit, și-l bău dintr-o singură înghițitură.
Gustul era oribil. Începu imediat să tușească, eructă sânge, se clătină și până la urmă se prăbuși pe podea, cutremurat de spasme. Lumea fizică se învârtea acum în jurul lui într-un dans cam macabru, aproape simțea degetele lungi ale Morții zbârnâind pe lângă el, în cele din urmă apucându-l, strângându-i pieptul. Cum a fost posibil așa ceva? Piatra nu trebuia să-i dea nemurire, în virtutea structurii ei perfecte, atât de apropiată de universul celest, în mișcare perpetuă?
Bineînțeles, fură printre ultimele lui gânduri, în timp ce viața i se derula în fața ochilor. Cum de uitase? Astrele se mișcă, bineînțeles, pentru vecie, dar a existat o mișcare inițială, originală! Lemnele nu ard dacă nu le pune cineva foc, iar orice mașinărie, oricât de perfectă, nu se va mișca fără ca cineva să-i întoarcă resorturile…
Altfel…
Astrele s-ar prăbuși într-unul singur, iar acesta din urmă în Nimicul acela…
… Această forță demiurgică, această viață, sau energie, trebuie adăugată… și atunci Maestrul reuși să se târască, să se ridice de-a bușilea, să se ridice timp de câteva secole, simțind sfârșitul apropiindu-se cu fiecare secundă, asurzit de trâmbițele și tobele cerești, pooom-paaam-piiim… bum-bum!… își chemă discipolul, atât de tânăr, de viu, plin cu viața aceasta de care avea el nevoie acum; și puse mâna pe un cuțit…
…Gărzile, după mai multe zile în care nu mai fusese sesizată vreo mișcare, intrară în laboratorul tăcut, cu focurile stinse. Pe podea zăceau Alchimistul curții, cu chipul împietrit într-o grimasă hidoasă (câțiva leșinară) și tânărul student, înjunghiat în inimă, cu tot sângele golit din vine. Pe masă găsiră un recipient plin cu o pudră roșie iradiantă.
Caporalul care declară că auzise hohote de râs dinspre ferestrele înalte fu internat la nebuni.
A doua zi, Regele interzise alchimia în tot regatul. Laboratorul fu ars, cenușa împrăștiată în zări – și nimeni nu mai auzi sau mai îndrăzni să audă vreodată de vreo Operă sau Piatră Filosofală.
©Laetitia Teodorescu
