3.4.  Alcătuiri fără opţiuni

E trist să aflu că eu sunt format din mine, asta mă face să nu mai fiu sigur că sunt.

  1. Elementele materiale

Tabloul periodic al elementelor este de fapt tabloul vieţii noastre. Este chiar interesant, ca fiecare om, ce consideră că ştie despre faptul că este în viaţă, să-şi aşeze pe un perete, în zona unde face mişcările specifice vieţii, (acelea ale unui om care trăieşte) tabloul colorat al elementelor chimice şi din când în când să observe câteva dintre aceste elemente, ca şi pe un izvor al său.

În anii 1860, atunci când Dimitri Mendeleev a propus acest fel de tablou, se cunoşteau puţine lucruri despre componentele materiale din care este alcătuită lumea.

Chimia ar fi trebuit să fie în primul rând o ştiinţă a frumuseţii porţii vieţii, poartă prin care au pătruns în lume moleculele diverse, complicate şi creatoare, devenind din atomi până la celulă, ceea ce este acum viul. Criteriile de organizare a elementelor în tabel au rămas, însă, cele ale privirii unor oameni din ştiinţa chimiei, prin folosirea unor criterii de aşezare ce au la bază proprietăţile chimice, respectiv cele fizice, ale acestor elemente. Însă proprietăţile unei entităţi informaţionale nu pot cuprinde identitatea completă a acelei entităţi. Periodicităţile descifrate ale elementelor chimice sunt suficient de armonioase pentru a permite minţii calea instalării unei paradigme, dar duc şi la o limitare sau, mai bine zis, la o canalizare a viitorului oricărui mod de organizare şi de înţeles a acestor elemente.

Principalul criteriu utilizat a fost cel al masei atomice. Una dintre menţiunile pe care o face genialul om de ştiinţă, Dimitri Mendeleev, în explicitarea modului de aşezare a elementelor în tabel este: „ Elementele care sunt cele mai larg răspândite au greutăţi mici atomice”. Poate această afirmaţie pare prematură, în raport cu descoperirile ulterioare, dar în ea există o referire valabilă, acea a răspândirii acestor elemente, adiacent mediului de apariţie şi de perpetuare a vieţii, adică a atmosferei planetei Pământ. Foarte probabil că pe baza unei astfel de intuiţii a concluzionat şi omul de ştiinţă.

– Care sunt aceste elemente de largă răspândire?

– De ce sunt aceste elemente capabile de o largă răspândire?

– Pentru că au mase atomice mici doar sau mai au şi alte caracteristici ce nu pot fi asimilate unor proprietăţi acceptabile ştiinţific, dar care le conferă această răspândire?

Una dintre grupările de elemente care formează tabloul elementelor se numeşte „Nemetale”. Se utilizează aici ideea de grupare pentru a păstra distanţa cuvenită a căutărilor de tip experiment ale acestui eseu, faţă de precizia ştiinţifică a chimiei. Criteriul de aşezare în grupări este cel referitor la proprietatea de a fi metale. Şapte dintre acestea găzduiesc metalele în diferite ipostaze. A opta este cea a nemetalelor. În ultimele sunt catalogate: halogenii: Flor, Clor, Brom, Iod, Astatin şi apoi gazele rare: Heliu, Neon, Argon, Kripton, Xenon, Radon.

Acest termen – nemetal –  adică ceea ce nu este un metal şi este altceva, fără a se indica criterial ce este, cuprinde următoarele elemente, în ordinea crescătoare a masei atomice: hidrogenul- H, carbonul-C, azotul-N, oxigenul-O, fosforul-P, sulful-S şi seleniul-Se. Proprietăţile acestor elemente sunt diferite de cele ale metalelor şi nu au putut fi încadrate în grupările tabelului. Am putea spune că, după masa lor atomică, sunt cele pe care le cataloga Mendeleev ca fiind larg răspândite. Mai mult, devine evidentă legătura acestei grupări cu acele elemente ce au stat la baza alcăturilor ce au făcut posibilă naşterea vieţii pe planeta Pământ.

Fără îndoială că la nevoia de a înfiinţa o alcătuire, cum este cea a vieţii, sunt necesare foarte multe dintre elemente. Însă necesitatea celor din gruparea nemetalelor este covârşitoare.

Aşezarea hidrogenului, ca prim element al naturii, în această grupare, pare a fi oarecum bizară. Dacă această grupare ar fi denumită negaze ar fi ceva inconsecvent, datorită faptului că în condiţiile normale de temperatură şi presiune unele dintre aceste elemente sunt solide, iar altele sunt gaze. Atunci se poate spune că nemetalele nu sunt nici halogeni, nu sunt nici gaze rare şi nici metale.

  1. Premisele alcătuirii. Semnificaţia alcătuirii.

– Alcătuirile converg spre o semnificaţie. Orice alcătuire are la bază finalitatea în semnificaţii. Această trăsătură a alcătuirilor pare a fi legiferată. Este posibil ca nimic din ceea ce există să nu se poată abate de la aceasta. Dacă însă, chiar convergenţa spre semnificaţie este cauza, respectiv scopul alcătuirii, acest fapt rămâne în discuţie. Spre deosebire de structură, alcătuirea descrie facerea sau procesul de facere.

Ce este o alcătuire?

Înainte de a privi spre alcătuire să privim spre structură. Structura este un tablou. Termenul de alcătuire este anterior tabloului, este creaţia structurii, dar şi scopul acesteia. Aşadar, o alcătuire este o constituire structurală. Alcătuirea nu este un fenomen, ci este o derulare a unui proces.

De ce o semnificaţie poate determina o alcătuire?

Cine poate fi arbitrul unei semnificaţii? Un arbitru obiectiv al unei semnificaţii este imposibil de numit în afara Realităţii.

Semnificaţia este un înţeles valabil sau un înţeles absolut? Înţelesul valabil este cel admis de o alcătuire, fie prin mijlocirea gândirii, fie prin mijlocirea fiinţării reale a acesteia. Înţelesul absolut este probabil cel necunoscut gândirii, cel ce se extinde din Realitate spre percepţia gândirii.

Ce fel de semnificaţie poate conta în mersul unei alcătuiri?

Se poate presupune că o semnificaţie reală are acest atribut. Semnificaţiei reale îi poate fi atribuită percepţia unitară, dar nu îi este este suficient acest argument. Semnificaţia care determină o alcătuire este o necunoscută, la fel oricăror atribute ce pot fi considerate ca aparţinând Realităţii.

  1. Drumul alcătuirilor/semnificaţiilor

În natură, acest mers al structurilor care se realcătuiesc perpetuu, după destinaţia unor semnificaţii, este vizibil şi urmăribil, având ca şi rezultat nu o selecţie după cum se percepe în ştiinţă, ci o persistenţă. Selecţia naturală este drumul naturii privit din punctul de vedere al dispariţiei. Natura însă nu are în vedere nici un moment dispariţia, ci doar persistenţa acelor alcătuiri care îşi slujesc cel mai bine semnificaţia descinsă  din Realitate. Dispariţia unei alcătuiri este o observaţie a gândirii, este doar rezultatul existenţei pe o secvenţă temporală a acelei structuri, într-un mediul material şi observabil.

Ce s-a petrecut în natură pentru ca elementele din gruparea nemetalelor să fie determinate spre alcătuirile specifice vieţii?

Prima observaţie este legată de alcătuirile deja existente în natură, având ca protagoniste oricare dintre elemente, până la acel moment. Aceste alcătuiri au fost şi sunt determinate în aceleaşi condiţii, de către semnificaţii.

Nemetalele au parcurs alcătuirile specifice vieţii prin convergenţă spre anumite semnificaţii, ce pot fi descrise, oarecum indirect, prin câteva întrebări:

– Ce fel de conţinut ar putea avea aceste semnificaţii?

– Masa atomică mică ar putea fi o astfel de semnificaţie?

– Răspândirea, difuzia, capacitatea de a umple spaţii în condiţiile în care forţele din natură devin consensuale cu acest proces?

– Posibilitatea de a se structura sub forma unor legături spaţiale consistente (chimice)?

– Creşterea, în raport cu forţele din natură?

– De ce nu cresc, nu se dezvoltă structuri în natură, creşteri, formate din metale, fie ele şi de tranziţie? (Stratul de rugină a fierului creşte prin îngroşarea lui, pe măsură ce la baza stratului reacţia de oxidare a metalului continuă. Dar această creştere nu este o alcătuire, ci o dispariţie ce îşi abandonează produsul colateral).

– Dezvoltarea după criterii ale viului?

– Capacitatea de extindere în orice direcţie prin alcătuiri libere faţă de restricţiile date de forţe? (În mod cert nemetalele profită de acest avantaj al situării maselor lor atomice într-o zonă privilegiată, ce conferă pe de o parte posibilitatea alcătuirilor libere de forţe, dar într-o măsură optimă, în care aceleaşi forţe, prin îngrădiri, le conferă stabilitatea structurală şi persistenţa).

– Tendinţa spre persistenţă a alcătuirilor în forme şi amestecuri şi capacitatea de a îngloba semnificaţii? (În acest mod, elementele care persistă, cele care se aleg pe baza acestei semnificaţii, a persistenţei, sunt cele uşoare, dar şi cele capabile de a forma structuri ce cresc spre semnificaţii.)

Pentru nemetale, masele atomice, în corespondenţă directă cu numărul total de electroni sunt: H( hidrogen)-1, C (carbon)-12, N (azot)- 14, O (oxigen)-16, P ( fosfor)-31, S (sulf)-32, Se (seleniu)-79 şi au ca reper o unitate: masa atomică, 1, a atomului de Hidrogen.

Aceste mase asigură o legătură sigură, lucru evident pentru un observator al vieţii, precum şi o creştere de masă a alcătuirilor, suficientă şi optimă pentru ca alcătuirea să se deruleze şi să se menţină apoi în atenţia forţelor ce configurează natura, într-un interval elastic şi optim. Termenul de masă acoperă aici mai mult decât se consideră a conţine această noţiune fizică. Termenul de forţă acoperă aici interacţiuni diverse din natură: nucleare, atomice, electronice, moleculare, gravitaţionale, chimice, de coeziune, de difuzie etc..

  1. Alcătuiri elementare

Este greu de stabilit dacă alcătuirile elementare ale acestor atomi, ale celor din „gruparea” nemetalelor, sunt determinate de semnificaţiile pe care le pot include acestea sau de chiar faptul că aceste alcătuiri sunt ele însele purtătoare de diverse semnificaţii:

– Hidrogenul şi oxigenul alcătuiesc apa. Apa este un miracol din toate punctele de vedere.  Dacă ne întrebăm despre o pondere organică şi anorganică în organismele vii, masa de apă conţinută de un corp viu răstoarnă în favoarea anorganicului această pondere, fiind astfel obligaţi de a accepta apei proprietăţi noi, organice!

– Hidrogenul şi carbonul alcătuiesc metanul şi celelalte grupuri de hidrocarburi, precum şi

orice material combustibil postorganic, capabil să înmagazineze energie termică. Metanul are atributele primatului energetic dar şi capacitatea de ascundere a apei în sinele arderii sale. Este uimitoare capacitatea metanului de a deveni din apă şi a reveni în apă prin mersul semnificativ al hidrogenul iniţial.

– Hidrogenul şi azotul alcătuiesc amoniacul, precursorul presupus al şirurilor celulare de

la care a plecat dezvoltarea viului. În şirul: apă, metan, amoniac se desfăşoară o constituenţă celulară vie.

– Oxigenul şi carbonul alcătuiesc bioxidul de carbon, nu doar ca hrană energetică a vegetaţiei ci şi pentru corpul necesar dezvoltării.

– Oxigenul este arzătorul principal al substanţei şi este hrana energetică a vieţuitoarelor.

Toate aceste substanţe, covârşitoare pentru alcătuirile naturii organice, constituie apoi, folosindu-se de semnificaţii din ce în ce mai nuanţate, multitudinea, dar şi completitudinea de componente ale sistemelor vii.

Prima condiţie de a depăşi paradigma chimizată a înţelegerii naturii, adică de a aborda această înţelegere, într-un alt mod faţă de cel actual, este aceea de a accepta un concept nou despre alcătuire, într-o formă liberă de consideraţiile ştiinţei chimiei, într-o formă liberă de cătuşe criteriale, neprivind alcătuirile materiei doar ca pe nişte previzibile reacţii chimice sau ca şi pe nişte potriviri matematice.

Faptul că nici metalele, dar nici cea mai mare parte a gazelor, nu pot dezvolta decât alcătuiri spre semnificaţii simple, se datorează nu doar intensităţilor câmpurilor de forţe ce formează mediul energetic al naturii, ci şi faptului că acestea nu sunt supuse aprioric, unor destinaţii cu semnificaţii complexe. Dacă vorbim despre un apriorism al destinaţiilor unor elemente, atunci gruparea de elemente ce îşi pune amprenta asupra constituirii viului trebuie că este unită prin criterii informaţionale diferite de cele pe care le ia în calcul chimia.

Fâşia de graniţă, destul de largă, dintre gaze şi metale, este populată cu aceste elemente, nemetalele, ale căror proprietăţi sunt mereu redescoperite de către om şi căruia îi stârnesc mereu şi mereu uimirea, odată cu avansul istoric al cunoaşterii.

Dacă forţa gravitaţională ar fi de câteva ori mai mare, comportamentul apei ar fi asemănător cu cel al mercurului, ceea ce ar fi pus mari probleme ideii de viaţă şi de lume a vietăţilor, aşa cum o ştim noi.

Întrebările lăsate în urmă sunt următoarele:

Nemetalele s-au prescris prin semnificaţii?

Cum a fost posibilă o astfel de prescriere?

Sau, este o întâmplare faptul că, la forţa gravitaţională dată de mărimea şi consistenţa planetei Pământ, aceste elemente au realizat preponderent, prin alcătuiri, toate minunile naturii?

3.5.  Alcătuiri, după un exerciţiu al criteriilor

O idee este înţeleasă atunci când,

înţelesul îi devine nesigur.
Nu avem cum nu încerca să privim mai îndeaproape, măcar din curiozitate, cărămizile din care suntem făcuţi noi oamenii şi natura vie, căreia noi îi aparţinem.

Unul dintre misterele mari, ascunse în gruparea nemetalelor din Tabloul elementelor, respectiv H, C, N, O, P, S, Se, este faptul că această grupare găzduieşte Hidrogenul, H. Hidrogenul este primul element al Universului sau poarta materială, creuzetul alchimiştilor, prin care se trece din ceva aflat în Realitate, în ceva aflat în Natură.

Din păcate însă, Tabloul elementelor -al lui Mendeleev- nu a avut şansa istorică de a i se naşte un Evarist Galois, care să caute acele criterii pe baza cărora să fie reorganizat dinamic, cum s-a întâmplat cu algebrele din matematică. Cu siguranţă că ar fi găsit o formă nouă de gândire, atribuită ordinii elementelor, în care Hidrogenul ar fi fost plasat alături de celelalte nemetale sau poate acestea ar fi fost aduse pe baza acelor criterii în prima grupare. Sau poate Hidrogenului i s-ar fi atribuit un loc aparte şi singular.

Grecii spuneau despre Realitate că este acea lume a lucrurilor, adică acea lume a substanţei pe care nu o vedem suficient de clar datorită limitelor simţurilor. Primul pas pe care l-a făcut materia în a deveni substanţă a fost acela al captării unui electron în învelişul atomic, devenit legat astfel de nucleul acestuia. Această imagine, despre cum s-a petrecut naşterea substanţei, este doar rezultatul acceptării unui model al atomului şi nu este ceva sigur. După cum se apreciază în ştiinţă, Universul conţine mari zone, incomensurabile, neînchipuit de întinse, în care hidrogenul sălăşluieşte, precum un demiurg, chiar dacă la nivel global nu deţine o pondere semnificativă. Este posibil ca timpul Universului să se măsoare prin micşorarea acestei ponderi.

Din păcate, noi oamenii în general, vedem acum în hidrogen doar un gaz explozibil, folosit în industrie şi nimic mai mult. Această părere este plătită firesc, printr-un anumit grad de ignoranţă care este instaurat în cunoaştere. Se mai ştie despre Hidrogen ceva semnificativ: că în reacţie chimică cu Oxigenul formează apa.

Din admiraţie pentru geniul matematicianului dar şi pentru ca nu văd altă cale, îi împrumutăm acestuia modul de gândire şi încercăm, să privim cu nişte ochelari asemănători, spre gruparea nemetalelor. Se foloseşte, tot aşa, termenul de grupare în această discuţie cu un scop mai mult filozofic, pentru a se evita orice incidenţă cu clasificările consacrate ale chimiei.

Prima întrebare, care solicită acele criterii de tip Galois, este despre distanţa dintre Hidrogen şi celelalte elemente din gruparea nemetalelor. Această distanţă este acum calculabilă ca o diferenţă de mase atomice, dar în acelaşi timp, chiar diferenţa de mase atomice, situate pe scara continuă a tabloului este cea care nu se satisface cu o astfel de explicaţie.

De ce, de la masă atomică 1, aceea a Hidrogenului, echivalentă cu numărul de electroni captivi, adică unul, următorul element: Carbonul, se regăseşte la poziţia 6, cu şase electroni, doi pe primul strat şi 4 pe cel de-al doilea, iar Azotul în poziţia 7 cu 2, respectiv 5 electroni pe straturi şi Oxigenul în poziţia 8, cu 2, respectiv 6 electroni pe primele două straturi?

Care este relaţia dintre numerele de electroni ale acestei familii de elemente: 1-2-2-2 a primului strat, faţă de numerele de electroni ai celui de-al doilea strat 0-4-5-6?

Privind cele patru straturi ocupabile cu electroni, putem scrie un fel de matrice electronică, pentru întreaga grupă a nemetalelor, ca pe un exerciţiu matematic de tip Galois şi pentru o vizualizare a ideii.

Structurarea ar fi:

Elementul: H C N O  P  S  Se
Stratul 1:    1  2  2  2  2  2   2
Stratul 2:    0  4  5  6  8  8   8
Stratul 3:    0  0  0  0  5  6  18
Stratul 4:    0  0  0  0  0  0   6

Hidrogenul este singurul element din univers care este populat cu un singur electron pe primul strat al învelişului atomic. Toate celelalte elemente ale tabloului conţin doi electroni pe primul strat. Această proprietate criterială îl desparte fundamental de celelalte elemente ale grupării nemetalelor dar şi de întregul tablou cunoscut. Faptul că Seleniul este singurul element care este populat pe stratul 4, îl desparte de asemenea criterial de celelalte elemente ale grupei, fiind un element relativ singuratic, dar şi fără o legătură informaţională consistentă, cu alcătuirile viului.

Considerând aceste criterii ca formă valabilă de structurare, refacem prin reducere criterială matricea, astfel:

Elementul  C  N  O  P   S
Stratul 1:    2   2   2  2   2
Stratul 2:    4   5   6  8   8
Stratul 3:    0   0   0  5   6

Acest exemplu nu este considerat un pas pentru cercetarea ştiinţifică ci doar o încercare de a arăta că paradigmele instaurate în gândire pot fi opace. Concluziile privitoare la structura criterială a acestei matrici sunt enumerate mai jos, sub forma unor întrebări:
– Putem presupune singularitatea Hidrogenului în natură?

– Chiar este necesară a abordare prin singularitate, a acestui element?
– Popularea doar a primelor trei straturi este un criteriu care dezvoltă ideile de posibil şi

de imposibil în oricare structuri ale acestor elemente?
– Din forma construită se relevă simetria pe care o posedă poziţia Oxigenului în gruparea

nemetalelor, ca şi element central?
– Putem să presupunem relaţia comună a Hidrogenului singularizat cu întreaga grupare

rămasă?
– Relaţia reală este în direcţia Hidrogen –Oxigen sau în direcţia Oxigen-Hidrogen?

– Răspunsul la această întrebare (precedenta) îl poate da agresivitatea Oxigenului, faţă de

celelalte elemente, atât faţă de cele din gruparea nemetalelor dar şi faţă de cele din afara

acesteia?
– Simetria de forma unui arbore a dispunerii electronilor Oxigenului poate fi seducătoare:

2-6-0, la fel şi cea a Carbonului: 2-4-0?

– Sulful are o simetrie descrescătoare: de forma 2-8-6?

– Azotul şi Fosforul au configuraţii de electroni nesimetrice: 2-5-0 şi respectiv 2-8-5,

ceea ce, de fapt, nu le conferă un primat în structurile elementelor grupării?

Făcând o clasificare criterială, globală, cu referire la relaţia cu viaţa, asupra incursiunilor de mai sus şi aplicând-o nemetalelor, poziţiile deduse ar putea fi:

  1. Hidrogenul, demiurg, separat şi singularizat.
  2. Oxigenul, mamă, devenit partener universal al unor interacţiuni prin simetrie.
  3. Carbonul, părinte, este primul element al grupării, cel care ia locul atribuit de drept Hidrogenului.
  4. Azotul, moaşă, devine un spectator necesar şi are primatul între celelalte elemente rămase, datorită numărului mai mic de straturi populate cu electroni.
  5. Sulful, rudă primară, prin simetria sa crescătoare şi descrescătoare.
  6. Fosforul, rudă îndepărtată, secundară, ocupând ultima poziţie criterială.

Este posibil ca un astfel de tip de criterii, matematizate după noi concepte ale privirii stărilor electronice, să decidă prezenţa şi amploarea elementelor din gruparea nemetalelor, în configuraţiile ce stau la baza vieţii. Dar pentru ca acest tip de idei să fie duse mai departe este necesară o privire asemănătoare şi asupra electronilor captivi şi a celor liberi, din aceeaşi perspectivă.

Notă 1:

Cele patru numere cuantice, adoptate acum ca fiind definitorii electronului, descriu un electron în configuraţia atomului prin: strat, substrat, orbital şi sens. Primele trei numere cuantice descriu poziţia electronului iar cel de-al patrulea orientarea acestuia. Adică descriu o anume identitate de poziţie, structuralistă, a unui electron, fără a se referi şi la o anume semnificaţie a acelui electron.

Acest gen de descriere este cea a unei situări ce determină anumite proprietăţi substanţei şi nu cea a unui temei ce determină acele proprietăţi ale substanţei.

Se poate, ca o simplă situare, nefondată pe un temei informaţional, să determine singură un set de proprietăţi? Este ca şi cum, un pluton de militari ştie să lupte doar pentru că fiecare membru ştie să ocupe o poziţie bine delimitată în cadrul formaţiei plutonului. Unde este partea de pregătire, de dotare şi de motivare, a fiecărui soldat? Adică, unde se regăseşte, într-o descriere cuantică, setul de informaţii pe care le posedă un electron?

Un prim răspuns la această întrebare, poate afirma că un electron nu este un purtător de informaţie, în afara celei pe care o determină însăşi poziţionarea sa, adică o informaţie ulterioară şi exterioară acestei poziţionări.

Un al doilea răspuns la această întrebare poate pleca de la premisa că stadiul atomic, recte poziţionarea electronică, este un produs al unor stadii mult subatomice, bazat pe informaţii conţinute şi întemeiate în însăşi structura electronului.

Notă 2:

Abordarea structurală, pe un model material şi fizic, pentru a descrie o componenţă atomică nu poate fi cu totul valabilă, în acest stadiu, în care substanţele îşi alocă caracteristicile perceptibile (proprietăţile chimice şi fizice, energetice). Această tranziţie, de la componentele subatomice, privite singular, la aceea de compunere a atomului, nu este doar una energetică, ci şi o tranziţie informaţională, presupunând şi determinări în afara aşezării şi orientării electronilor. Modalitatea de a pune în evidenţă aceste determinări este una dintre temele şi una dintre întrebările cărţii.

O descriere informaţională, ce se prefigurează căutând proprietăţile substanţelor la nivelul mecanicii cuantice, suferă de o sincopă, de o rupere, atunci când la nivel atomic şi molecular, descrierile rămân în continuare tributare modelelor fizice, structuraliste şi materialiste.

Notă 3:

Criteriile de abordare a cunoaşterii determină inclusiv categoriile de cunoaştere, acele categorii ce se vor privi apoi ca şi verosimile, reprezentând temporar adevărul. Între criteriile ce ţin de o acceptare conştientă şi categoriile de cunoaştere se interpun conceptele. Dacă se concepe într-un fel sau se concepe într-un alt fel, adică se pleacă la drum într-un mod sau într-un alt mod, aceasta depinde de criteriul ales. Conştient sau nu, sistematic sau nu, acest drum va duce la o preferinţă ce va sta în spatele conceptelor. Înseamnă că între concept şi preferinţă nu va fi o cale prea lungă, dacă se uită ideea de a folosi un criteriu suficient de cuprinzător, de larg. Un criteriu, prin ideea de a cuprinde căutarea într-un întreg al necunoaşterii şi abea apoi într-un segment de cunoaştere, permite limitarea dorinţei şi deci, a preferinţei umane.

Dacă generalul, cel din care se scutură acele ,,generalii,, se priveşte prin concepte, atunci se va privi spre o cunoaştere preferenţială. Preferenţialul nu va permite, însă, să se vorbească despre obiectivitatea unei cunoaşteri.

Să fie oare atât de scurt drumul între obiectivitatea cunoaşterii ştiinţifice şi preferenţialitatea subiectivă a minţii umane?

Dacă privim spre matematici, în modul cum am încercat să privim în primele capitole ale cărţii, atunci răspunsul pare a fi afirmativ. Alegerea criteriilor de privire spre cunoaştere este întâmplătoare într-o măsură suficient de mare. Chiar dacă motivaţiile acestor criterii sunt istorice, ceea ce înseamnă că sunt dependente de condiţii reale şi obligatorii, aceste criterii vor conduce vreme îndelungată lumea ştiinţifică şi deci lumea oamenilor, într-o direcţie nesigură.

Consider că utilizarea criteriilor, ca formă fondatoare de abordare a unei cunoaşteri,  încearcă într-un mod conştient să reducă influenţa subiectivă a unui scop premeditat de a cunoaşte. Acest scop va influenţa inevitabil şi firesc conţinutul ulterior al căutărilor şi al găsirilor. O opacizare a privirii, datorată nealocării sistematice a unor criterii de fondare a drumului de cunoaştere este mai dificil de remediat şi cu efecte mai greu de stăpânit decât cele ale paradigmelor.

Aparent, ambele texte duc spre principiul unei abordări antropice a privirii spre natură. Principiul antropic, tot mai îmbrăţişat în ultimul timp de către ştiinţă, presupune că legile naturii pot fi găsite şi înţelese mai uşor prin prisma unor explicări a ajustărilor acestora în concordanţă cu o nevoie a existenţei unui mediu propice apariţiei vieţii. Este greu a distinge obiectiv între un rezultat deja petrecut, viaţa, şi premisele acestui rezultat deja aplicate, legile naturii. Un arbitraj decizional între o posibilitate şi alta, ambele petrecute, ar fi posibil pe baza unui astfel de principiu.

Privite în întregul cărţii, aceste două texte, legate în principal de înţelesul alcătuirilor materiale, au fost un exerciţiu, al unei anticipaţii ştiinţifice, despre dezvoltarea ideii de criteriu, în hotărârea asupra soartei unei căi sau a alteia, în ştiinţă. Poate viitorul cunoaşterii va supune discuţiei mai întâi conţinutul criteriilor şi abia apoi, folosirea lor.

 

  1. Natura pentru noi

Când ai ceva bun, păstrează doar pentru tine.

Când ai o planetă, las-o şi celorlalţi.

                                 

4.1. O matematică în natură?

Doar cine ar stăpâni întreaga lume ar renunţa să-şi mai socotească bogăţiile,  adică ar renunţa la matematică.

Informatica de astăzi este un rezultat instrumental, cauzat de dezvoltarea excesiv instrumentală a tehnicii. Instrumentele tehnice s-au ascuţit într-atât, încât ele singure au adus în faţa ochilor omului un fel de maşină, uimitoare, ce ştie să manipuleze rapid şi consistent nişte încărcături de logică matematică. Această maşină este computerul.

Dezvoltând tehnica, adică o structură materială bazată pe concepte direcţionate spre dezvoltarea materială, adică spre un progres cantitativ, s-a ajuns la o descoperire. Cea a calculului extins spre informaţie. Acest progres este definit aşa, în acest context, doar din punctul de vedere al fiinţei umane. Gândirea de tip uman, inteligenţa, nu sunt forme naturale ale unei evoluţii dedicate naturii. Acestea sunt acte noi, nesupuse naturii. Fondul natural este cel datorat instinctelor. Fondul inteligent, ramificat din structura instinctuală a omului, ascute un intrument dedicat făpturii umane şi nu fiinţei lui sau naturii lui înconjurătoare şi protectoare.

Aşadar, din acest punct de vedere, informatica actuală nu este o treaptă a cunoaşterii informaţiei, ci o treaptă a dezvoltării tehnice. Dezvoltarea ştiinţei a adus un progres avansat tehnicii. Culmea tehnicii actuale, aşa cum am mai spus, este o mare cucerire a instrumentelor şi anume: informatica. Informatica nu este de natură informaţională, ci este de „natura tehnicii de vârf” sau de o natură instrumentală. Confuzia aceasta este atât de paradigmatică, încât este imposibil de văzut din interiorul tehnic actual.

Cum se poate sprijini ideea contrară: aceea că Informatica actuală este de o sorginte informaţională şi nu instrumentală? Faptul că instrumentul supradezvoltat numit Informatică poate prelua tablouri create de om şi le poate transfera la o mare distanţă sau le poate înmagazina, nu are o legătură directă cu Informaţia. Şi, ca atare, pe acest temei nu se poate susţine o cauzalitate informaţională a informaticii actuale.

Informaţia este călătorul, iar informatica este vehiculul. Despre călător ştim prea puţin.

S-a construit şi s-a şlefuit un vehicul frumos, dar pasagerul care să călătorească cu acest vehicul încă abia dacă se naşte. Aceasta ar putea fi confuzia între informatica instrumentală şi cea informaţională.

Matematica ce s-a utilizat pentru dezvoltarea tehnicii descrie acest vehicul informatic, dar nu poate descrie cu aceeaşi uşurinţă pasagerul informaţional. Acest pasager nu aparţine tehnicii, ci aparţine naturii. Ceea ce este aparţinător unei astfel de informaţii este deja supus unei existenţe, spre deosebire de instrumentul tehnic, care se reinventează dinamic de către tehnică şi nu este condiţionat de o existenţă apriorică.

Dacă informaţia naturală este aşa cum este şi nu are posibilitatea reinventării, aşa cum în tehnică se poate reface orice concept, într-o nouă maşină, pentru a descrie o astfel de informaţie trebuie căutată şi găsită acea matematică supusă unei neschimbării cauzate de o existenţă.

Aşadar, matematica din natură nu este un tip de matematică ce trebuie inventată de către mintea umană, ci este un tip de matematică ce trebuie descoperită, aşa cum există ea în natură.

Matematica inventată de către om, cea care poate da uneori şi aparenţa unei descoperiri şi limbajul specializat al minţii spre acţiune, copiază matematica naturală pe acest drum, adică leagă conceptul de acţiunea reală, spre nevoia unui rezultat existenţial. Este probabil singura copiere valabilă pe care a făcut-o omul din natură atunci când a constituit gândirea matematică.

Informaţia care nu se poate supune informaticii actuale este acea informaţie care are deja rezultatul prins, captiv în însăşi procesele stabile ale naturii, acele procese ce îi asigură echilibrele mari, cele dătătoare de viaţă sau cele dătătoare de persistenţă.

Matematica din natură are trăsături demne de a fi plasate în conţinutul unei Realităţi filozofice, adică trăsături de neaflat. Cunoaşterea unei astfel de matematici nu este posibilă decât prin paşi invizibil de mici şi de nesiguri.

Nu ne putem imagina cum poate Natura efectua instantaneu şi inepuizabil un şir infinit de calcule matematice, din cele pe care le utilizăm noi, adică folosind adunarea, scăderea, înmulţirea şi împărţirea sau a unor altfel de operaţii, pentru fiecare punct material, spaţial, al său, pentru fiecare punct al câmpurilor sale energetice sau pentru fiecare punct de logică structurală posibilă.

Matematica din natură este o matematică ce are prea puţine elemente în comun cu cea utilizată de către om. Pentru a fi totuşi posibilă o astfel de  „matematică”, ea trebuie să fie de o simplitate dusă la perfecţiune. Este unul dintre punctele de vedere pe care îl văd a fi posibil şi care poate fi afirmat despre o astfel de matematică.

Scopul naturii nu este cel al măsurării nesfârşite a propriilor dimensiuni sau conţinuturi, scop pe care se bazează conceptual matematica noastră, cea umană. Scopul suficient al naturii este unul simplu, pe care omul ar putea, desigur, să îl privească mai atent.

Scopul naturii, şi în subsidiar cel al matematicii sale, este cel al unei existenţe. Instinctele duc omul spre stări plăcute. Dar, orice plăcere îl abate de la scopul natural, cel al simplei existenţe. Însă numai plăcerea cea mai simplă, dar de maximă consistenţă, aceea de a trăi, poate aduce viaţă. Simplitatea şi suficienţa obiectivului naturii şi al matematicii sale: existenţa fac din natură un perpetuum mobile din care se naşte la nesfârşit viaţa.

4.2.   Sustenabilitate, om şi Natură

Când spui cui aparţii, spui tot.

Dacă nu spui tot, atunci nu aparţii.
Termenul de sustenabilitate a devenit necesar şi stârneşte astăzi păreri şi comentarii din partea celor preocupaţi de sensul acestui cuvânt şi de ideile din spatele lui. Faptul că a intrat în limbă, nuanţând probabil sensul cuvântului durabilitate, este explicabil prin dezvoltarea ideilor şi a conceptelor despre mediul înconjurător. Pentru unii, a discuta despre ştiinţa mediului poate părea o modă intelectuală trecătoare, sau o necesitate simplă, profesională, dar pot fi şi oameni care înţeleg mediul vieţii şi nevoia de sprijin pentru acest mediu într-un mod aproape sacru.

În 1987, Comisia de Mediu şi Dezvoltare a Naţiunilor Unite defineşte Dezvoltarea Sustenabilă ca „Dezvoltarea care vine în întâmpinarea nevoilor din prezent, fără să compromită abilitatea generaţiilor viitoare de împlinire a propriilor lor nevoi”.

Pentru a adânci, prin analiză, sensul acestui cuvânt, dar şi al noţiunii în sine, este interesant să ne întoarcem privirea spre natură însăşi pentru a încerca o înţelegere a acestui aspect, prin chiar principiile şi modalităţile naturale de a se realiza o durabilitate internă a acesteia şi un echilibru între consumuri şi rezultat pe baza unor performanţe ale acesteia, echilibru pe care ştiinţa omenească le va admira încă multă vreme.

I. Principiul suficienţei

Sustenabilitatea în natură pleacă de la ideea de atingere a unor niveluri de suficienţă în dezvoltarea oricărui sistem. Ca urmare, în natură nu există sisteme complexe, chiar dacă nouă ni se par, prin înţelegerea că natura are nivele de complexitate sporite faţă de cele pe care omul le poate realiza sau determina.
Imitarea complexităţii naturii la om ( în tehnică, dar nu numai ) nu este bazată pe acest principiu al suficienţei. Diferenţa dintre sistemele din natură şi cele tehnice este că în natură sistemele nu cunosc criteriul de complexitate, ci doar criteriul de suficienţă sau, altfel spus, cel de completitudine. La ceea ce face omul, producând, complexitatea nu este un criteriu de a se opri, ci o barieră pe care îndepărtând-o mereu, acesta nu o poate depăşi.
În natură un sistem este complet în raport cu un scop al său, iar complexitatea, privită doar de om din acest punct de vedere, (medie, mare sau foarte mare) este doar o chestiune de consecinţă constructivă sau funcţională, care nu contează.
Aici este o eroare de percepţie între conceptele mânuite de către om şi cele mânuite de către natură: diferenţa dintre complex şi complet.
Natura oferă sisteme „simplu sustenabile” prin utilizarea unui ritm al dezvoltării în raport cu necesităţi măsurate prin suficienţă. Nici un sistem al naturii nu se dezvoltă în surplus sau în exces.

Acest ciclu, resursă – produs natural-resursă, bazat pe suficienţă şi completitudine, face ca natura să se menţină la aceleaşi performanţe de durabilitate un timp oricât de lung.
O consecinţă a suficienţei în natură este faptul că resursele devin inepuizabile relativ acelui criteriu al suficienţei. Ideea resursei nu există ci doar cea a suficienţei. Dacă o resursă se epuizează sau nu există, suficienţa include acest fapt şi îl transformă imediat în normalitate.

II. Principiul simplităţii sustenabile

Din căutarea şi atingerea suficienţei derivă şi simplitatea metodelor pe care le utilizează natura. Până la ce nivel devine un sistem în natură? Adică până la ce nivel se dezvoltă? Până când nivelul său de complexitate permite o cale de a se ajunge la nivelul de completitudine. Acesta este nivelul de fond, nivelul simplităţii sustenabile.

Una din consecinţele principiului simplităţii constă în faptul că natura utilizează numai trei trepte de relaţionare interioară între componentele sistemelor sale, nivele care  determină dezvoltarea oricărui sistem natural:

1. Nivelul zero – Relaţia posibilă

Este relaţia cea mai importantă din natură. Relaţia posibilă se cântăreşte cu relaţia imposibilă. La nivelul de simplitate al semnificaţiei lui zero această logică este: se poate sau nu se poate .
Cea mai grea problemă a oricărui sistem este aceea de a cunoaşte dacă o urmare care pleacă din „ zero”, adică din necunoscut pentru om, este posibilă sau este imposibilă. De aici derivă şi importanţa nivelului zero „ 0’’, (necunoscut ştiinţei actuale).
Un exemplu despre posibil şi imposibil în conceptele naturii este cel al imposibilităţii formării sau existenţei libere a unor substanţe (chimice), sau a existenţei lor într-o limită foarte mică şi imposibil de depăşit. În acest caz intră descoperirile ştiinţelor chimiei sau cele ale fizicii atomice, care încalcă acest principiu al simplităţii sustenabile prin depăşirea nivelului zero, constituind în natură substanţe sau materiale care nu au girul naturii (materialul plastic, substanţele toxice sau periculoase, produsele combustibile concentrate, produsele nucleare etc..)
Anumite limite ale unor parametrii naturali: temperatura mediului, concentraţii, gradienţi ai acestora sau viteze etc., sunt de asemenea guvernate prin nivelul de posibil sau imposibil al naturii, menţinute prin sisteme automate de mare întindere.

2. Nivelul I  – Relaţia cu sine sau relaţia reflexă

Relaţia cu sine nu se produce (este nefaptică), doar reuşeşte pregătirea relaţiei exterioare. Dar şi importanţa relaţiei cu sine este crucială, pentru că este acea relaţie creativă ce dă sens vieţii şi întregii naturi. Din acest nivel descind toate lucrurile din natură, precum fătul din mamă – o relaţie cu sine, dar şi născătoare.
Este naşterea o relaţie reflexivă? Unde este tatăl în această relaţie?
Tatăl va rămâne, ca şi în realitate, în nivelul zero, cel al posibilului. Existenţa tatălui face naşterea posibilă sau imposibilă. Mama naşte reflexiv, adică cu sine.
Relaţia reflexă este regăsită concret în natură prin principiul simplu al validării din partea unei ţerţe părţi a sistemului, pentru orice etapă de dezvoltare semnificativă a acestuia. Actul sexual implementat de natură oricărei specii este în fond aplicarea acestui principiu. Nici un exemplar evoluat, dintr-o specie,+ nu se poate reproduce (dezvolta) fără validarea (condiţionată de criterii prestabilite şi în favoarea sistemului) a unui exemplar terţ.
Acest principiu al autocontrolului natural, impus dezvoltării, este neglijat în relaţiile inventate de către om, între producţie şi piaţă, dar chiar şi în ceea ce priveşte dezvoltarea sau impactul asupra speciilor, inclusiv a sa.

3. Nivelul II – Relaţia exterioară unică

Este ultimul nivel, cel întotdeauna, între numai două entităţi, mamă şi fiu.
Tabloul relaţiilor din natură este sintetizat mai jos şi reprezintă ceea ce se petrece:
Nivel 0 – tată
Nivel I – mamă
Nivel II – copil

Simplitatea, ca şi bază a sustenabilităţii, foloseşte doar aceste nivele de relaţionare. Cu alte cuvinte, natura este o matrice nemărginită de părţi (evitând termenul de infinit) în care nici o parte nu relaţionează cu mai multe părţi în acelaşi timp.

Conform nivelului II, ca şi rezultat al nivelelor 0 şi I, relaţiile se petrec în natură prin vecinătăţi interminabile, numai din aproape în aproape, la orice nivel al unei structuri.

Spre exemplu: o structură metalică formată din stâlpi, grinzi, console, plăci etc.. Proiectantul şi executantul o consideră un sistem în care toate părţile sale relaţionează mecanic cu toate părţile sale. Natura, cea care ia în înstăpânire structura după ce aceasta este finalizată, are o altă judecată, mult mai simplă, judecată conformă cu nivelul II de relaţionare, în care fiecare parte este relaţionată strict cu părţile vecine prin contact. Comportamentul structurii de-a lungul exploatării este ghidat de acest principiu.

Nivelul zero spune: aici va fi posibilă amplasarea unui stâlp sau nu va fi posibilă. Natura permite sau nu permite aceasta.

Nivelul I spune: Aici există un stâlp. Dacă stâlpul este partea despre care vorbim, acesta reacţionează cu sine reflexiv. Se poate flamba, îndoi sau poate vibra, datorită greutăţii sau frecvenţelor sale proprii, intrate în rezonanţă, sau poate să rămână, persistând vertical şi drept, ceea ce este o consecinţă a relaţiei cu sine.

Nivelul II este aplicat astfel: Dacă în jurul stâlpului se vor îngrămădi elemente de asamblare relaţia acestuia este singulară cu fiecare dintre aceste elemente. Într-un zid nu există decât relaţia naturală: fiecare cărămidă cu fiecare cărămidă vecină. Din punctul de vedere al principiului simplităţii din natură, nu există case sau alte structuri, decât vecinătăţi multiple de câte două cărămizi sau elemente relaţionate.

Notă: Nivelul II este nivelul înaintării temporale a naturii. Acest nivel se bazează pe multiplicarea şi pe extensia nelimitată a puterii lui 2, devenit ,,2 la puterea lui n”. Numărul ,,n” sau ,,cumulul lărgit dintr-o pereche unică”, între limite relative şi nemărginite, se transformă continuu în ceea ce numim diversitate, unitate şi apoi totalitate.

III. Principiul lipsei spaţiului de postresursă din natură

Spaţiul ocupat după constituire, de către produsele umane, se poate defini ca şi spaţiu de postresursă.

Spaţiul de postresursă este acel spaţiu pe care natura nu îl recunoaşte că ar exista, conform principiului simplităţii. Aceste spaţii sunt recunoscute doar de către om. O maşină, sau o oricare altă structură constituită de către om, nu există în realitate decât ca şi o adăugire de materiale diferite şi învecinate.

Diferenţa dintre complex şi complet face ca natura să ofere sisteme simplu sustenabile în raport cu cele umane, pe când produsele omului sunt cu mult peste nivelul de suficienţă şi dăunează nu doar resurselor, ci şi spaţiului ce urmează resursei, ocupat de acestea în urma constituirii lor.

Acest spaţiu, denumit spaţiu al postresursei, nu există în natură. Un produs al naturii se creează în chiar spaţiul propriu, ocupat şi înainte de acest produs prin vecinătăţile constituenţilor săi. Natura dezvoltă doar sisteme care nu creează spaţii de postresursă. Din etapa ce urmează constituirii unui produs al naturii, acesta îşi începe existenţa, constituind, la rândul său, natura în sine. Iar prin încetarea existenţei sale, se asimilează sursei, fără a deveni reziduu sau spaţiu de postresursă. Produsele naturii sunt astfel dezvoltate încât au inclus atributul de a deveni direct resurse. Acest principiu miraculos este imitat timid de către om în ceea ce încearcă în procesele de reciclare. Dar pentru a reuşi aici, produsele omului necesită schimbări tehnologice, pe care acum nici nu ni le putem imagina. Produsele bio-degradabile sau această idee ar putea fi privită, optimist dar incipient, înspre acest sens.

IV. Principiul spaţiului minim de postresursă şi omul

Pentru a aplica principiul lipsei spaţiului de postresursă, nivelul de dezvoltare al umanităţii trebuie să îl depăşească cu mult pe cel actual. În schimb, omul poate aplica prin deziderat un principiu al spaţiului minim de postresursă ca şi o aplicaţie posibilă. Orice produs se poate constitui, încă din faza de concepţie, sub cerinţa spaţiului minim de postresursă şi de asimilare sistematică a acestui produs în resursă.

Va urma.

Cornel Mărginean

Cornel Mărginean

Cornel Mărginean s-a născut la Iernut, județul Mureș, în anul 1957.
Este preocupat de filozofia științei și de literatură încă din anii studiilor universitare tehnice de la București.
După absolvirea Facultății de Energetică, din anul 1983, a lucrat în domeniul producerii de energie electrică de mare putere, parcurgând toate treptele profesionale, până la cea de director tehnic al unei termocentrale.
În mod constant, din 2002, postează eseuri, proză și poezie pe site-ul www.poezie.ro.
Din anul 2008 publică articole de epistemologie în revista Noema a Academiei Române.
A debutat cu volumul „Eseuri despre înțeles” - Editura Casa Cărții de Știință - Cluj Napoca, 2010, care cuprinde trei cărți: “Lumile din Om”, “Litere” și “Călător prin caiete”.
Este membru al Societății Române de Science Fiction și Fantasy, din anul 2009.
Cornel Mărginean

Latest posts by Cornel Mărginean (see all)