5.3. Pipăitul Realităţii

Ne-am bucura sau ne-am întrista? Dacă am vedea după zidul ce ne înconjoară.

I. Redau mai jos un fragment dintr-un dialog despre Realitate, purtat cu profesorul Gorun Manolescu:
Gorun M. : Omul încearcă să introducă ordinea în Realitate. Şi dacă, până acum, Realitatea a părut a se supune unei astfel de ordine devenind previzibilă şi, prin urmare, manipulabilă, astăzi ea s-a răzvrătit. Devenind, conform lui Baudrillard, o târfă. Adică imprevizibilă. Transformându-se din sclav în stăpân. De ce tocmai în zilele noastre? Poţi răspunde la întrebare asta?!
Cornel M. : Pentru a răspunde la întrebarea ta trebuie să spun că Realitatea are atributul principal al neschimbării. Şi doar din simplul fapt, al necunoaşterii Realităţii, suntem obligaţi la a afirma despre această neschimbare. Cred că mintea umană este de fapt acea târfă care în zilele noastre s-a transformat, acceptând astăzi o altă referinţă a privirii spre Realitate.
Gorun M. : Spui: Realitatea are atributul principal al neschimbării.
La care „Realitate” te referi?
1. a) la cea Empirică (a Peşterii lui Platon); b) la cea a Intelectului – Lumea Ideilor – a aceluiaşi; c) la cea a lui UNU platonician care devine, la Aristotel, cea a „Mişcătorului Nemişcat”.
2. La cea a „Trinităţii” creştine.
3. a) la cea a „Îngerilor şi sfinţilor” (cea a Imaginalului şi nu a Imaginarului) din Islam; b) la cea a Divinităţii (Dumnezeu) tot din Islam.
4. a) la cea iluzorie din Budism; b) la „Casa Conştiinţei Universale” – din Budism; c) la cea a Nirvanei – tot din Budism.
5. Etc., aici fiind cuprinsă şi o structură ierarhică trinitară a Shamanilor Tolteci (vezi Carlos Castanerda), precum şi cea heracliteană a Logosului Divin, veşnic schimbătoare…
6. La niciuna dintre cele enumerate anterior şi nici la altele, definite de alţii…şi atunci trebuie să precizezi despre ce „Realitate” este vorba.”
Cornel M. : Realitatea la care mă refer este în primul rând una necunoscută nouă. Acest atribut al necunoaşterii Realităţii, atribut care probabil o apropie de una sau mai multe dintre acele Realităţi pe care le-ai enumerat, este demonstrat chiar prin diversitatea definirii lui de către oameni, aşa cum ai arătat, atât în curgerea istorică cât şi la un moment dat, dar pentru arii geografice diferite. Acceptul sistematic şi util al necunoaşterii Realităţii ar putea fi un pas spre încercarea de cunoaştere a acesteia. La fel subiectului unui OZN (Obiect Zburător Neidentificat), cel care declară prin însăşi numirea sa o identitate necunoscută.

II. Pentru a vorbi despre Realitate ca despre cel mai sensibil şi ascuns termen-concept inventat de către mintea omului, depăşind abstracţia timpului, a spaţiului şi a energiei, inclusiv a informaţiei, este necesară o abordare a gândirii despre Realitate, după o formă cu o tentă wittgensteiniană, adică utilizând categoricul obligat prin afirmaţie, cu urmarea de a găsi apoi ideile în a susţine acea afirmaţie.
Când am denumit acest text de incursiune în ideea de Realitate, am folosit termenul de pipăire, ca şi cea a gestului unui orb, pentru că nu am găsit un alt cuvânt în limba română, mai nuanţat, despre o atingere imposibilă, încercare, bâjbâire, tatonare a ceva necunoscut.
Probabil că graniţa dintre un astfel de cunoscut, cel ce oferă apoi reperul pentru a putea vorbi despre necunoscut, este definibil prin ideea de existenţă. O existenţă, ca şi cea a omului, care se datorează percepţiei unei semnificaţii spre jurul său, îi dă acestuia impresia confortabilă a cunoaşterii. Fie că această cunoaştere este împlinită secvenţial, fie că este neîmplinită. Lipsa unor semnificaţii pentru alte existenţe, doar intuite de om, îi creează acestuia senzaţia unei exteriorităţi. Realitatea, prin necunoaştere, devine astfel interiorul căruia omului nu îi este dat să îl pătrundă. Din această cauză, Realitatea nu este pe lista existenţelor omului. Pe de altă parte, nu se poate stabili ca definitiv şi unic, modelul înţelegerii existenţei prin trăirea unei semnificaţii. Din acest punct de vedere, Realitatea nu există aşa cum o poate asimila omul, prin tipul de existenţă pe care îl are acesta.

III. Discuţie asupra Realităţii:
1. Prin comparaţie cu lumea, Realitatea se află dincolo. (exemplu: Dincolo de un zid. Nici măcar zidul nu este vizibil cu nici unul dintre simţuri, socotind şi gândirea un simţ. Ceea ce şi este.)
2. Realitatea există pentru altceva.
3. Nu se poate şti pentru ce există Realitatea.
4. Realitatea este tot ceea ce există în afara percepţiei minţii şi simţurilor omului.
5. Realitatea începe de acolo de unde ea nu se poate descrie.
6. Mereu Realitatea va începe de la limita de cunoaştere.
7. În sensul cel mai larg, Realitatea nu poate exista pentru oameni sau niciodată nu va exista pentru oameni, pentru că Realitatea este locul de unde vin ideile şi lucrurile, adică tot ceea ce este de ştiut, şi nu locul unde există ideile şi lucrurile şi deci tot ceea ce este ştiut.
8. Atributul de neschimbare al Realităţii: Realitatea are atributul principal în neschimbare.
8.1. Neschimbarea Realităţii se bazează pe intangibilitatea acesteia, atunci când această afirmaţie este făcută de pe poziţia observatorului om. (exemplu: Marea este tangibilă în îmbăiere. Dar îmbăierea în mare nu va avea un efect asupra mării pentru a putea observa şi spune: marea s-a schimbat. Cum poate fi schimbată marea?)
8.2. Necunoaşterea Realităţii este cauza simplă a incapacităţii omului de a vorbi despre o schimbare a acesteia.
8.3. Realitatea nu se schimbă nici chiar ea de către ea însăşi.
8.4. Ne-schimbarea în sine a Realităţii este invariantul ce menţine stabilitatea oricărei existenţe.
8.5. Limitele permise de scăderea entropică a materiei sunt exterioare neschimbării realităţii. Este posibil ca, în acest sens, ceea ce este temporar viu este viu definitiv, prin ideea neschimbării.
8.6. În spatele neschimbării Realităţii se ascunde posibilitatea existenţei moleculare şi a întregului circuit energetic termodinamic.
8.7. Tot la acest nivel, devenit informaţional, se explică şi posibilitatea unei veşnicii a Realităţii, transferate apoi timpului şi ideii de veşnicie.
8.8. Fondul veşniciei este în neschimbarea Realităţii.
8.9. Realitatea nu se schimbă prin cuprindere. Este o adormire ce nu poate fi trezită pentru a i se aplica o determinare.
9. Realul este Realitatea trecută în lume şi este altceva faţă de Realitate.
9.1. Altceva este o definire cel puţin cauzală şi nimic mai mult.
9.2. În acord cu Realul, definit astfel, trebuie reconsiderată ideea Imaginarului.
9.3. Imaginarul este un sens dat prin afirmaţie Realului. În acest loc, cel al Imaginarului, regăsim toate afirmaţiile omului despre Realitate.
9.4. Imaginarul are acelaşi atribut, cel al neschimbării. Un Imaginar schimbat de către dorinţa umană nu este unul schimbat, ci un alt Imaginar.
9.5. Diversitatea este consecinţa neschimbării Imaginarului. Acest atribut stă la baza lumii omului. Înainte de a sta la baza lumii omului, diversitatea stă la baza naturii.
10. Între Real şi Imaginar este o singură diferenţă. Diferenţa constă în afirmaţie. (exemplu: Tabloul este aşezat în Real, are rama de lemn, pânză, ulei de in, oxizi de fier, crom etc.. Imaginarul este lumina ce se colorează după substanţele ce o absorb pe pânză şi o reflectă spre ochi.)
10.1. Imaginarul există prin afirmaţie şi determină sursa afirmaţiei. Imaginarul este numit.
10.2. Nu doar omul afirmă, orice sistem emitent de informaţie afirmă.
10.3. Realul dă numire Imaginarului. Realul este afirmat.
11. Realitatea este un concept pe care dogmele, ştiinţele şi filozofia, privite ca şi posibilităţi umane, nu îl ating. Doar pretenţia şi apoi tendinţa pot descrie axiologic relaţia omului cu Realitatea.
12. Ce este cunoaşterea în raport cu Realitatea?
(exemplu: A cunoaşte înseamnă a face o baie în mare. A şti despre apă şi nu a şti despre mare.)
12.1. Se poate vorbi despre cunoaşterea Realului, dar nu despre cunoaşterea Realităţii.
12.2. Când se spune: „în realitate…”, se face o referire la posibilul determinat de toate probabilităţile, ceea ce doar aparent dă o certitudine asupra respectivei afirmaţii. Limba, într-un sens atribuit de aceasta sinergic: limbă-vorbitor, atribuie Realităţii o forţă pe care nu o poate cuprinde nimeni. Limba însăşi, în afara inventatorului ei, omul, nu se repede să descrie Realitatea, fiind precaută.
13. Când se va şti de fapt care este ieşirea spre Realitate prin cunoaşterea unui proces? Probabil niciodată.
13.1. Se poate doar afirma că: acest proces are loc. Este o afirmaţie la fel celei prin care spunem: Realitatea ne oferă Realul şi Imaginarul, fără delimitări perceptibile.
13.2. Realul este petrecerea proceselor lumii, însoţirea vieţii, a tot.
13.3. Imaginarul este tabloul nostru despre petrecerea proceselor lumii, însoţirea vieţii, a tot.
13.4. Realitatea este o însoţire din interiorul necunoscut al proceselor lumii, însoţirea vieţii, a tot.
14. Este posibilă compararea Realităţii cu o forţă divină?
14.1. Diferenţa dintre acestea stă în faptul că Realitatea este un exterior absolut al gândirii, pe când divinul este un interior absolut al gândirii, ceea ce dă acestor doi stâlpi ai lumii sensul comun al vecinătăţii dintre doi mari infiniţi. Relaţia dintre aceşti infiniţi există, dar rămâne necunoscută.

5.4. Drumul informaţiei

Lumea este doar lumină, cum lumina este singura putere dată omului.

Înainte de a descrie etapele întemeierii unei informaţii, se discută, în conformitate cu ideile conţinute în eseul denumit „Pipăitul Realităţii” ca şi punct de plecare, drumul informaţiei între Realitate, Om cu simţuri şi Realul perceptibil.
Aceste descrieri sunt în parte definiţii şi în parte atribute ale acelui drum pe care se presupune a-l parcurge informaţia între un necunoscut ce determină existenţa realului şi un cunoscut pe care îl percepem prin simţuri şi intelect.
Acest text, ce pare a fi doar un dicţionar al ideilor despre categoriile puse în discuţie, are scopul de a acorda conţinutul textelor următoare la o plecare ideatică, oarecum cunoscută, a unui conţinut ce descinde din Realitate:
– a legilor, ca şi surse obiective ale unor determinări necesare;
– a mediilor de manifestare a acestora, ca şi fundal necesar;
– a proceselor aflate într-o desfăşurare în aceste medii şi determinate de legi;
– a simţurilor, ca şi barieră a observatorului acestora: omul;
– a observabilelor, ca şi conţinut al dialogului unilateral dintre om şi procese;
– şi al fenomenelor, ca şi presupuneri ale intelectului uman în nevoia de a cunoaşte.

REALITATEA, fiind premergerea Realului, se regăseşte în:
1. LEGI
– Legi informaţionale globale
– Legi fizice
1.1. Legile sunt relaţiile care structurează Realul, având ca temei neschimbarea Realităţii.
1.2. Realitatea nu poate fi cunoscută şi nici nu poate fi înţeleasă decât relativ.
1.3. Realul nu poate fi cunoscut, dar poate fi înţeles.
1.4. Legile sunt forme de înţeles aplicate Realului în afara gândirii umane.
1.5. Acest înţeles produce şi structurează Realul în latura sa obiectivă, independentă de existenţa şi acţiunile umane.
1.6. Accesul omului în această structură, superioară lui, este posibil şi favorizat de aplicarea unor operatori nearmonici.
1.7. Interferenţa dintre straturile de înţeles proprii omului, cele aparţinând gândirii şi structurile de deasupra sa, cele ale „de nepătruns”, (TIS) însă existente în Real, se definesc ca acele structuri necunoscute ce premerg necunoaşterea Realităţii.

2. MEDIU

Un mediu se structurează pe următoarele stadii:
I – mediul global al proceselor, incluzând:
II – mediul fizic şi informaţional al procesului, incluzând:
III – mediul fizic şi informaţional al fenomenelor procesului.

2.1. Mediul este spaţiul care se constituie anterior unei existenţe.
2.2. Mediul este acel loc, de care orice existenţă este separată, va duce la moartea, pierirea, acesteia.
2.3. Orice proces, inclusiv lumea, are ca primă etapă de pre-naştere constituirea mediului. (Fătul este locuitorul unui mediu uterin, existent în momentul sosirii ovulului, puiul este locuitorul oului, peştele este locuitorul apei, omul este locuitorul atmosferei etc..)
2.4. Orice informaţie este locuitoarea unui mediu informaţional, în care se constituie, se naşte, se iveşte, trăieşte şi moare.
2.5. Mediul informaţional este conturul delimitat de valabilitatea informaţiilor întemeiate, susţinute de înţeles.
2.6. Mediul informaţional se bazează nu doar pe context, acesta este o conjunctură favorabilă de extindere sau de transfer a unei informaţii.
2.7. Mediul informaţional, cel în care se întemeiază şi se desfăşoară (trăiesc) informaţiile, este înţelesul.
2.8. Întemeierea informaţiilor nu se poate realiza în afara unui mediu omogen de înţeles.
2.9. Mediul complet omogenizat prin înţelesuri prefigurează o structură.
2.10. O structură leagă înţelesul de idee.

3. PROCESE

Procesul privit ca şi obiect al cunoaşterii omului este determinat de legi şi mediu.
Fenomenele procesului sunt formele prin care se manifestă un proces sesizabil.
3.1. Procesul şi fenomenele sale sunt părţi ale Realului, prin presupuneri ale omului în urma aplicării înţelesului asupra observabilelor acestora.
3.2. Procesul modifică permanent structura materiei.
3.3. Procesul este manifestarea Realităţii în Real.
3.4. Procesul este o parte a Realului ce poate fi înţeleasă separat şi separabilă prin înţeles.
3.5. Enumerarea unor procese posibile:
3.5.1. Informaţia este un proces.
3.5.2. Energia este un proces, nu formele acesteia, ci aceea singură şi necunoscută.
3.5.3. Substanţa este un proces. Lumina este parte a unui proces.
3.5.4. Viul este un proces. (Omul este un proces separat al viului şi singurul.)
3.5.5. Natura este un proces. Omul este un proces inclus naturii.
3.5.6. Timpul este un proces. Timpul este cel mai necunoscut element-proces, fiind avanpostul Realului înspre Realitate.
3.5.7. Amestecurile, interferenţele acestor procese este lumea. Lumea este un proces.
3.6. Fenomenul este manifestarea unui şir de stări identificabile de către simţurile omului, pe care le suportă un proces în desfăşurare.
3.7. Mărimea de stare este acea informaţie capabilă să întemeieze un comportament al unui proces.
3.8. Observabilele sunt acele mărimi de stare care emit semnale adecvate şi compatibile cu simţurile umane.
3.9. Observabilele sunt independente de simţuri.

4. SIMŢURI

Drumul informaţiei trece prin simţuri. Al acelei informaţii aflate pe drumul căreia se interpune omul. Până la apariţia omului informaţiile trebuiau să cunoască un drum, valabil şi acum. O ştiinţă nouă şi dornică de urcuş va studia natura din această perspectivă. Adică va căuta informaţii obiective, cele ce nu există doar pentru că le poate privi omul. Sunt informaţiile ce se petrec din legi, prin mediu, în ceea ce am definit ca fiind procese. Aceste informaţii se transferă prin punctele triadei în sensuri bine determinate şi obligatoriu obiective, formând lumea.
Notă: Triada unei lumi este structurată pe aceleaşi trei puncte prin care se determină existenţa a orice, chiar şi a unui om. Adică pe dorinţă, pe concept şi pe facere. Cel mai înalt grad de abstractizare al omului se regăseşte în înţelesul religios al lumii prin structura sa sacră, constituită din Tatăl, Duhul Sfânt şi Fiul.
Natura se regăseşte în lume ca şi proces, omul se regăseşte, de asemenea, în natură. Calea informaţiei, începând din stadiul trecerii prin simţuri, este doar o reflexie din natură spre natură. Triada ce fundamentează lumea în totalitatea sa este Realitatea obiectivă, neschimbătoare şi necunoscută. Deci observabilele şi apoi fenomenele pe care le priveşte omul sunt construcţii ale minţii umane. Oricât de mult se apropie aceste imagini de cele ce, în mod posibil, descriu procesele, rămân totuşi nişte structuri construite de om, aflate pe drumul unor informaţii construite şi situate în spatele simţurilor lui.
Armonia ce stăpâneşte mintea omului a transformat instrumentele de receptare şi transfer ale acestor informaţii, nas, urechi, ochi, gură etc., în însăşi frumuseţea sa fizică. Are o parte de firesc această ascundere a funcţiei într-o presupusă frumuseţe, cum are şi o parte de grotesc.

5. OBSERVABILE

5.1.Simţurile omului sunt cele care sesizează şi cuantifică aceste observabile, enumerate mai jos:
– O informaţie aflată asupra minţii omului, folosindu-şi mintea, nu poate fi preluată decât prin observabile.
– Informaţiile pe care acesta le creează, adăugându-şi mintea, suferă de subiectivitatea sa relativă.
5.1.1. Observabilele legilor informaţionale globale şi ale legilor fizice sunt deduceri.
5.1.2. Observabilele mediului global al proceselor, ale mediului fizic şi informaţional ale procesului şi ale fenomenelor sunt deduceri.
5.1.3. Observabilele fenomenelor procesului sunt o privire.
5.2. Ordonarea şi aplicarea înţelesului asupra observabilelor duce la întemeierea imaginilor procesului, adică trecerea informaţiilor primare din simţuri în înţeles şi construirea Imaginarului.

6. FENOMENE

6.1. Fenomenul este o descriere a manifestărilor din Imaginar în ceea ce se consideră de către mintea umană a fi Real.
6.2. Orice verificare a acestei considerări se reîntoarce în limitele simţurilor.
6.3. Cu cât acurateţea acestei descrieri (aprecieri) este sau pare mai ridicată, cu atât legătura dintre om şi Realitate se modifică şi consecinţele, utile sau mai puţin utile, au loc.
6.4. Schimbarea continuă a acestei imagini, pe care o poate obţine omul despre Imaginar, inventând fenomene, se numeşte progres ştiinţific.
6.5. Subiectivitatea inventării fenomenelor poate avea pentru natură şi consecinţe negative.
6.6. Ideea de fenomen şi ideea de fenomenologie, precum şi aplicarea pecetei de obiectivitate asupra acestor idei, trebuiesc privite şi din punctul de vedere al naturii. Orice eroare de a înţelege un fenomen şi de a interveni prin premise greşite asupra lui se resoarbe în Natură.
6.7. Fenomenul este o fotografiere subiectivă. De aceea întreaga ştiinţă este, într-o bună măsură, subiectivă. Întemeierea, ca şi mod de a fundamenta, nu asigură o fotografiere definitivă a unui proces.

Prin drumul informaţiei, structura înţeleasă nu este una a fenomenului, ci este o structură extinsă, care cuprinde: legea, mediul, procesul, observabilele şi fenomenul. Fenomenul este o creaţie a minţii umane, presupus pe baza însuşirii observabilelor. Observabilele sunt aşadar anterioare fenomenului şi deci au o provenienţă din afara acestuia, fiind generate de acel proces pe care dorim să îl cunoaştem. Calea de a înţelege legile naturii nu poate să nu treacă prin înţelegerea proceselor ca atare şi apoi a acelui proces cuprinzător numit mediu.
Fenomenologia în acest context de discuţie, nu este un atribut obiectiv al naturii, ci un atribut subiectiv al presupunerii observatorului-intelect. Noi oamenii, aproape poetic, construim fenomene privind spre tabloul naturii. Această diferenţă între ceea ce spunem fără echivoc că este – adică fenomenul- şi ceea ce este – adică procesul – fără a şti cu certitudine cum se petrec aceste procese, trebuie privită ca şi o condiţie esenţială a oricărei discuţii pentru a cunoaşte.

6. Ideea şi înţelesul

Dacă ideea este oxigenul vieţii lumii, înţelesul este bioxidul de carbon.

6.1. Ideea şi înţelesul căutate în natură

Unde este întrebarea care conţine toate răspunsurile posibile?
Părerea umană, devenită o piatră la temelia tuturor cunoştinţelor sale, că nici o altă parte a naturii nu posedă capacitatea de a avea o logică, de a manipula idei şi de a utiliza înţelesuri şi raţionamente, face ca o discuţie pe acest subiect să pară oricui a fi de natură science-fiction.
Pe de altă parte, pretenţia omului că celelalte fiinţe de pe pământ nu sunt cele care fac legătura dintre amorf şi viul uman, atât fiziologic, cât şi pe parcursul (pe treptele) dezvoltării sale intelectuale, nu este rezonabilă.
Ipoteza că ideile nu sunt o fabricaţie strict a minţii umane merită să fie dezbătută, cel puţin ca şi o cale de demontare inversă a înţelegerii modului cum funcţionează această fabrică, mintea.
Omul este parte a naturii, în afara capacităţii sale de a gândi! Aşa se consideră atunci când se priveşte spre mintea umană şi apoi spre natură, de către o aceeaşi minte umană.
Efortul de a privi din afara minţii umane spre o posibilă „minte” a naturii, cea care este mai aproape de realitate şi din care s-a desprins ceea ce este acum forţa creierului omului, este un experiment dificil şi presărat cu piedici.
Ce avantaj ar avea un asemenea demers, acest experiment de gândire? Prin încercarea de a înţelege măcar o mică parte, ascunsă, a naturii, se catalizează probabil şi efortul de a înţelege părţile ascunse ale gândirii omului.
Majoritatea întrebărilor şi a afirmaţiilor ce urmează sunt scrise sub acest semn.

1. Preambul
Aplicarea ideii de dez-armonizare a ştiinţelor pentru a reface locul filozofiei în concertul acestora este un pas necesar şi obligatoriu. Opinia actuală a gândirii din ştiinţe despre filozofie, ca despre o ştiinţă recapitulativă şi paralelă cu mersul cunoaşterii ştiinţifice, este neproductivă.
Este filozofia o ştiinţă armonică? Sau, este posibil ca filozofia să combine şi să gestioneze dificultăţile dintre percepţie şi concept? Experimentul este forma de confirmare finală, armonică, sau acceptul despre o confirmare posibilă este suficient? Mersul cunoaşterii este unul pragmatic şi practic mereu sau este necesar acceptul unui nou drum, nebătătorit prin clasicismul ştiinţific? Drum pe care să se caute într-o nouă formă natura, cea eliberată şi de către religii şi de către cunoaşterea ştiinţifică.
Nimeni nu poate şti dacă forma naturii şi conţinutul procesual al acesteia sunt cele pe care le „vedem” noi sau sunt altele, surprinzător de diferite.
În ce constă armonia filozofiei? În frumuseţe, ca şi cea a armoniei matematicii.
De ce este tentată gândirea umană spre frumuseţe? Pentru împăcare? Pentru imitarea naturii? Dar dacă natura este deja rezultatul unei împăcări între legi şi mediu, situate undeva pe un drum spre Real?

2. Ideea
Natura este o scădere entropică, fiind un rezultat al Realului. Omul este un rezultat al scăderii naturii. Scăderea transformă Realul dizarmonic în armonie.
Acest proces de reducere se coagulează în idei. Adică: ideea este un rezultat al coagulării Realului, în urma unui proces de armonizare datorat izvorârii permanente din Realitate şi a disipării acestuia în timp.
De aceea, cunoaşterea îşi are limitele în armonie. Doar dez-armonizând Realul se poate pătrunde spre Realitate, prin de-coagulare şi prin ruperea ideii în segmentele sale de constituire.
În acest caz, frumuseţea este cea mai înaltă poziţie de situare a omului în Real, fiind un perete între acesta şi Real şi o mască de frumuseţe aplicată ideii.
Ideea nu aparţine omului?
Ideea poate fi înţeleasă. Înţelesul este al omului. O idee există dacă este înţeleasă? Sau ideea este independentă de înţeles?
Ideea este independentă de înţelesul omului. Ideea poate fi cunoscută sau nu poate fi cunoscută de către om.
Cine provoacă idei?
Cine poate emite, crea sau întemeia idei?
Totuşi, cine poate să spună ceva despre idee, în afara utilizării unei idei pentru a spune?

2.1. Descinderea ideii.
Ideea este o observabilă logică a legilor şi a mediului pe care înţelesul o poate recepta.
Dacă noţiunea de „informaţie” nu ar fi perimată, născută conjunctural şi consolidată în prea multele sale înţelesuri uzuale, ar fi fost aici o posibilitate de a spune că cel puţin suma, sau simbioza dintre idee şi înţeles, constituie fondul informaţional al minţii omului dar şi al naturii.

3. Legi şi mediu
Care este diferenţa între mediu şi lege?
Legea este primul pas al lumii. Mediul este al doilea pas. Singura diferenţă constă în momentele temporale în care acestea descind din Realitate. Legea este gustul fructului, mediul este pulpa fructului. Fructul este consumat pentru gustul lui. Legea este cauzalitatea şi cauza mediului.
Mediul şi legea sunt perechea biunivocă a facerii. Orice lege se manifestă, obligatoriu sau nu, într-un mediu?
De ce este impusă nevoia existenţei unui mediu între punctele unui câmp informaţional?
Accesul la legi este intermediat de idee. Descinderea legilor prin înţeles nu atinge ideea. Adică, în raport cu înţelesul, ideea este un invariant informaţional al unui proces. Legile au ca punct de înţeles un efect dat de un invariant. Îmbrăcarea matematică a invariantului este o inspiraţie (o variantă logică de percepţie) a minţii sau o frumuseţe de sine a naturii?
Invarianţii, însă, sunt părţi ale manifestărilor mediului. Legile devin descrieri ale unor neschimbări ale unor atribute ale mediului. (Acest punct de logică este pe cale de a deveni un paradox.) Cum se identifică legile în afara invarianţilor pe care se presupune că îi generează în mediu. Pe aici poate fi probabil portiţa spre dez-armonia Realului şi drumul cel nou al cunoaşterii.
Ce fel de legi sunt cele care pot fi descrise în acest mod de către om?
Platon a împăcat lumea printr-o paradigmă încă acceptată unanim, prin paradigma frumuseţii logice a ideii. Prin frumuseţe, Platon a atribuit ideii întregul ascunziş al privirii omului spre Realitate. Adică a blocat pentru multă vreme acest drum.
Ce este armonie în a inventa ideea?
Ideea în sine este armonia filozofiei?
Sau ideea în sine este doar înţelesul?
Sau ideea este scopul lucrurilor, înaintea dispariţiei lor entropice.
Resituarea se traduce în filozofie prin schimbarea continuă a paradigmei, chiar prin abandonul conştient al acesteia. Orice cunoaştere se va îneca în propria sa formă de paradigmă prin tinderea spre instaurarea cvasidefinitivă a acesteia.
Cunoaşterea prin frumuseţea ideii este instaurată nu doar de o filozofie primară, ce pare definitivă, ci şi de ajutorul pe care îl aduce acestei neputinţe fiinţa umană, al cărei aluat este acelaşi cu cel al naturii frumuseţii acordate ideii.
Înţelesul se opreşte la marginea Imaginarului. Contrar unor posibilităţi de a afirma despre imaginar că este clădit pe câmpul înţelesului, se pare că locul înţelesului este pe o graniţă aflată între Real şi Imaginar. Pentru a descrie logica imaginarului este nevoie să vorbim despre un non-înţeles care trebuie privit dintr-o altă perspectivă şi al cărui studiu merită osteneala unor oameni. Nu este exclus să fie necesară o aceeaşi nevoie de a privi non-înţelesul, pentru a putea privi cu un scop declarat înţelesul.
Ideea este omniprezentă. Înţelesul cuprinde tentativa naturală, cea de coagulare a reducerii entropice a naturii, în consistenţa gândirii omului.

3.1. Timp şi proces
Percepţia timpului este similară cu percepţia ideii. De fapt, cea mai completă idee, stocată natural în om, este ideea timpului.
Se poate spune că percepţia timpului este una de adevăr. Timpul este o idee care se asimilează natural prin înţeles, fără a fi despărţită de acesta.
Ce este înţeles şi ce este adevăr? Ce se înţelege devine adevăr? Ce se înţelege devine adevăr doar în relaţia de accept al ideii, poate şi mai puţin, în relaţia de percepţie a unei idei.
Adevărul devine disponibil înţelesului, dar nu este determinat de înţeles.
Procesul este un adevăr al naturii. Timpul fiind unul dintre procesele vizibile.
Nu omul fizic este un proces şi nici efectele lui în natură. Singurul atribut al omului care îi dă acestuia caracterul unui proces este limbajul său. Mai precis, cauza limbajului omului (încă necunoscută) poate fi socotită un proces. Cauza limbajului omului ne poate duce la originea gândirii lui şi apoi la cea a lumii lui.

4. Relaţia legi-mediu
Se poate presupune că nu există Legi, ci doar mediu cu atribute.
Se poate presupune că nu există Mediu, ci doar joncţiuni sau interacţiuni ale unor procese.
Dar nu se pot demonstra cele două presupuneri.
Procesele nu se pot susţine ca singure existente, din cauza diversităţii lor. Diversitatea este o descriere cauzală care presupune reguli sau legi în afara proceselor.
Informaţia leagă o lege de mediul în care se aplică. Reacţia mediului este constituirea procesului. La rândul său, informaţia devine un proces generalizat, cel care umple spaţiul cauzal dintre lege şi mediu.

4.1. Informaţia
Informaţia ca şi proces este la fel de necunoscută ca şi timpul.
Doar paradigma faptului că omul utilizează şi prin propria sa constituenţă funcţională informaţia, altfel decât timpul, face să se creadă că informaţia îi este cunoscută.
De fapt informaţia, ca şi proces al Realului, este mai puţin posibil de a fi cunoscută decât timpul. Cunoaşterea proceselor, a mediului şi a legilor, are ca drum posibil al minţii, drumul resituării.
Fiecare proces se constituie din mediu, prin existenţa interioară a legilor mari, acele legi informaţionale care se ascund în spatele invarianţilor manifeşti în mediu. (Câteva exemple de invarianţi, de mediu: viteza luminii în mediul constituit din spaţiul vid, acceleraţia gravitaţională în mediul constituit de volumul spaţiului absolut, de substanţă: reluctanţa, rezistivitatea, căldura specifică, masa, temperatura de saturaţie, temperatura absolută în medii constituite de elemente materiale discrete etc..)
Fenomenele se constituie din procese ca urmare a imaginilor prin care se manifestă în Real transformările de mediu. Fenomenele nu au consistenţă asupra mediului, sunt doar relevee fotografice informaţionale ale minţii umane. Fenomenele sunt privirile simţurilor noastre înspre manifestări ale proceselor. Mediul despre care se vorbeşte în acest text nu este cel pe care îl percepem prin simţuri. Acel mediu, perceput prin simţuri, este de asemenea un proces al realului.
La fel energiei, informaţia este vizibilă doar prin formele ei.
Timpul, informaţia şi energia sunt trei dintre procesele ce pot fi intuite de către om, dar a căror cunoaştere este încă intangibilă.
Abordabile sunt formele acestora:
-forme de energie
-forme de timp
-forme de informaţie (denumirea dată aici, acestui proces, suferă o repetiţie)
Ordinea enumerării este dată de gradul de ascundere al acestor procese. Informaţia rămâne cea mai ascunsă cunoaşterii, contrar percepţei comune despre aceasta.
Exemple de forme de informaţie:
– Omul este o formă de informaţie. Prin ,,forma” sa informaţională, omul se poate resitua. Din acestă cauză a şi reuşit să devină OM. El s-a resituat, adică s-a reaşezat informaţional în raport cu natura şi cu sine. (La fel alpinistului care se resituează permanent pe parcursul urcării.) Omul, de fapt, s-a aşezat pe axa timpului preluând ideea timpului din natură, imitând-o neatent.
– Viul este o formă de informaţie, dar şi un proces. Viul care este în noi şi în jurul nostru este doar o formă pe care încercăm să o înţelegem. De aceea, în viul din noi vedem doar fenomenul despre viu, ceea ce este valabil şi pentru percepţia umană a oricărui fenomen. Înţelegerea acestei idei este mai mult decât stranie.

5. Înţelesul
Unde este locul înţelesului în acest lanţ?: Realitate, lege, mediu, proces, informaţie, Real sau Imaginar, idee, fenomen, observabile, viu, simţuri, gândire, om.
Unii s-ar repezi să spună că este obligatoriu undeva între simţuri, gândire, om.
Consider însă că înţelesul nu este propriu doar omului, ci este, la fel ideii, un atribut şi un constituent al naturii. Natura începe a fi undeva între treptele de descindere: mediu – proces, conţinând informaţie, Real sau Imaginar, idee, fenomen, observabile, viu, simţuri, gândire, om.
Informaţia are o natură duală: idee şi înţeles.
Ideea este un conţinut informaţional, iar înţelesul un purtător informaţional al informaţiei.
Fără înţeles, ideea ori nu se cunoaşte, ori se opreşte, ori dispare, pentru receptorul uman.
Atât ideea cât şi înţelesul sunt undeva deasupra omului. Universalitatea mecanismelor de idee şi de înţeles pot fi privite ca şi daruri directe ale Realităţii, aduse Naturii. Înţelesul este cel pătruns, devenit apoi un existent aparţinător al unui emiţător de informaţie.

6.2. Constrângeri pentru a gândi şi pentru a înţelege

Cu gândurile te poţi juca, cu vorbele însă nu, dar cu gândurile nu te poţi juca, fără a nu te juca şi cu vorbele.

I. Pentru gândire, constrângerile par a fi nişte căi pe care nu se circulă, construite numai pentru a putea merge pe cele aşa zise drepte şi permise firii. Nu vorbim aici despre constrângeri psihologice, sociale sau culturale. Nici despre acele constrângeri care ne fac să gândim într-un mod sau în altul, adică acele constrângeri ce ne formează viaţa personală, socială sau publică. Ci despre acele constrângeri ce sunt părţi funcţionale ale proceselor minţii şi care permit sau nu unei minţii să deruleze secvenţe ale gândirii.
Căile fireşti, aşa cum sunt ele statornicite şi produc ceea ce este zis: gândire, nu se pot însă defini, fiind doar un anumit curent de fluctuaţii ale unor idei şi atunci calea pe care se poate gândi este rezultatul altor căi, acelea pe care, de fapt, nu se poate gândi.
Cu cât se muşcă mai mult din aceste constrângeri, cu atât mai mult calea de a putea gândi pare a deveni mai largă şi mai accesibilă. Constrângerile cresc în acea zona a întrebărilor ce nu se pot pune singure, precum copacii într-o pădure deasă, prin care gândirea omului trebuie să îşi facă loc pentru a ajunge în vreun luminiş. Şi totuşi aceste constrângeri sunt invizibile, doar efectul de a nu putea trece de acestea este vizibil, însă greu de înţeles. A găsi constrângeri sau a descoperi constrângeri, şi nu a le evita întâmplător, este în fond lupta minţii omului cu lumea din jur.
Prin modul de a fi fost făcută, croită, fapta de a gândi este mai uşor de ţintit spre a înţelege prin interdicţii colaterale, decât prin precizări afectate direct. Acest fel de interdicţii devin acele constrângeri, atunci când acestea sunt jaloane ale mersului unor idei.
Este mai uşor pentru mintea omului a defini pe un da prin mai mulţi nu, ce fac astfel un ocol, de jur-împrejurul ideii de a fi, a lui da.
Pentru un animal de povară, schimbarea direcţiei de mers se face prin constrângerea asupra celeilalte, opuse, lovindu-l prieteneşte din direcţia interzisă. Dacă nu este permisă stânga, va opera instinctul acestuia, raportându-se la opunere, atunci este permisă dreapta, dar nu numai că este permisă, ci este şi necesară! Iar animalul, utilizând făţiş acelaşi mecanism al ghidării după constrângeri, ca şi omul, va renunţa la a merge înainte şi se va îndrepta spre dreapta.
Şi chiar mai mult: locul dintre acei nu devine necunoscut. Adică da-ul de a gândi este un spaţiu difuz şi fluid care se ajută, pentru a avea o consistenţă, de marginile tari ale constrângerilor. Acel spaţiu difuz aduce nevoia faptei de a gândi.
Da, adică poarta unei afirmaţii, are întotdeauna nevoie de o strungă construită din cât mai mulţi nu, cei ce formează gardul împletit al strungii. Acest gard, prin consistenţa sa, impune negaţiile, ce în fond conduc gândirea, la fel oii ce se îndreaptă spre muls, la un început al drumului de a gândi. Iar trecerea prin strungă este pentru minte pasul necesar pentru a înţelege.
Atunci constrângerile sunt de fapt instrumentele gândirii umane?
Da. Constrângerile minţii nu sunt doar părţile unei instrumentaţii ale gândirii, ci sunt acele entităţi pe care le poate accesa mintea. Pentru intuiţie, reprezentările sunt posibile doar utilizând marginile unui mediu pentru a fi posibilă imaginarea acelui mediu. Ce s-ar întâmpla dacă toate drumurile ar avea lăţimi infinite? Ar dispărea ideea de destinaţie. Se pare că pentru a vorbi despre o cale este nevoie de fapt de a se şti mereu despre marginile acestei căi. Adică despre constrângeri.

II. În mecanismul gândirii constrângerile au două sensuri de a fi:
– Primul sens: acela care dă consistenţa de a nu înţelege şi duce la rezultatul de a nu şti. Sensul de a nu înţelege are pentru mintea umană aceeaşi valoare cu sensul de a înţelege. Este metoda pe care au folosit-o speciile gânditoare, pentru a evita conştiinţa explicită a lui a nu înţelege.
Trăirea efectivă a conştiinţei de a nu înţelege este evitată, pe bună dreptate, în orice mecanism natural şi este ultima raţiune a naturii. Ca urmare a acestui ascunziş, impercepţia se validează ca şi obiectivă pentru minte, cu finalitatea gândirii şi concluzia de a nu exista acel subiect căutat de gândire. De aceea, orice om, adică orice minte, se consideră îndreptăţit să proclame o suficienţă asupra propriei sale puteri.
– Al doilea sens este cel al privirii spre constrângeri şi nu spre sensul imposibil al lui a înţelege. A înţelege nu este posibil fără a nu înconjura în prealabil subiectul gândirii cu toate posibilităţile de a-l izola prin neînţelesuri către o faptă de a înţelege. Acest al doilea sens, prin acceptul prealabil şi relativ al necunoaşterii, dă minţii o şansă de a vedea spaţiul difuz al lui a înţelege, atât cât însăşi construcţia propriu-zisă, naturală, a minţii, o poate permite.
De aceea înţelesurile, cele de nepătruns, sunt străjuite de atât de multe constrângeri, încât par a fi ascunse în mod miraculos într-o mare simplitate, atunci când se arată străfulgerării minţii.
– Între aceste două sensuri posibile ale mecanismelor minţii umane se regăseşte şi un sens anume falsificat de către natură şi greu de evitat, acela al căutării directe a lui a înţelege.
Căutarea directă a lui a înţelege este, pentru că în mod deliberat drumul acesta este închis prin construcţia minţii, metoda de a fabrica ceea ce este numit în limbă prostie.
Fabricarea prostiei se bazează pe faptul că, pe de o parte omul nu distinge între înţeles şi neînţeles, pe ambele validându-le la fel, iar pe de altă parte prostia este o căutare directă, fără o găsire directă, dar falsă. Convergenţa acestora este uşoară şi dă impresia reuşitei.
(Acest sens falsificat este cel al sistemelor statuate, cele care nu funcţionează, ci sunt puse să funcţioneze şi asigură astfel o persistenţă mediocră sistemelor. Sustenabilitatea naturii este împiedicată în acest punct, cel al existenţei mediocre, dar perene şi utile omului, a sistemelor puse să funcţioneze de către dezvoltarea tehnicii.)

IV. Nici nu se ştie sigur dacă sensul lui a înţelege este preferat naturii sau este preferat printr-o tendinţă a întregii conservări naturale, sensul lui a nu înţelege? Tind să cred că sensul exteriorizat minţii naturii, cel al lui a nu înţelege este cel ce conservă natura. După o acumulare dusă până la o situaţie critică, sensul lui a înţelege salvează ceea ce acelaşi a înţelege, devenit aşa inevitabil, a acumulat eroziune.

6.3. Viaţa ideilor

Dacă ideile se adăpostesc mai întâi în mintea oamenilor, atunci ar trebui ca lumea să nu mai conţină nimic altceva, decât oameni.

I.
Există lucrurile aşa cum se văd ele de către om, din moment ce imaginile omului despre miros, sunet şi linii, contururi, culori, sunt exclusiv produse ale sale, comune tuturor fiinţelor dotate cu aceleaşi simţuri, imagini aflate doar în creier?
Cum arată pentru sine o pădure, în care nu există nici o fiinţă dotată cu simţuri?
În această pădure nu sunt culori, nu sunt mirosuri şi nu sunt sunete. Într-o linişte completă, există acolo nişte alcătuiri materiale, incolore, (la fel aerului) pe care nu ni le putem imagina, care emit nişte vibraţi mecanice atunci când se mişcă sau se ating şi reflectă nişte unde luminoase atunci când sunt iluminate, asemenea unor alte vibraţii, emise la frecvenţe mult mai mari.
Percepţia energiei este pentru om, de asemenea, un produs al minţii sale. Capacitatea sa de a sesiza o mişcare mecanică este datorată imaginilor succesive pe care acesta le poate înregistra. Contactul mecanic al omului, redat de simţuri, este o informaţie preventivă, care atenţionează asupra faptului că spaţiul ocupat de către corpul său este sau nu agresat.
Singura sa certitudine este legată de faptul că o mişcare a lucrurilor are loc.
Căldura, respectiv temperatura ca şi măsură a acesteia, este o senzaţie construită de simţuri, care nu are corespondent în natură. Este probabil ca o frunză să fie dotată cu senzori, respectiv informaţii, complet diferite despre ceea ce crede omul că este căldura. Agitaţia moleculară nu este căldură, decât în stadiul macromolecular, cel al lucrurilor. Nu există o căldură din ce în ce mai mică, pe măsură ce părăsim lumea macromoleculară spre cea moleculară.
În aceste condiţii, se poate spune că atât pentru energie cât şi pentru substanţă, omul are imagini proprii, subiective, care nu există în realitatea înconjurătoare. Această temă a frământat minţile filozofilor pe toata durata existenţei civilizaţiei umane şi încă persistă şi astăzi, rămânând pentru viitor tema unor dezbateri fundamentale, pentru cât timp va mai exista omul.
Pentru a afla despre acea pădure, aşa cum este ea în deplină singurătate, omul trebuie să se afle în acea pădure, dar să renunţe la toate simţurile sale. El va fi viu, dar nu va mai auzi, vedea, mirosi sau pipăi în jur. Cum va fi atunci el?

II.
Inexistenţa în natură a energiei şi a lucrurilor, aşa cum le percepe omul, este demonstrabilă ştiinţific. Ceea ce este peste puterile sale de a înţelege şi de a afirma este legat de existenţa sau inexistenţa obiectivă a ideii.
Dacă informaţia este un atribut al unei structurări energetice, respectiv materiale, ceea ce se distinge privind natura, fără a folosi simţurile omului, este predominant informaţional. Pădurea neprivită de către om este o structură moleculară impresionantă doar dintr-un singur unghi, cel al informaţiei. Însă o structură funcţională bazată pe informaţii se ascute într-o informaţie superioară şi de o natură încă inexplicabilă, pe care oamenii o numesc idee.
Privind spre idee prin prisma a ceea ce am constatat mai sus că este materia, ca şi alcătuire informaţională de energie, împletită cu substanţă macromoleculară, se poate aprecia, în contrast cu acceptul general, că ideea este existentă în ceea ce este Realitatea cuprinzătoare a naturii. Însă ideea nu se lasă privită prin acest paravan al naturii (energie, substanţă), paravan transmis informaţional creierului prin simţurile umane. Altfel spus, ne lipseşte acel simţ al perceperii ideii-informaţie dinspre o structură. Cu un astfel de simţ am putea vedea acea pădure fără să mai privim, să mai ascultăm sau să mai pipăim.

III.
Cuvântul lucruri, chiar dacă derivă dintr-un verb al muncii, pe lângă înţelesul său simplu, cel de a indica obiectele (lucrate, produse) ce nu au viaţă, este folosit uneori în limbaj, pentru a vorbi despre un spaţiu aflat între fiinţe, lucruri şi idei, atunci când se vorbeşte: despre acest lucru… sau despre: mă voi gândi la aceste lucruri, referindu-se la miezul complex care leagă mintea umană de un context al completului, mai greu accesibil.
Limba, ca şi formă a tuturor minţilor care o folosesc, lasă prin cuvântul-context lucruri să răzbată, deasupra oamenilor, înţelesul ideii ca şi entitate obligatorie ce statuează existenţa oricărei forme constituente a ceea ce este lumea.
Despre o posibilă definire a ideii se pun două întrebări:
a. Ideea este doar o trăsătură a funcţionalităţii minţii umane?
– făcându-l pe om inteligent
– atribuindu-i creativitate
– impunându-i sensibilitate
b. Sau ideea este şi o existenţă obiectivă?
pe care omul:
– o accesează ca rezultat al tuturor celorlate informaţii sosite prin simţuri
– o primeşte printr-un simţ ascuns al gândirii sale
– o produce independent sau dependent de rezultatele analitice ale informaţiilor datorate simţurilor şi o lasă apoi liberă
În relaţia sa cu ideea omul nu şi-a clarificat poziţia, fiind încă în faşă doar, o dorinţă a sa de a o înţelege.

IV.
Omul nu poate controla existenţa sau inexistenţa ideilor. La fel energiei, care se află la dispoziţia omului numai prin formele sale şi niciodată în starea sa unică şi obiectivă, ideea nu i se poate atribui omului prin existenţa sa obiectivă.
Omul poate doar să contemple prin privirea minţii ideile şi să se îngrijească de conţinutul informaţional al acestora, aplicând două axiome istorice.
Cele două axiome, învăţate din nevoie de către omul gânditor, sunt:
– Pentru a nu muri, ideile trebuie scrise, adică adăpostite în simboluri.
– Pentru a trăi, ideile trebuie răspândite, adică adăpostite într-o memorie vie sau nevie.
Doar de a trăi şi de a nu muri şi niciodată de naşterea sau de moartea unei idei se poate face responsabil omul. Un alt control lucid şi conştient asupra ideilor nu îl are la dispoziţie. Căderea imediată a ideii în faptă nu este proprie ideii, ci este un transfer decizional de gândire.
Omul priveşte ideile apărând din ceva intangibil, adăpostit în mintea sa. Este un privitor al ideii şi nu un zidar al acesteia. Un minier care extrage din zăcământul Realităţii filoanele ideilor şi nu un creator iniţial.
Există o corespondenţă între acel ceva intangibil din mintea omului şi Realitate? Sau natura ideii este comună cu natura informaţiei proprii Realităţii.

V.
Cum se naşte o idee? Răspunsul acestei întrebări nu poate fi dat.
La fel întrebării: cum se naşte o fărâmă de energie? Răspunsul aceste întrebări nu poate fi dat.
Acelei fărâme de energie, fărâmă care nu se poate crea şi nici nu se poate distruge, ci doar se poate transforma dintr-o formă în alta, nu i se cunoaşte naşterea.
Această afirmaţie, însă, este unul dintre principiile de nestrămutat care stă la baza ştiinţei actuale.
Nu ştim cum se naşte o idee, dar suntem născătorii şi purtătorii ei. Ideea se adăposteşte în noi doar? Trăieşte în noi oamenii ca şi într-un scenariu de film SF?
Senzaţia gândirii prin care se zămisleşte o idee este acel act la minţii în urma căreia doar ştim acea idee.
Ce senzaţie poate fi? O răsplată plăcută sau o promisiune?
Sau o participare la viaţa ideilor pe care omul o dă ca şi tribut pentru evoluţia sa reuşită.

6.4. De la proces la limbaj

Vorbind, niciodată nu spunem ceva nou, ci doar mereu repetăm ceea ce ştim. Gândind, niciodată nu găsim ceva nou, ci doar redescoperim ceea ce deja este.

Relaţia dintre lume şi limbajul care o reprezintă în mintea umană are două perspective, condensate cel mai bine în teoriile filozofului Ludwig Wittgenstein. În prima teorie limbajul desenează lumea aşa cum este, fără a exista o legătură de reacţie, fără a-i aduce deci, nici o modificare. În a doua teorie, limbajul nu mai este net descriptiv, ci se reîntoarce asupra lumii pe care o descrie şi o modifică permanent.
Dacă nici limbajul jucându-se şi nici limbajul muncind, din perspectiva acestor teorii, nu are o coerenţă care să dea limbajului un înţeles stabil, unde este atunci locul perceptibil al limbajului în tabloul lumii?
Dacă limbajul este despre lume spre lume, conform primei teorii, atunci omul este un spectator. Dacă limbajul este dinspre lume spre lume, conform celei de-a doua teorii, atunci omul este un actor.
Reducând aceste interferenţe logice la ceva comun între cele două ipostaze, se poate spune doar că lumea este prezentă în ambele perspective ale limbajului şi este identificabilă cu un proces în desfăşurare. În acest proces existenţa omului este fie cea a unui beneficiar privitor, fie cea a unui beneficiar participativ.
,,Lumea este tot ceea ce se întâmplă”. Acestă afirmaţie este prima din cele şase afirmaţii de bază ale primei teorii ale lui Ludwig Wittgenstein. Urmată de o dezvoltare imediată: ,,Lumea este totalitatea faptelor, nu a lucrurilor”. Dintr-un punct de vedere al unei abordării a lumii ca şi proces, un proces independent de observatorul om, afirmaţiile de mai sus revin în totalitate doar observatorului acestui proces. Ceea ce spune şi filozoful, dorinţa lui fiind aceea de a sesiza limitele subiective ale logicii matematice, dar şi ale limbajului omului.
În mod esenţial, toate procesele sunt ele însele în fapt nişte limbaje, indiferent de natura lor, fie produse de către o logică umană, ca şi procese artificiale, fie producătoare de logică, adică procese naturale. Lucrurile pot să nu existe, neconstituind lumea, atâta timp cât acestea sunt părţi tranzitorii ale unui proces.
Să ne referim, pentru a exemplifica ideile cuprinse în acest eseu, la privirea unui mic proces al naturii: ploaia. Un cercetător, aparţinând gândirii ştiinţifice actuale, poate spune ca norul cade sub formă de ploaie, pentru că aerul din stratul x al acestuia, se răceşte şi ca urmare, vaporii de apă existenţi în aer se condensează, adunându-se la baza norului, sub forma unor picături de apă, din ce în ce mai mari. La un moment dat, forţele de greutate ale picăturilor înving forţele de coeziune ale moleculelor care compun aerul şi se produce căderea acestor picături.
Dacă privim procesul într-un mod ne-analitic, precum ar face un filozof al naturii, spunem că nu este aşa cum se descrie ştiinţific. Particulele de apă din care este constituit norul nu au nici o poziţie şi nici o stare privilegiată în natură. Ocupă întregul spaţiu natural şi îşi schimbă poziţia permanent, de data aceasta căzând. Apa este prezentă în toate punctele acestui spaţiu, al naturii, după criterii mult mai globale şi mai cuprinzătoare decât datorită unor cauze punctuale şi doar fizice. Dacă am putea vedea umiditatea aerului cu aceeaşi ochi cu care vedem norii şi ploaia, căderea apei, prin ceea ce numim noi ploaie, ar deveni insesizabilă.
Care este constituentul comun al celor două perspective ale lumii?
Ambele sunt enunţiative, pot părea, chiar, uşoare speculaţii între două idei: a ideii de imagine directă a lumii şi a ideii de imagine oglindită şi reflectată a lumii.
Constituentul comun al celor două perspective se regăseşte în completitudinea conţinutului informaţional al fiecărui proces aflat în desfăşurare. Esenţa informaţională a unui proces include într-adevăr lucrurile, aşa cum a spus Ludwig Wittgenstein, acestea nereprezentând lumea, dar include în acelaşi timp şi faptele. De aceea, lumea nu pare a fi nici o totalitate a lucrurilor şi nici o totalitate a faptelor, ci mai degrabă o totalitate a proceselor.
Dintr-o perspectivă informaţională, un cercetător ştiinţific poate spune, adăugând prin această idee informaţii procesului, că norul cade sub formă de ploaie pentru că temperatura aerului din stratul x scade. Ca urmare, prin schimbul de căldură temperatura vaporilor, la presiunea parţială a acestora, ajunge la valoarea de saturaţie. Aceasta va duce la condensarea acestor vapori de apă. Greutatea unei picături de apă ajunsă la o valoare critică, dependentă de gravitaţie, se va desprinde din masa norului devenind ploaie.
Dacă privim procesul într-un context mai larg al informaţiei, putem spune că nu este aşa cum se descrie ştiinţific. Cerul comunică norului să cadă în ploaie şi plouă, iar ploaia este un rezultat, este limbajul cerului pe care îl percepe, aşa, un om.
Peste un secol, unele dintre mărimile noastre de stare, cele prin care s-a adoptat un limbaj momentan despre ce s-ar putea petrece în jur, vor fi doar legende şi probabil omul va putea comunica norului să plouă.
Ce este comun ambelor poziţii, exemplificate mai sus?
– avem certitudinea că există nişte procese în jurul nostru, pe care le depistăm cu simţurile noastre
– în mod conştient alăturăm nişte informaţii acestor procese pentru a le transfera din natură în limbajul spre noi înşine şi apoi în limbajul spre exteriorul nostru
Limbajul de tip ideatic, cel al omului, este la rândul său un rezultat al procesului natural, cel al lumii noastre. Privit aşa, limbajul nu descrie lumea şi nu recreează lumea. Limbajul este o simplă urmare, este fumul din ţeava de eşapament a lumii noastre. Lumea a fost combustibil, apoi a fost explozie şi a devenit lucru mecanic. Aceeaşi lume se reîntoarce în cele din urmă, murind prin frunze, în noi înşine, după un nou ciclu al devenirii din combustibil în lucru mecanic şi aşa mai departe.
Greu de crezut. Dar, limbajul pare a fi creaţia finală a naturii şi chiar scopul întregii lumi. Limbajul uman este o privire posibilă spre Realitate. Dacă limbajul este privire spre Realitate, lumea este o totalitate a alcătuirilor de orice fel. Dar niciodată întâmplătoare.

(va urma)

Cornel Mărginean

Cornel Mărginean

Cornel Mărginean s-a născut la Iernut, județul Mureș, în anul 1957.
Este preocupat de filozofia științei și de literatură încă din anii studiilor universitare tehnice de la București.
După absolvirea Facultății de Energetică, din anul 1983, a lucrat în domeniul producerii de energie electrică de mare putere, parcurgând toate treptele profesionale, până la cea de director tehnic al unei termocentrale.
În mod constant, din 2002, postează eseuri, proză și poezie pe site-ul www.poezie.ro.
Din anul 2008 publică articole de epistemologie în revista Noema a Academiei Române.
A debutat cu volumul „Eseuri despre înțeles” - Editura Casa Cărții de Știință - Cluj Napoca, 2010, care cuprinde trei cărți: “Lumile din Om”, “Litere” și “Călător prin caiete”.
Este membru al Societății Române de Science Fiction și Fantasy, din anul 2009.
Cornel Mărginean

Latest posts by Cornel Mărginean (see all)