4.3. Durabilitate, om şi Natură

Când ceea ce ne place acum, nu o să ne mai placă, iar ceea ce nu ne place acum, o să ne placă, atunci toate vor dura.

Cele trei principii descrise până acum, cel al suficienţei, cel al simplităţii si cel al lipsei spaţiului de postresursă nu se referă la durabilitatea în sine a sistemelor din natură, ci doar la premisele pe baza cărora sistemele se constituie şi se edifică prin procese naturale cu o durabilitate sistematică şi predictibilă. Aceste principii, care par a fi aplicate în procesele din natură, sunt o bază a obţinerii sustenabilităţii naturale, adică a acelei posibilităţi ca resursele existente să fie la dispoziţia oricâtor generaţii

I. Uzura, sau răspunsul părţilor

Durabilitatea se poate privi în natură ca un răspuns al părţilor la ansamblul prin care se formează un sistem. Durabilitatea se măsoară ca un invers al uzurii. Uzura este un rezultat al interacţiunii dintre parte şi ansamblu, în timp ce partea, ca şi răspuns la uzură, se armonizează, se salvează.
Armonizarea nu este nici evoluţie, nici involuţie, nici adaptare sau acomodare, ci este un răspuns de includere a părţii în ansamblul din care face parte, asemănător unei adăpostiri. Includerea prin armonizare este în fapt o uzură constructivă care duce la rezultatul că partea îşi re-găseşte permanent un loc în ansamblul care îi cauzează uzură, până când aceasta dispare, se absoarbe, ca mod natural de perindare prin timp.

Uzura este calea de a trăi. Presupunând o uzură egală cu zero, acesta ar duce spre o stopare de timp şi deci la o trăire de statuie. Dispariţia părţii presupune completitudine şi continuitate pentru un sistem şi nicidecum o oprire. Natura este de fapt o sumă uriaşă de uzuri şi de dispariţii. Nu găsim un loc în natură în care ceva nou, o naştere, o devenire ajungând nouă pentru sine, să nu fie de fapt o fătare, adică fapta de dinainte a sistemului, căzut aşa în treptele sale de uzură fireşti. Adică o îmbătrânire treptată a mamei.

Relaţia cea mai sigură din natură, între sustenabilitate ca efect relativ asupra trăiniciei lucrurilor şi a persistenţei formelor acestora în timp, se îndreaptă spre procesul, încă mult discutat în lumea cercetării ştiinţifice, de evoluţie, adică de transfer al unei entităţi prin şirul temporal al condiţiilor de mediu.

O observaţie interesantă este legată de ideea de evoluţie. Nu doar ceea ce este viu este supus procesului de evoluţie, ci la fel de bine şi ceea ce nu este viu.  Uzura se răsfrânge asupra tot ceea ce există în natură. Animalele se perfecţionează, speciile se succed din ce în ce mai adaptate, dar nici substanţele, de orice natură ar fi, nu au altă cale de a persista în timp.

Natura este un tot în care atât mediul determinativ, cât şi ceea ce trăieşte (există) în acel mediu, sunt unite, contopite, iar aceste subansamble sunt controlate de sistemul zis natură. Omul este şi el natură, chiar dacă are unele privilegii formale şi o altă părere despre locul pe care îl ocupă. Perechea mediu-produs sustenabil, derulat în acel mediu, se determină reciproc. Aşadar, soarta părţilor din natură va influenţa în final soarta mediului, cum întreg procesul evolutiv, constituind la rândul său mediu, influenţează soarta părţilor sale componente.
Cum se desfăşoară un proces sustenabil privit din punctul de vedere al principiilor evoluţiei? Este o evoluţie cea care asigură sustenabilitatea sau, de fapt, este o rezistenţă îndreptată spre persistenţă?

II. Durabilitatea sistematică

Pe de altă parte, în natură sustenabilitatea are un caracter prescriptiv, duratele se cunosc din capul locului, cea a unui copac sau a unui animal, a unei frunze sau a unei pietre.
Sustenabilitatea este respectarea unei valori a durabilităţii prescrise, de comun acord, între viaţa unei părţi şi cea a mediului care conferă condiţiile pentru respectarea acelei durate. Durata şi dispariţia înseamnă, în sume ciclice pentru părţi, o durată mare, o durată sumatoare, la un nivel ciclual întins pentru mediu, dar segmentat obligatoriu.

Sustenabilitatea nu se aplică prin adaptare. Adaptarea se manifestă deja atunci când durata de viaţă a unui membru al naturii se prescrie la nivelul său global, cea a unei specii, spre exemplu. (Un peşte trăieşte un număr de ani, o pasăre un altul, o albină trăieşte o lună, o muscă o zi.) Ideea sustenabilităţii naturii este că această promisiune făcută de natură fiecărei părţi/specii în parte să fie respectată. Cauzele care stabilesc duratele de existenţă sunt cele care, în fond, stau la baza sustenabilităţii. De ce trebuie să trăiască o albină câteva săptămâni? Răspunsul pe care îl dă acestei întrebări întregul mers al unei familii de albine devine firesc. Pentru toate speciile, şi cred, pentru fiecare lucru, răspunsul la această întrebare se derulează prin mecanisme şi explicaţii, toate fireşti, privite din unghiul intern al acelei specii sau al acelui lucru

III. Criteriile de durabilitate
De ce un scaun, revenind acum la sustenabilitatea tehnică şi comercială a evului nostru, trebuie să sufere o uzură sau trebuie să nu sufere o uzură ? Şi în ce mod ?

Lemnul din scaun îl face durabil pentru 100 de ani, îmbinările dintre elementele sale pentru 20-30 de ani, moda care spune ce fel de scaune sunt frumoase, 10 ani, iar preţul acestuia (în scădere stabilită de cerere şi ofertă dar şi de ideea consumului obligatoriu) pentru 5 ani. Această cădere din natură, de la ceea ce acesta dă iniţial şi ceea ce se crede doar, pentru a ne respecta ideile, face ca abordarea sustenabilităţii să fie înţeleasă greşit de către om, în comparaţie cu înţelesul sustenabilităţii naturale.(Este vorba nu de o simplă scădere, ci de o cădere de formă exponenţială.) Cele patru trepte ale criteriilor de durabilitate se pot privi, exemplificat pentru un scaun, pentru înţelegere, dar şi generalizat, astfel :

  1. Lemnul din scaun = resursa naturală = contribuţia naturii;
  2. Prelucrarea lemnului, îmbinările scaunului = contribuţia ştiinţifică şi tehnologică a omului = contribuţia

energetică = industria;

  1. Moda sau frumuseţea percepută a scaunului = aportul cultural al societăţii umane
  2. Piaţa sau preţul unui scaun = aportul dezvoltării societăţii umane. Rescriem cele patru criterii : 1. Resursa naturală; 2. Tehnologia; 3. Moda; 4. Piaţa.

Vom adăuga, pentru viitorul dezvoltării lumii, un al cincilea criteriu, cel referitor la informaţie. Sunt de pe acum inventate scaune informatizate prin computer, care iau forma completă, ergonomică a omului care le foloseşte.

Aceste criterii sunt de fapt treptele istorice care s-au adăugat mereu minţii omului, făcându-l să vadă şi să înţeleagă mereu altfel. Trebuie să spunem că a existat şi treapta 0 (zero), cea în care omul nu avea un scaun anume pentru a se aşeza, ci se aşeza pe iarbă sau pe piatră, gest pe care şi-l doreşte şi acum, fiind gestul său de odihnă şi de reculegere. Acest criteriu, cel natural, oferă scaunului (şederii) o durabilitate nesfârşită şi presupune respectarea integrală, însă acum imposibilă, a naturii. Aşezarea directă, păstrată doar pe nisipul plajei, aduce între om şi acea sferă numită Pământ, o atingere simplă şi adevărată.

  1. Cultura valorii sau durabilitate

Durabilitatea unui scaun nu mai rămâne una fizică, concretă, ea alunecă din ceea ce este material, recte natural, lemnul, spre ceea ce este tehnologic, apoi spre ceea ce este legat de design şi în fine, ajunge în final să depindă de posibilitatea de a-l abandona pentru un altul la fel de nevaloros (ieftin) pe o piaţă de mare serie. Lipsa valorii prescrise a unui scaun este cea care determină durabilitatea acestuia. Nu mai contează acum lemnul (plasticul), tehnologia, designul, ci doar ceea ce se crede a fi un scaun, pentru că ceea ce se crede este şi preţul acelui scaun.

Preţul este răspunsul subiectiv dat statistic de către părerea statistică asupra a ceea ce se crede că înseamnă un scaun. Nu are importanţă dacă scaunul reuşeşte să rămână funcţional peste perioada de timp prescrisă prin efectul preţului.
Este ca şi cum omul se hotărăşte să reducă durata de viaţă a iepurilor şi are grijă
să-i împuşte indiscutabil pe cei care depăşesc durata de viaţă stabilită de către el. Omul vrea să spună că s-a plictisit de iepuri (scaune) şi vrea ca natura să inventeze o altă specie în locul acestora!.

Scaunele abandonate naturii vor umple lumea de cadavre de scaune, încă dornice să trăiască natural.
-Scaunele trebuiesc să trăiască până când se vor rupe de vechi ce sunt, sub greutatea celor care le folosesc?
-Când este firesc să se fabrice alte scaune în locul celor existente?
-Scaunele se fabrică în continuu, altfel fabrica s-ar închide! Omul decide când va cumpăra alte scaune noi!
Iar decizia aceasta este un rezultat al culturii sale. Acolo se află pârghia care a adus lumea în punctul în care ne aflăm şi tot acolo este pârghia şi pentru a mai recupera ceva, dacă mai este posibil.
Cultura însă este un rezultat comun al societăţii şi aşa se ajunge la a se închide cercul. Scaunele se vor schimba atât de des, cât o va determina evoluţia paradigmelor culturii.

4.4. Perfecţiune, om şi Natură

 

A fi perfect înseamnă a nu fi.

 

Acest al patrulea text despre natură închide un cerc, o triadă formată din ideea de sustenabilitate, ideea de durabilitate şi ideea de perfecţiune.

Fiecare dintre aceste idei are o poziţionare ideatică diferită faţă de viaţa naturii:

– Sustenabilitatea este o căinţă a omului, doar aproape deşteptat în al doisprezecelea ceas. Ceea ce se leagă de termenul actual de sustenabilitate a naturii este o teorie, până la urmă, prin care omul îşi propune să facă de acum ceva, pentru a-i opri uciderea.

– Durabilitatea este o descriere a eforturilor, a puterilor în sine, cele încercate, ale naturii, de a rămâne aşa cum o ştim, pentru ca noi să avem mai departe condiţii de viaţă. Pe cât de teoretic poate fi privită această idee, pe atât de practic se resimte inconfortul vieţii, datorat uzurii evidente a naturii, de către fiecare om al planetei Pământ. Acesta este şi unul dintre motivele mele personale, pentru care am scris şi am publicat aceste eseuri şi probabil întreaga această carte. Este evident, pentru orice judecată a unei minţii obişnuite, că pe acest drum al degradării naturii, nu se va putea merge prea mult, în viitor.

– Perfecţiunea este o explicaţie a unui paradox pe care îl transportă natura. Un sistem perfect are neajunsul unei sensibilităţi exagerate. Perfecţiunea este doar aparent nemuritoare, această nemurire pretinsă perfecţiunii este doar o admiraţie a unui observator. Orice perfecţiune, fie ea perenă sau autovindecătoare, se deformează treptat în faţa imperfecţiunii şi la un moment dat dispare. Prin analiza acestui atribut frumos al naturii, poate vom înţelege mai mult cum a fost posibil miracolul apariţiei vieţii în natură, decât vom înţelege cum va fi posibilă persistenţa vieţii. Pentru că, oricum, viaţa naturii va avea un sfârşit, dar acesta trebuie să fie unul prezis, şi nu unul forţat, grăbit de însuşi exponentul cel mai de sus al acesteia, omul.

 

Ideea actuală despre perfecţiune este ea însăşi relativă şi neterminată. Pentru a găsi o definiţie a naturii perfecţiunii este nevoie de acceptul sistematic, conştient şi consistent al imperfecţiunii. Perechea imperfecţiune-perfecţiune formează fuşteii unei scări a relativităţii unei evoluţii a naturii. Perfecţiunea este ţinta iar treptele de imperfecţiune, cele ce doar tind spre perfecţiune, sunt ceea ce este în fond natura.

Ceea ce ne dă nouă senzaţia perfecţiunii naturii este în fapt rezultatul grandios al unor echilibre.

Ce este un echilibru? Este o împăcare definitivă?

Sau un echilibru este o luptă dreaptă. O luptă în care regulile nu pot fi încălcate niciodată.

Mai putem vorbi acum despre luptă dreaptă cu Natura şi despre reguli care nu pot fi încălcate?

Noi credem în perfecţiunea naturii. Admirăm natura pentru persistenţa sa şi pentru spectacolul unei perpetue armonii. Dar, privind din ce în ce mai aproape, găsim natura ca şi un loc în care tragedia părţilor ei este într-o continuă desfăşurare. Cu cât mărim claritatea acestei imagini, nu mai vedem nici urmă de perfecţiune, aşa cum este îndeobşte înţeleasă perfecţiunea şi ne-am aştepta să o găsim.

 

În ce constă perfecţiunea naturii?

– În marile ei echilibre, care se manifestă pentru un perimetru vast? (o galaxie, un sistem

al unei stele, o planetă sau un ocean).

– În stabilitatea subproceselor ei?

– În persistenţa conţinuturilor ce se ascund în spatele formelor sale?

– În frumuseţea a ceea ce se vede, fiind vizibil în spectrul luminii, acea lumină receptată

de ochii noştri?

– În armonia a ceea ce este deja înţeles ca fiind frumos?

Totuşi perfecţiunea, prin însăşi ideea pe care se sprijină ca şi termen, nu are necesare mecanisme, ca şi cele pe care le-am enumerat mai sus, prin care să îşi formeze şi să îşi menţină o stare care să fie atribuită logic unei perfecţiuni. Toate calităţile naturii sunt consecinţe ale perfecţiunii acesteia.

Nu se poate descrie o perfecţiune prin excelenţa părţilor ei. Cum nimic din ceea ce fac greşit inferiorii nu poate fi atribuit altfel decât vinovăţiei unui superior.

 

Natura poate fi socotită perfectă numai  prin atribute privite dintr-un punct de vedere exterior acesteia. Nu este suficientă o abordare filozofică simplă a acestui subiect. Este nevoie şi de o implicare descriptivă, de natură metafizică. Dacă din acea perspectivă găsim atribute ale perfecţiunii, atunci acestea sunt doar posibile, având în vedere reperul nostru, cu totul relativ, de a le percepe.

I. Cuprinderea, ridicată la rangul de atot-cuprindere, este un prim atribut al perfecţiunii naturii. Atributul de a include tot ceea ce există, şi există şi fără percepţia conştientă a omului, este împrumutat de la Făcătorul Naturii, adică de la Dumnezeu. Atotcuprinderea este cea care face ca tabloul naturii să fie alcătuit din premise ale perfecţiunii. Dumnezeu cuprinde şi Natura, ceea ce presupune că existenţa nu se mărgineşte la a fi Natură. Dacă cuprinde tot, această totalitate este aceea spusă de către om şi nu o totalitate spusă de către Dumnezeu.

Atotcuprinderea spune, prin inversarea înţelesului ei, că nu există loc de ascundere în natură. Preceptul acesta, aplicat ideii de sustenabilitate, este aproape înspăimântător. El spune că orice greşeală, adică o deviere de la regulile-legi ce sunt invocate aferent unor echilibre, ce se desfăşoară în natură, oricât de mică, este asimilată de natură la nivelul întregului său. Este înspăimântător prin faptul că, în genere, acele legi nici nu ne sunt cunoscute. Să fie posibilă oare o ignoranţă generală, la nivelul întregii planete, ce va trebui cândva plătită. Dacă Natura este perfectă prin atotcuprindere, aceea răzbunare, datorată unei neconformităţi, atentează din orice poziţie, direct spre Întregul său. Ideea de vindecare, de asimilare, de topire sau de dizolvare, de resorbire a unei ieşiri din peisajul normalului este falsă. Doar incapacitatea de a vedea întregul modificat de noi prin acţiuni împotriva naturii, ne face să credem că efectele globale nu au loc şi că nu există.

Înseamnă că sensibilitatea acestei atotcuprinderi este duşmanul unei durabilităţi a naturii. Impresia că efectele declanşării unei bombe uriaşe sau a infestării unor zone întinse sunt asimilabile prin această atotcuprindere este în realitate greşită. Presupoziţia că, pe măsură ce natura se impurifică, rolul acesteia de purificator va aduce un nou echilibru, nu este sigură. Mai degrabă, la un moment dat, dezechilibrul dat de aceste impurificări, caracterizate cel mai larg prin anormalitate, va antrena o rupere. Dacă există o singură unitate a Universului, precum există o singură unitate a Naturii, atunci o singură rupere a acestei unităţi cauzează sfârşitul. În sensul că în natură nu sunt opţiuni de rezervă. Dualitatea posibilităţilor absoarbe totul: ori un echilibru datorat perfecţiunii, ori nimic.

Discuţia despre sustenabilitate are un sfârşit trist. Durabilitatea naturii are o limită în chiar perfecţiunea acesteia. Este preferabil ca această limită, ce ne pare metafizică şi îndepărtată, să nu fie pusă niciodată la încercare.

II. Un al doilea atribut ce aduce perfecţiune naturii este complexitatea acesteia. Sistemele ce guvernează şi constituie Natura nu pot fi simple. Simplitatea atribuită naturii nu poate fi decât una ultimă. Acolo, în ultimitate, se poate presupune doar o simplitate a unor principii şi nu a unor legi. Goana după simplitate a ştiinţei şi dorinţa logicii de a privi simplu şi de a dori o simplificare analitică a naturii, duce la uitarea, mai bine spus, la ignorarea complexităţii acesteia. Probabil că această deformare a percepţiei complexităţii naturii, spre o simplitate inexistentă în realitate, este cea mai întinsă şi cea mai uluitoare paradigmă de gândire. Reducerea complexităţii naturii la posibilităţile matematicii, spre modele de calcul simplificate, adică punerea de către matematică a naturii într-un „pat al lui Procust” dă ştiinţelor impresia greşită asupra a ceea ce este în realitate Natura.

II.1. Complexitatea are ca şi rezultat completitudinea. Completitudinea naturii nu este privită de ştiinţe, această categorie este intuitiv ocolită, deoarece o descriere a completitudinii nu este încă posibilă la nivelul actual al gândirii. Dar, la fel ideii de perfecţiune datorată atotcuprinderii, perfecţiunea datorată completitudinii are un rezultat la fel de nefast asupra echilibrelor din natură. Completitudinea devine o piedică majoră atunci când este necesară o regenerare pentru a reface echilibre pierdute. Un mecanism complex şi complet este de preferat doar unui sistem funcţional la fel de complex şi de complet. Cât timp va fi fiabilă o maşină complexă şi completă ce funcţionează în afara parametrilor daţi?

III. Pentru unii cititori atribuirea perfecţiunii unui sistem cum este cel al Naturii, poate părea exagerată. Perfecţiunea, se poate spune, este mai întâi de toate un deziderat, o formă de a dori şi mai puţin un termen al unei descrieri pseudoştiinţifice. Într-o abordare pragmatică a acestui aspect, observaţia este corectă. Însă, dacă privim spre cei doi protagonişti implicaţi, omul şi natura, tocmai omul ne oferă prin capacităţile gândirii sale şi opţiunea metafizică.

De aceea a fost posibil demersul despre perfecţiunea Naturii printr-o fundamentare cauzală, de natură metafizică. În sensul că această perfecţiune nu este una de la sine, ci este una  preluată, prin apartenenţă, de la Dumnezeu.

IV. Dacă ne întrebăm: ce este calitatea? Şi dorim un răspuns cât mai substanţial posibil.

Atunci trebuie să ne îndreptăm gândirea spre ideea detaliului. Cu cât detaliul este o preocupare şi devine stăpânit la nivele mereu mai adânci şi mai adânci, calitatea acelei constituiri creşte. Aşadar, calitatea derivă, în fondul cel mai general spus şi într-o abordare specifică societăţii umane, din evitarea abandonului detaliilor.

Dacă detaliul devine din ce în ce mai mic, până când diferenţiala ce îl constitue devine nulă, atunci calitatea se transformă în perfecţiune. Natura nu are noţiunea de detaliu sau noţiunea de ansamblu, ci are, prin continuitatea sa atotcuprinzătoare, un continuu control pentru părţile sale, indiferent dacă sunt mari, mici sau atât de mici, încât devin pure informaţii.

Acest drum al aşa-zise calităţi a intrinsecului naturii, spre perfecţiunea devenită astfel ceva comun, este demonstraţia facerii lumii de către Dumnezeu. Făcând totul şi făcând la detaliul ultim, cel a spusei pentru a se face, lumea se poate ridica singură dintr-o astfel de poruncă. Cum se poate da o astfel de poruncă? Este o poruncă din interior spre tot.

În acest mod este natura perfectă. Prin calitatea sa firească, ajunsă o perfecţiune  construită asupra a ceea ce este.

Ce este al naturii nu poate să fie decât perfect sau să nu fie. Această afirmaţie, pe cât de adevărată, pe atât de tristă, obligă întreaga omenire la un înţeles nou asupra naturii. Omul aparţinând naturii şi încercând dezvoltarea sa şi a societăţii, devine mereu mai imperfect, drum ce îl va duce spre a nu mai fi. Este cauza pentru care unele filozofii orientale, consideră, pe bună dreptate, calea non-acţiunii ca fiind calea salvatoare a viitorului.

Aşadar, natura este perfectă pentru că nu aparţine omului, cel ale cărui munci sunt la un nivel firesc stadiului materiei în care el se află, cel molecular. Această hărnicie moleculară este o calitate rudimentară şi niciodată aducătoare de perfecţiune, dar suficientă scopului vieţii lui.

 

4.5.  Natură şi cale

Nu este altă cale, în afară de cea spre inimă.

Pentru a rotunji ideile acestui capitol pe un echivoc al lui totuşi, aşa cum se va încheia şi cartea, şi pe un fundal general valabil, acela al unui scop pe care îl doreşte orice om ce se apropie de un sens dat naturii, încercăm tristeţea de a înţelege starea ireversibilă a degradării acesteia.

Putem vorbi despre Natură în afara celui mai important produs al acesteia: mintea omului, ideile lui? Puterea omului stă în ideile lui. Limbajul său este idee, actul său este idee. Omul este o idee împlinită a naturii.

Pentru a ne gândi la o cale pe care se poate salva Natura de ea însăşi, pentru că omul este inclus acesteia, trebuie să privim spre efectele pe care le are dezvoltarea minţii umane asupra naturii.

I. Ne întrebăm dacă evoluţia speciilor nu s-a închis cumva, pentru istorie. Se reconstituie, de către ştiinţă, schimbări ale speciilor şi căderi ale acestora în dispariţie, dar nu se descoperă schimbări ale vreunei specii spre o specie viitoare. Este poate începută o a doua etapă a unei evoluţii globale, iar noi nu ne dăm seama. Apariţia gândirii a încheiat oare procesul de evoluţie fiziologică a substanţelor viului? S-a asigurat suportul mecanic al creierului unui om şi, deci, nu mai contează încotro se îndreaptă evoluţia corpului viu?

A doua etapă a acestei evoluţii globale, dacă este aşa, se petrece de acum înainte doar în Mintea umană. Diversitatea psihologiei umane pare un tablou în care omul a lăsat amprente pe întregul său drum, de la faza de primat, la cea spre care se îndreaptă încă şi astăzi.

Dacă analizăm atitudinea ştiinţei faţă de natură, părerea omului este că el este vârful evoluţiei naturii, aşa cum s-a presupus mai sus. Dar nu cumva această poziţie nu este cea reală şi supremaţia însuşită artificial de către om şi ştiinţa sa nu poate deveni chiar ea cauza eşecului naturii şi respectiv al omului?

„Totuşi, am convingerea că trebuie să adoptăm, ca societate, o oarecare modestie faţă de limitele cunoaşterii noastre ştiinţifice despre noi înşine şi despre lumea în care trăim.” Acest îndemn justificat, depus în cartea „Universul într-un atom”, Humanitas, 2011, de către Tenzin Gyatso, Dalai Lama, acoperă pentru mult timp poziţia ce ar trebui adoptată de către oameni.

Întregul mecanism de evoluţie nu poate sta decât în mâinile Naturii. Aici se regăsesc mecanismele evoluţiei speciilor, ţintite, după cum se crede, spre perfecţiunea minţii fiinţei finale, omul. Tot aici se regăsesc, deci, şi mecanismele noi evoluţii, cea a fenomenelor de gândire. Şi, probabil în natură se regăsesc şi viitoarele etape evolutive, necunoscute nouă.

O observaţie dificilă, făcută în contextul celor arătate, este aceea că natura nu are un loc al său, pe măsura meritelor sale reale, în Mintea omului. Viitorul acestei gândiri, cea cuprinsă în Mintea umanităţii, nu include în miez ideea de conştienţă şi respect pentru Natură. Acest respect, inclus organic, a existat oare în istoria omului, la un moment dat?

Sau doar ne place, într-un mod salvator, să vorbim despre trecutul îndepărtat ca fiind unul perfect, făra a avea cum ne demonstra această pretinsă certitudine.

De ce nu este Natura cuprinsă în mintea omului la nivelul firesc, cel al instinctelor de bază ale acestuia?

Instinctul de conservare este, prin esenţa sa, individualizat şi asigură fiinţelor o persistenţă fizică. Instinctul de conservare împreună cu cel de proprietate stau la baza gândirii matematice şi nu numai atât.Aceste instincte subînţeleg întregul demers ştiinţific alocat naturii. Trecerea de la trăirea instinctelor la conştiinţa învelişului imediat al fiinţei, acela al mediului de viaţă, nu se mai produce natural în mintea omului. Acest fir de înţeles a fost denaturat de-a lungul trecerii timpului, ajungându-se la a nu se mai percepe natura ca pe ceva propriu, aparţinător corpului viu al omului. O explicaţie posibilă stă în faptul că impresia asupra Naturii este că aceasta aparţine tuturor, că este un bun general şi exterior, un bun care nu are pecetea individuală a instinctelor. Eroarea la care duce această explicaţie face ca omul să nu îşi asume Natura la nivelul personal, atunci când este vorba despre sinele său.

Natura nu poate aparţine omului, tocmai datorită acestui inaccept al său.

Omul aparţine naturii prin drumul său de evoluţie fiziologică şi nu prin drumul său de a gândi despre Natură.

Ambele aceste entităţi vor aparţine unei cuprinderi superioare pe care omul a numit-o Dumnezeu.

Cine poate salva atunci Natura şi implicit pe om?

Cum se poate realiza acest deziderat?

Calea ce se întrevede este aceea a adunării Naturii în mintea omului, pe acel loc pe care trebuie să îl deţină. Dar omul rămâne mai departe o fiinţă ce nu are posibilul adunării, adică al coagulării fiziologice, decât în profunzimea sa instinctuală. Adică, este nevoie ca fiecare om, în parte, să creadă ca starea Naturii îi este o condiţie efectivă de viaţă, aşa cum este el ghidat personal de instincte, prin faptul că integritatea şi starea permanentă a fiecărei părţi a corpului său şi a minţii sale, determină nemijlocit condiţia de a-şi păstra sănătatea şi viaţa. Într-o natură bolnavă, nimic nu mai poate fi sănătos, cu atât mai puţin omul.

Credinţa în Divin trebuie să conţină şi această latură, a credinţei în valoarea indispensabilă a Naturii. Pe parcursul istoriei, religiile au îndepărtat natura din mintea omului, pentru a-l îndepărta astfel de credinţele sale tradiţionale. Tradiţia în credinţe legate de intrinsecul naturii a însemnat o Natură suficient asimilată fiinţei umane. Acum istoria politică dă socoteală pentru această absenţă, însă în defavoarea omului.

Pentru a readuce în mintea omului imaginea reală a Naturii, precum şi a relaţiei nemijlocite dintre sănătatea acestuia cu cea a sănătăţii naturii, este posibilă doar o aceeaşi cale. Calea religioasă.

Oricare dintre religii, plecând de la teza aparţinerii la o Divinitate, atât a omului cât şi a naturii, va putea readuce în mintea fiinţei umane nevoia de îngrijire a naturii. Diferenţierea netă a naturii faţă de credinţă va trebui diminuată treptat. Un om temător prin instrucţie faţă de valorile religioase se va reaşeza şi faţă de valorile naturii.

Reîntoarcerea Naturii la Religie, cel puţin în credinţele occidentale, după ce a fost înstrăinată mai bine de două milenii, va putea salva mediul înconjurător. Măsurile organizaţionale, economice şi tehnico-ştiinţifice globale pot doar ameliora şi împiedica pentru un timp distrugerea naturii.

De salvat, Natura nu poate fi salvată decât de către Dumnezeu.

II. Are un drum de întoarcere omul, în acţiunea sa împotriva naturii?

Dacă este vorba despre spaţiul pragmatic, industrial, financiar şi deci politic, nu se mai poate face prea multe. Pentru că între două entităţi, în speţă între om şi natură, întotdeauna va mai exista o a treia entitate, situată deasupra şi sinergic. Relaţia dintre acestea este dominată de acest terţ, neinclus ci separat, inclus doar pentru a îndepărta, creat tocmai de această relaţie. Aşa cum nu se poate scrie istoria niciodată în mod obiectiv, datorită acestei a treia entităţi, sau aşa cum doi oameni trebuie să ştie că relaţia lor nu este niciodată biunivocă, ci mereu triadică, fără ca să fie necesar a exista o a treia persoană, tot aşa umanitatea are o zonă a globalităţii la care nu mai are nimeni acces. Din acea zonă pornesc toate cursele din istorie, ale expansiunii, ale înarmării, ale dezvoltărilor ştiinţifice sau economice. Aceste curse de nestăvilit, datorită imposibilităţii de a fi controlate, fiind determinate triadic şi înfăptuite biunivoc, se sfârşesc doar prin mari tragedii. Cursa de a distruge natura este acum în plină desfăşurare. Pe de o parte, se vorbeşte despre sustenabilitate şi durabilitate, dar paşii globali ai acestor necesităţi nu mai pot fi făcuţi, decât teoretic, timid şi sporadic.

III. Are omul un drum de întoarcere în acţiunea sa împotriva naturii? Sau măcar o ultimă speranţă?

Dacă este vorba despre o schimbare fundamentală a poziţiei sale interioare, religioase, spre natură, atunci se poate vorbi despre o speranţă.

Liturghia solicită prezenţa divină. Dar divinul este omniprezent. Atunci, omul este cel ce nu este omniprezent. Liturghia îi aduce omului privirea de a vedea prezenţa divinului. Aşa sunt toate lucrurile pentru om. Ele sunt prezente, dar omul nu le vede. Şi atunci el caută căi ale privirii. Sensul oricărei ştiinţe este spre deschiderea privirii omului, adică sensul de a cunoaşte al omului doar pare a fi îndreptat spre natură, în mod artificial şi neînţeles. Sensul de cunoaştere pe care omul îl aşază în ştiinţe este în fapt inversat spre el însuşi, fără însă a-şi da seama de aceasta, la fel celui al liturghiei.

Natura este omniprezentă, la fel divinului. Invocarea ştiinţifică prin construcţia cunoaşterii a unei prezenţe a naturii este redundantă, pentru că natura nu doar că este prezentă, dar este şi mistuită de către fiecare om, în fiecare clipă a vieţii sale. Paradigma artificialului, instalat în fiecare gest al vieţii, înţelegerea unui măr, ca fiind un produs al unei fabrici numite pom şi nu un măr născut de un pom, duce la o confuzie ce nici nu mai poate fi conştientizată.

Refacerea acestei poziţii: de la o cunoaştere ştiinţifică a omului privind spre natură la o cunoaştere nemijlocită a naturii, trăind în natură şi nu doar ştiinţifică, devine acea speranţă.

Judecarea unui om de către un alt om, după sine, duce la erori şi la suferinţe, de ambele părţi. Judecarea naturii de către om, după ideile omului, în întregul său demers, demers pe care îl numim ,,ştiinţă”, duce spre erori din ce în ce mai mari şi spre suferinţele generaţiilor actuale şi ale celor care urmează. Filozofia, privind natura preponderent prin cuceriri ştiinţifice, greşeşte.

,,Nu fura ce nu este al tău, nici de la altă persoană sau de la comunitate şi nici din natură.” Un extras din codul etic al ameridienilor.

 

5. Idei despre Realitate

Nu se fac treceri de la o epocă la alta pe baza unor scrieri, aşa cum cred filozofii. Ci doar iureşul şi nebunia a ceea ce deja s-a petrecut devin cauze întâmplătoare ale viitorului.

5.1. Cum văd eu postmodernismul

Lumea este o urmare a părerilor oamenilor despre cum ar putea fi lumea.

Eseul a fost publicat în prima sa formă, în revista Noema, Volumul VII, 2008, revistă a Comitetului Român de Istoria şi Filozofia Ştiinţei şi Tehnicii a Academiei Române.
Rezumat: Acest text scoate în evidenţă o idee legată de poziţia viitoare a unui observator al Realităţii, prin prisma modernităţii, a postmodernităţii şi a unui viitor cultural al umanităţii încă imprevizibil, observator ce abordează modalitatea posibilă şi explicativă a cunoaşterii umane.
Se vorbeşte despre o poziţie clasică de situare ( termen propus aici prin firescul relativ la cel de „desituare” – adică pullback ) faţă de subiectul realităţii, prin cunoaşterea în întregime a adevărului şi despre o poziţie de desituare, prin cunoaşterea de la o distanţă cuprinzătoare a unui adevăr bazat pe moderaţie. În acest text se extinde ideea abordării în cunoaşterea istorică viitoare prin resituare, adică prin acceptarea unei relativităţi definitive a punctului de reper şi mai mult: prin aparţinere la mişcarea unei realităţii practic inobservabile.

Mi-e un pic ruşine pentru că îl copiez pe Albert Einstein, folosind titlul pe care l-a dat cărţii sale explicative „Cum văd eu lumea”, dar nu îl mai schimb, pentru că mă va ajuta, şi pe mine, când voi face unele afirmaţii în text, sub ideea a ceea ce este în fapt o părere.
Trebuie să spun că însuşi Albert Einstein nu se situa, dacă discutăm despre modul său de abordare şi de înţelegere a cunoaşterii, în ceea ce era atunci şi ce s-a dovedit ulterior a fi modernismul. Dar ce este şi mai interesant, dacă cineva ar dori să încadreze gândirea acestuia în ceea ce se poate distinge acum că este postmodernismul, ar fi într-o încurcătură.
Deci trebuie să aşteptăm încă aceea epocă viitoare? Ce să cuprindă modalitatea de gândire a unor oameni ca şi Albert Einstein?

Dacă trebuie să aşteptăm, înseamnă că postmodernismul doar nuanţează o epocă din care a dorit să se nască, chiar numele său vorbeşte despre o urmare a sa din modernism şi nu este o epocă de sine stătătoare în istorie.
Postmodernismul este o etapă preocupată mai mult spre definirea sinelui său decât de propriul act existenţial şi de un conţinut.
Relaţia sa cu modernismul se reazemă pe ideea că fratele mai mic se naşte din cel mai mare şi nu din aceeaşi mamă. Aceasta le dă celor moderni impresia că lumea este în derivă, iar postmoderniştilor impresia că nu se pot de fapt debarasa de impedimentul modernist. Această ambiguitate dă multiple teme de analiză sterilă, care doar vor întârzia procesul natural de tranziţie spre un alt-ceva, în viitor.
Chiar şi în artă se petrece un fel de dedublare voită a postmoderniştilor, în aceeaşi notă, o simbioză falsă între act şi descrierea lui concomitentă. Poetul, în timp ce îşi îmbrăţişează iubita cu gestul său real, se întrerupe pentru a-i recita nişte versuri despre mirosul pielii acesteia. Natural este, în înţelesul vieţii, o uitare a poeziei, atunci când ea este cea mai prezentă. În aceeaşi idee, omul de ştiinţă este chiar mai dubios în ceea ce face, el studiază, dar în acelaşi timp se ridică mereu de la masa de studiu şi le spune celor din jur: ştiţi, eu studiez.
Acest tablou al postmodernismului m-a intrigat mereu în relaţia cu tot ceea ce se propune a fi postmodernitatea. Uneori cred că doar din nerăbdarea de a păşi pe o următoare treaptă a lumii, postmoderniştii au ridicat şi întins piciorul în întunericul viitorului şi tatonează, voind a aşeza talpa, dar nu au pe ce. Treapta următoare este ori prea înaltă, ori încă nu a fost turnată şi nu există.
În tonul acestei nerăbdări, care poate fi socotită un atribut postmodernist, interpretarea citatului din cartea „Devenirea întru Fiinţă” a lui Constantin Noica: “Că i s-a luat tot filosofiei este limpede. Simplul fapt că ştiinţele au vorbit mai bine despre conceptele ei privilegiate a deposedat-o de ele.”, consider că poate duce spre altceva:
Întreb: filozofiei i s-a luat sau a fost doar ajunsă din urmă?

Şi mai departe: “Mişcarea continuă a fiinţelor şi lucrurilor a devenit funcţia (experienţa) cheie, demiurgul fără chip şi fără armură al omenirii actuale. În această situaţie suntem oare înarmaţi cu concepte şi metode pentru a surprinde şi exprima dinamica totală, integrală, a diverselor sectoare ale realităţii?”
Adică este suficient „pullback-ul” ? Este suficientă acea desituare? Să credem că „demiurgul fără chip” poate face doar atât, să se dea înapoi câţiva paşi, cât câţiva infiniţi, pentru a vedea mai multe din feţele diamantului?
Pentru a continua, voi cita pasajul din interviul scris de Gorun Manolescu luat lui C. V. Negoiţă, la care am făcut referire mai sus:
„Modernii pretind că adevărul poate fi cunoscut repede şi în întregime. Postmodernii sunt de părere că aşa ceva nu se poate. Neînţelegerea provine din reprezentarea poziţiei observatorului faţă de realitate. Pentru modern, realul este ceva plan. Postmodernul vede realul asemenea unui diamant căruia i s-au şlefuit multe feţe. El recunoaşte că nu poate privi toate feţele, diamantul fiind foarte mare. În această situaţie, se desituează, adică se retrage pe o poziţie din care vede şi alte feţe. El recunoaşte că numai din infinit se poate vedea tot, fără nevoie de nici o mişcare”.
Desituarea, adică „pullback-ul”, are cusurul că este relativă situării, fiind prin recul combătută de cei ce preferă să se situeze. Paradoxal ca şi afirmaţie, dar desituarea este un caz particular al situării, pentru că descinde din aceasta extrapolând doar poziţia observatorului, sau mai bine zis extinzând-o. Extinderea presupune recunoaşterea unei limitări cu un contur mai larg. Chiar dacă acesta este infinit, rămâne măsurabil. (Ideea vagului se supune aceleaşi limitări, fiind o opţiune spre acceptul diversităţii, descrisă printr-o extindere a unui concept matematic.)
Ceea ce poate fi un sumator, unul care consumă situarea şi desituarea, dar care nu este nici o renunţare la situare şi nici o îndepărtare ( retragere) de subiect prin ceea ce solicită o desituare, poate fi o situare mobilă sau mai cuprinzător, o situare liberă.
Situarea mobilă, sau liberă, are percepţia permanent relativă a adevărului. Astfel că realul din poziţia situării mobile abandonează în sensul de acum acceptat constrângerile: principiului, ale conceptului, ale unui act-proces, ale reperului, ale măsurării etc.. Renunţă la ideea de finit chiar, sau infinit, în favoarea celei de perpetuă continuitate. Perpetua continuitate absoarbe cele două limite şi le include în realitatea în care se derulează şirul de percepţii (simţuri) pe care le are la dispoziţie omul pentru a cunoaşte.
Poate termenul de situare mobilă este mai corect rescris prin termenul re-situare: resituare. Dacă privim aşa cunoaşterea, respectiv prin dilema dintre modernişti şi postmodernişti despre cunoaşterea sau necunoaşterea adevărului, realul nu este nici ceva plan şi nici un diamant cu multe feţe, ci un aluat cleios, amestecat în vecii vecilor de un malaxor necunoscut.
Observatorul face parte din acel aluat, el nu înoată relativ şi nici nu are acces la o poziţie privilegiată, ci aparţine cu totul mişcării acestuia. Adică va rămâne pentru totdeauna la faţa locului, căutând altceva, un alt criteriu, în locul unui fals acceptat, că este posibilă existenţa unui reper al vreunei observaţii umane. Acest mod de abordare a cunoaşterii este cel mai greu accesibil, dar cu totul natural şi constructiv.
Idei despre cum văd cunoaşterea în epoca ce urmează postmodernismului:

1. Trecerea de la o gândire armonică la o gândire nearmonică

Dezvoltarea (adică existenţa şi persistenţa) în acelaşi spirit a matematicii şi gândirea prin modelul unor semne armonice face dificilă înţelegerea termenului de resituare.

Se dă mai jos un exemplu pentru a explica, în acest context, diferenţa dintre ceea ce se presupune a fi armonic şi ceea ce se presupune a fi nearmonic:

Gândirea armonică, cea relativă cunoaşterii prin situare şi desituare, poate fi asemănată cu percepţia adevărului despre mâncare, însă cea de pe masă, frumoasă, aleasă. Dar mâncarea de pe masă nu este cunoscută cu adevărat de către un observator, decât după ce ea a fost frântă între dinţi, gustată şi înghiţită. Imaginea mâncării ajunsă în stomac nu ne mai interesează, nu este armonică, adică nu este conformă cu imaginea noastră despre mâncare. Când dorim o mâncare, ne oprim la gustul ei prin abstracţie, dar neatent. În schimb, avem imginea a ceea ce am văzut despre acea mâncare, în armonie cu dorinţa noastră. Dacă vom crede că fondul de cunoaştere, în viitor, este gustul, cel cunoscut prin însoţire nemijlocită, atunci mâncarea va fi înţeleasă prin conţinutul său şi nu prin imaginea sa. Această cunoaştere este o cunoaştere prin însoţire a mâncării prin gust şi ceea ce urmează util gustului pentru organism, adică o cunoaştere relativă unei gândiri nearmonice, a unei gândiri prin resituare. Pentru organism acea mâncare este cea valabilă, cunoscută nearmonic. Organismul nostru are doar în subsidiarul intelectului cunoaşterea mâncării aceleia care are imaginea constituită după formă şi culoare.

Adevărata mâncare rezultă, însă, abia după ce acizii din stomac vor transforma frumoasele prăjituri într-o pastă greu de imaginat şi de acceptat pentru gândirea actuală.

Realitatea (prăjitura), ca subiect al cunoaşterii, are pentru om un efect complet, în întreaga sa fiinţă, atât materială cât şi nonmaterială. O aboradare a cunoaşterii realităţii prin imagine şi printr-o dorinţă determinată de imagine, lasă de o parte prea multe întrebări aducătoare de răspunsuri.

Exemplul folosit în prefaţa cărţii, în care se vorbeşte despre cunoaşterea unui cal sălbatic are o aceeaşi ţintă de a explica ceeea ce presupune o însoţire. O însoţire a subiectului cunoaşterii, căutată sistematic de către observator, este considerată a fi o modalitate de cunoaştere viitoare, valabilă.

2. Schimbarea referinţei observatorului cunoaşterii

Ideea de situare, coerentă doar prin acceptul unei armonii informaţionale, de genul premiselor matematicii, acel gen de armonie explicitat mai sus, relativ la cunoaşterea unei mâncări, s-a saturat istoric.

Mai larg spus: copierea armonicelor naturale în ştiinţe prin simplitate, adică a concordanţelor dintre imagini din minte şi imagini privite, a adus cunoaşterea umană în punctul pe care îl ocupă astăzi.

Folosirea ideii de desituare, actualmente şi în viitorul cunoaşterii, prin corectarea de concepte, tocmai pentru a preveni neajunsul descris mai sus, nu conduce spre schimbarea esenţială a poziţiei observatorului, ci spre nuanţarea excesivă a poziţionării lui, consolidând doar o treaptă a cunoaşterii definitiv cucerită. (Este, spre exemplu, cazul mecanicii cuantice şi al studiului gravitaţiei cuantice pe care le apreciez, datorită modului lor de abordare prin matematică, ca aplicaţii actuale ale ideii de desituare.)

Folosirea ideii de resituare va presupune dezvoltarea conceptelor de situare mobilă şi liberă a observatorului, neîngrădit de propriile simţuri şi de demonstrarea permanentă a unei convingeri asupra certitudinii.

Folosirea conceptului de perpetuă continuitate a relaţiei dintre simţul uman (poziţia de măsură şi de percepţie a omului asupra adevărului) şi realitate va face să se relativizeze sistematic o certitudine şi va duce la o acceptare constructivă şi firească a limitelor.

Renunţarea la armonia simbolistică a matematicii şi a ştiinţelor în general va elibera gândirea de un ideal al propriei frumuseţi şi va aduce premisele unei noi cunoaşteri.

Aceste idei vot fi dezbătute în continuarea cărţii, în contextul căutării unui drum ce poate duce spre originile energiei.

5.2.  Cunoaşterea de tip gordian

Omorând misterele, se goleşte lumea de lume.

Nu se pot pune în discuţie etapele istorice de cunoaştere ale Realităţii în occident: cunoaşterea modernă, cunoaşterea postmodernă şi cunoaşterea viitorului, fără a se pune în discuţie cunoaşterea şi dintr-o perspectivă duală, atât religioasă cât şi non-religioasă sau ştiinţifică.

Cine l-a creat pe om ?

Răspunsul oficial, al acestei întrebări, nu poate fi încă dat. Pentru a fi un răspuns, măcar intermediar acceptat, ar trebui să înceteze această discuţie despre cine l-a creat pe om, purtată în ultimele două secole în Occident. Generaţiile noi descoperă mereu alte motive, atât în ştiinţă dar şi în religie, pentru a o relua. Recunoscând o cauză ştiinţifică a apariţiei omului (şi a întregului regn) prin procese de evoluţie, omul ar trebui să renunţe la fundamentul său moral, aşezat deja istoric prin religie, cel pe care este constituită întreaga civilizaţie occidentală. Recunoscând o cauză net religioasă a apariţiei sale, prin creaţia divină, ar trebui negate descoperiri evidente acum şi aplicate ale ştiinţelor occidentale.

Filozofia este locul unde poate fi tratată o astfel de dispută, devenită paradoxală. Filozofia este locul unde îşi pot găsi convieţuire ambele explicaţii ale apariţiei naturii şi a omului. Aceasta este capabilă de a găsi un răspuns aflat undeva între cele două poziţii, prin care să se explice mediat ce aparţine religiei din om, prin creaţie, şi ce aparţine realismului ştiinţei.

Prima întrebare este legată de ştiinţă: Ce vechime are ştiinţa şi ce origine are, în contextul de a fi un operator al cunoaşterii omului?

Ştiinţa are o vârstă mică, este foarte tânără. Originea sa se află în logica omului, o logică construită paradigmatic, prin aplicarea treptată a ideilor sale. Dar ideile omului au fost ghidate de la începutul său de percepţiile religioase. Nu se poate spune categoric despre ştiinţă că devine din religie ci mai degrabă că derivă din religie. În schimb, se poate spune că pentru mari perioade de timp religia a însemnat pentru om şi ceea ce se cheamă astăzi ştiinţa. Toate descoperirile sale asupra naturii au fost privite mari perioade ale istoriei ca şi patrimoniu religios.

A doua întrebare este legată de utilitate: Cui foloseşte, şi cât, răspunsul la această dispută?

Religie înseamnă istorie şi trecut adus prezentului, dar şi viitorului. Ştiinţă înseamnă prezent şi viitor. Nu se poate renunţa la trecut şi la forma creativă a ideii despre om. El a fost creat şi nu evoluat sau devenit, pentru conştiinţa tuturor oamenilor care au trăit în aproape întreaga istorie cunoscută.

A treia întrebare se leagă de cunoaştere:

Cunoaşterea este determinată de instrumentul cunoaşterii?

În mecanica cuantică s-a dezvoltat pe această temă o teorie uriaşă, demonstrându-se faptul că aparatul de măsură, cel care furnizează omului cunoaştere, poate ajunge până la a anihila în totalitate subiectul măsurătorii. Consider că aici este şi dificultatea care trebuie lămurită de filozofie în această dispută.
Cunoaşterea actuală nu are atributul unicităţii şi, la fel, nici ştiinţa care îi urmează. Se poate spune despre actuala cunoaştere, respectiv ştiinţă, că sunt occidentale, fiind datorate în cea mai mare parte instrumentelor de cunoaştere folosite şi fiind strâns legate de acestea.

De aceea, mai departe, acest eseu încearcă să privească ştiinţa occidentală prin natura instrumentului cunoaşterii care o determină.

În istorie s-a păstrat o povestioară despre Alexandru Macedon, povestioară care pare a aduce cu ea răspunsul la această perspectivă a cunoaşterii de tip occidental.

Fiind el încercat cu desfacerea unui nod complicat al unei frânghii, nodul Gordian, nu a stat pe gânduri şi a tăiat cu sabia acel nod, desfăcându-l. Fapta sa este privită, încă şi astăzi, ca fiind temerară, utilă şi extraordinar de inteligentă. Acest fel de a privi lucrurile s-a transformat într-un mod de gândire la nivelul întregului occident şi a determinat practic întreaga evoluţie istorică, inclusiv dezvoltarea ştiinţifică actual.

Tema „nodului” era pentru Alexandru Macedon, dar şi pentru oricare alt om, dornic de a reuşi desfacerea nodului, un mister. Misterul poate fi tăiat în bucăţi materiale, cum a făcut acesta, dar aflarea, cunoaşterea misterului, nu mai poate avea loc. Cunoaşterea modului cum a fost făcut nodul a fost în totalitate anihilată de instrument, de sabie. Dar, chiar dacă Alexandru Macedon a reuşit, învingând nodul, şi deci misterul, prin încălcarea noţiunii de mister, acesta rămâne neelucidat în atâtea şi atâtea noduri.

Nu a fost învins misterul nodului, ci doar nodul. Aici este confuzia şi în ceea ce face astăzi ştiinţa occidentală.

Pentru că un nod este un mister al minţii umane, în continuare punem în locul nodului, în acelaşi tip de experiment, un ou, ca fiind un mister reprezentativ al Naturii.
Ce se află în ou?

Aceasta este de fapt întrebarea care i se poate pune lui Alexandru Macedon.

Cunoaşterea occidentală, cea de tip Gordian, are imediat răspunsul, cel al sabiei.

Alexandru Macedon, şi pe aceeaşi credinţă cu acesta şi ştiinţa occidentală, vor tăia repede oul cu sabia, învingând şi oul şi vor privi înăuntru cu încântare prin microscoape electronice şi formule frumoase, alăturate.
Dar oul este mort, a fost ucis, şi vom afla doar ce se află într-un ou ucis.

Pentru a afla ce se ascunde în ou acesta nu trebuie tăiat cu sabia, ci trebuie pus la clocit. Nu vom afla niciodată, decât aşa, misterele naturii. Ştiinţă nu înseamnă a sparge oul pentru a afla, ci a şti cum să îl cloceşti pentru a afla. De aici şi diferenţele de abordare între ideile creaţioniste şi cele evoluţioniste.

Instrumentul cunoaşterii occidentale a fost de la Alexandru Macedon încoace, dar şi înaintea acestuia, cel al acţiunii de tip Gordian. Denumirea propusă aici, pentru acest gen de cunoaştere, este incorectă faţă de esenţa misterului de atunci, ascuns în acest nod. Este corectă doar prin paradox.

Acest tip de cunoaştere, tipul gordian, este cel în care instrumentul prestabileşte cu predominanţă răspunsul. Din acest motiv, adevărul ştiinţific proclamat nu este contestabil, privit din punctul de vedere al instrumentaţiei de cunoaştere şi al conceptului acestui instrument. Vor fi atâtea adevăruri despre rezultat, câte săbii sau câte instrumente au tăiat şi au măsurat. Materialismul ştiinţific se defineşte prin chiar instrumentul său material, acel ac foarte subţire ce împunge genele şi inventează ingineria genetică. Valoarea adevărată a unei inginerii genetice este acea implicare ştiinţifică ce nu foloseşte sabia,ci doar cunoaşterea.
Ştiinţa evoluţionistă priveşte natura prin oul mort, spart şi fosilizat, lucru nefolositor pentru om şi pentru natură, decât printr-o aparentă curiozitate istorică. O ştiinţă de concept „ne-gordian” nu a fost încă pusă în discuţie în occident. Dar cel puţin religia, privită ca operator de cunoaştere, nu şi-a propus niciodată tăierea nodului sau spargerea oului, păstrând misterul naturii şi misterul omului, nealterate şi abordabile, afirmând despre toate că sunt o dovadă informaţională a unui Început.

Din punctul de vedere al „resituării”, din poziţia de receptor al cunoaşterii occidentale, prima cerinţă este aceea a apropierii de Orient. Nodul gordian a fost tăiat acum 2300 de ani. Cum se mai poate acum reveni la a afla misterul acestui nod şi la a-l desface prin instrumentul minţii, cel informaţional, şi nu cel al sabiei?

Situarea modernă a fost cea a lui Alexandru Macedon, cea a loviturii de sabie asupra nodului.

Desituarea postmodernă este aceea a privirii nodului şi a ghicirii misterului acestuia din interpretarea imaginii buclelor şi a împletiturilor lui, cu încercarea experimentală de a trage de funii pentru a-l desface.

Resituarea presupune a pătrunde în gândirea nodului printr-un capăt al funiei şi a parcurge prin însoţire traseul nodului, înţelegându-l, până la celălalt capăt. Şi lăsând-l, aşa cum este el, pentru totdeauna.

Parcurgerea drumului resituării, adică al unui drum în sine al cunoaşterii, nu pune în faţa căutării o țintă a descifrării unui mister ci o ţintă a modalităţii de a convieţui pe un drum  al cunoaşterii cu acest mister.

(va urma)

Cornel Mărginean

Cornel Mărginean

Cornel Mărginean s-a născut la Iernut, județul Mureș, în anul 1957.
Este preocupat de filozofia științei și de literatură încă din anii studiilor universitare tehnice de la București.
După absolvirea Facultății de Energetică, din anul 1983, a lucrat în domeniul producerii de energie electrică de mare putere, parcurgând toate treptele profesionale, până la cea de director tehnic al unei termocentrale.
În mod constant, din 2002, postează eseuri, proză și poezie pe site-ul www.poezie.ro.
Din anul 2008 publică articole de epistemologie în revista Noema a Academiei Române.
A debutat cu volumul „Eseuri despre înțeles” - Editura Casa Cărții de Știință - Cluj Napoca, 2010, care cuprinde trei cărți: “Lumile din Om”, “Litere” și “Călător prin caiete”.
Este membru al Societății Române de Science Fiction și Fantasy, din anul 2009.
Cornel Mărginean

Latest posts by Cornel Mărginean (see all)