Ah la belle France, pays de la culture et de l’élégance, socle inébranlable des connaissances du monde et de la sagesse, terre des droits de l’Homme. Belle France, ou est ta grandeur?” (Ah, frumoasă Franță, țară a culturii și eleganței, soclu de nezdruncinat al cunoștințelor despre lume și tezaur de înțelepciune, pământ al drepturilor omului. Frumoasă Franța, ce a mai rămas din grandoarea ta?)

O viziune simplistă caută să explice apariţia SF-ului în sânul diverselor literaturii din Europa şi din lume, prin gradul de industrializare, de progres ştiinţific şi tehnologic al societăţilor respective. Desigur, nu este o întâmplare că un anumit tip de reflecţie, de gândire, de conceptualizare holistică şi de centrare a rolului ştiinţei şi tehnologiei în nucleul experienţei speciei umane a apărut pentru prima dată în ţări avansate din punct de vedere industrial la vremea aceea în secolul al XIX-lea, Marea Britanie, Franţa, Germania.

Dincolo de condiţiile obiective ale unui tip de cunoaştere, nu trebuie nici să uităm, nici să neglijăm forţa ideilor şi conceptelor care transformă oamenii, mentalităţile şi societăţile. Renaşterea, umanismul, iluminismul, ideile și conceptele revoluţiilor americane şi franceze, ale revoluţiilor de la 1848, secularismul și darwinismul, progresul ştiinţific şi tehnologic începînd cu sfârşitul secolului al XVIII-lea, toţi aceşti factori au contribuit la reconfigurarea modului în care specia umană s-a raportat la planeta Pământ, a preocupărilor privind poziţionarea omului în univers, la felul în care a apărut noţiunea de viitor colectiv al speciei, conceptul de progres, experimentele de tatonare a capacităţii umane de a transforma lumea prin cunoaştere, recunoașterea rolului științei – singura modalitate de a înțelege Universul, transformările aduse de tehnologie dar și rezultatele cuantificabile ale acestui impact, specia umană devenind una tehnologică de 200 de ani încoace.

Istoria relațiilor Franței cu science fiction-ul este aceea a unui îndelungat flirt, marcat de-a lungul secolelor de izbucniri episodice de pasiune și, în ultima vreme, de translația în creștere dinspre autori spre cititori, de la un rol activ la unul pasiv, pentru că din ce în ce mai mai mulți francezi devin consumatori avizi ai SF-ului anglo-saxon. Există câțiva remarcabili scriitori francezi de SF, dar cu toate că anii 70 ai secolului trecut au fost o perioadă de excepție a SF-ului francez, nici o școală SF cu adevărat autohtonă n-a apărut încă…” – Robert Louit, Jacques Chambon, monografia dedicată Franței SF în The Encyclopedia of Science Fiction.

Vă împărtășesc acest fragment din monografia dedicată SF-ului francez din Enciclopedia Science Fiction-ului în care doi francezi a căror principală activitate a fost cea de traducători (din engleză, evident; tiens, tiens, ça explique quelque chose! J) și coordonatori de colecții (Robert Louit (1944-2009) și Jacques Chambon (1942-2003), panoramează cele patru secole și jumătate de ficțiune speculativă galică, minimalizând și autodenigrând mi se pare mie, aportul franțuzesc la nașterea, răspîndirea și universalizarea SF-ului pe planetă. Refuz să cred că ignoranța ar fi jucat vreun rol în această mentalitate și abordare, ci mai degrabă e vorba de ignorarea propriei tradiții, de colonizare mentală (consumul în exces de maculatură anglo-saxonă dăunează grav sănătății… mentale), de mankurtizare și de malinchism (disprețuirea tuturor creațiilor propriului popor).

O atitudine absurdă și complet în răspăr concluziilor evidente ale tuturor exegeților, Vladimir Colin y compris, un mare cunoscător și admirator al SF-ului francez: „Dacă se poate vorbi azi de o școală franceză a anticipației, meritul revine în primul rând entuziastei echipe ce asigură apariția revistei Fiction în jurul cărei s-au putut aduna elementele înzestrate care au dat o nouă strălucire genului literar reprezentat cândva de bunul Jules Verne.” („Un pic de neant. Antologie a anticipației franceze contemporane” alcătuită și tradusă de Vladimir Colin, editura Albatros, 1970) sau cu opiniile lui Alain Grousset și Stéphane (devenit Stéphanie) Nicot: „Iată că, de aproape 60 de ani, SF-ul francez încearcă să se constituie în mod autonom față de SF-ul anglo-saxon și, mai ales, de cel american. Cum să impui un SF în manieră franceză în fața presiunii unui SF anglo-saxon încă și mereu dominant? Cu înălțări și scăderi, cu perioade faste și cu altele mai dificile, SF-ul francez a sfârșit prin a-și construi o identitate din ce în ce mai definită – nici imitator, nici subprodus, el câștigă constant în fața SF-ului american în calitate și originalitate. Diversă, dar deja bogată, cu un trecut glorios și cu un viitor promițător, literatura SF franceză justifică tot mai mult speranțele primilor săi apărători”– Alain Grousset și Stéphane Nicot, prefața intitulată „SF-ul francez: Imaginarul în libertate!” (trad. Constantin Cozmiuc), a antologiei „Valea timpului profund. Science-fiction francez”, Editura de Vest, Timișoara, 1993.

Voi puncta câteva elemente care demonstrează primordialitatea mondială a culturii franceze şi a SF-ului francez în crearea de abordări, teme, personaje, concepte şi termeni în domeniul ficţiunii speculative:

– conceperea ideei unui viitor ficțional, al anticipării unui viitor care poate fi explorat, manipulat, contorsionat pentru a sluji unui punct de vedere, unei concepții, unei credințe sau unei ideologii, a fost ceva de-a dreptul revoluționar, inventarea viitorului literar de către cîțiva cărturari și erudiți din secolul XVII („Épigone: histoire du siècle futur” de Jacques Guttin, 1659), oameni careși-au dat seama de potențialul speciei umane de a-și crea propriul viitor cel puțin unul imaginar, a reprezentat o extraordinară inovație căreia i-au fost necesare peste două secole că să devină acceptată și acceptabilă ca specie literară (anticipația).

– explorarea spaţială şi extratereştrii apar în „L’histoire comique des États et Empires de la Lune” de Cyrano de Bergerac (1657) şi „L’entretien sur la Pluralité des Mondes”, 1686 (Discuţii despre pluralitatea lumilor locuite)de Bernardde Fontenelle

– „les contes philosophiques” (poveştile filosofice) şi „les voyages imaginaires” (călătoriile imaginare), cărămizi fundamentale în constituirea corpusului SF-ului prin curiozitatea intelectuală, prin îndrăzneala speculaţiei filosofice, prin mixarea constituentelor SF-ului (literatura şi ştiinţa); „les voyages imaginaires” (călătoriile imaginare) care au reprezentat titlul și miezul primei colecții SF din lume cu același nume, colecție lansată în 1787 de Charles-Georges-Thomas Garnier și Jean-Louis Deperthes și numărând 39 de volume.

– impactul revoluţionar al atitudinii şi operei unor Fontenelle, Denis Diderot, Voltaire, a enciclopediştilor şi iluminiştilor, influenţe hotărâtoare în cristalizarea unei mentalităţi raţionalist-umaniste moderne.

– prima mutare a unei utopii pe axa timpului: primul roman de anticipaţie, „L’an deux mille quatre cent quarante” (1771; Anul două mii patru sute șapte) de Louis-Sébastien Mercier. Mercier este primul autor care renunţă la fixarea de tip „u-topos” (nicăieri, niciunde) şi îşi imaginează că societatea sa este apanajul viitorului, iniţiativă de-a dreptul revoluţionară, deschizând calea tuturor viitoarelor anticipaţii.

– invenţiile de-a dreptul profetice din „La Découverte australe par un homme volant” de Restif de la Bretonne (1781).

– „Declarația drepturilor omului și cetățeanului” (Déclaration des droits de l’homme et du citoyen, august 1789) a enunțat și popularizat idealurile revoluționare de libertate, egalitate și fraternitate pentru toți membrii speciei umane și a pus bazele democrației moderne (desigur în mod teroretic, se știe că au existat, există și vor exista „unele animale mai egale decât celelalte”, acelea adepte ale altui moto, „Liberté, Sûreté, Propriété”) dar ce frumos sună, „oamenii se nasc liberi și egali și rămân liberi și egali în fața legii iar diferențele sociale nu se pot baza decât pe utilitatea individului pentru societate” și „Comunicarea liberă a gândurilor și opiniilor este unul din drepturile cele mai de preț ale omului; orice cetățean poate deci să vorbească, să scrie și să tipărească liber, în afara cazurilor prevăzute prin lege, în care va trebui să răspundă de folosirea abuzivă a acestei libertăți.”

– crearea conceptului și noțiunii de „progres”, mișcarea înainte a civilizației umane. Turgot și Condorcet au fost intelectualii europeni care au încetățenit conceptul la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

– tema extincţiei umanităţii: „Le Dernier Homme” de Jean-Baptiste Cousin de Grainville (1805).

– inventarea tehnoculturii, a noilor teorii care vor reconfigura imaginarul social uman, smulgându-l din feudalism și propulsându-l în modernitate: „contractul social” al lui Rousseau, conceptul de modernitate inventat de Balzac și Chateaubriand, „Le système industriel” (1820-1822) de Claude Henri de Rouvroy, conte de Saint-Simon, inventatorul și popularizatorul „socialismului tehnocratic”, aristocratul care și-a dat seamă că s-a născut o nouă societate, „societatea industrială” care trebuie ranforsată de o nouă teorie politică, utopistul cu sânge albastru și idei de-a dreptul comuniste avant-la-lettre, dar și acela care cu o remarcabilă și profetică acuitate a considerat că știința și tehnologia reprezintă bazele oricărei societăți viitoare, singura soluție la problemele societății industriale, teoretizând statul industrial condus de știința modernă, apoi „sociologia” și „evoluționismul social și industrial” ale lui Auguste Comte, primul filosof al științei și creator al „religiei umanității” și al conceptului de „altruism”.

(Se năștea o nouă religie, se instituiau noi zei, știința, mașina, tehnologia, adevărații mântuitori ai distroficelor mase de umiliți ai soartei, de obidiți și subnutriți, ei da, Deus Ex Machina, fericire pentru toată prostimea pe gratis, fiecăruia după nevoi, de la fiecare după posibilități, rate doar cu buletinul pentru tot cretinul, speranța unei societăți, mai bune, mai drepte, mai milostive, mai înțelegătoare cu norodul umilit și ușor de tâmpit, neîndurătoare cu paraziții ce sug sângele popoarelor. Și au apărut noi profeți, adevărați proto-sefiști, Saint-Simon, Auguste Comte, Karl Marx, apostolii ficțiunii speculative, promotori ai organizării științifico-raționale a societății, a oricărei viitoare societăți lipsite de clase dar condusă de Titi, Gigi, Bebe, Fane și Dorel și alți titani ai gândirii precum el, reprezentanții proletariatului de extracție rural-agrară, cel mai avansat segment socio-revoluționar, spre mult iubitul comunism în zbor, pentru al Terrei viitor!)

– experimentele utopiste ale lui Charles Fourrier, Étienne Cabet, Pierre Leroux, Alexandre Baudet-Dulary, Jean Journet, Zoé de Gamond, Jules Duval, Charles Sauria, Jean-Baptiste Godin, teoriile utopiste ale unor Gracchus Babeuf, Saint-Simon, Théodore Dézamy, Auguste Blanqui, Flora Tristan, Philippe Buchez, Pierre-Joseph Proudhon, cei care au avut curajul să gândească altfel, să distrugă conformismul mic-burghez și să-și imagineze alte moduri de cooperare și viețuire între membrii speciei umane. De altfel, societatea burgheză a reacționat visceral la toate aceste experimente (H. Passy: „Utopiile sunt obstacole directe în dezvoltarea progresivă a bogăției, pe care conceptele viciate ale socialismului le-au presărat în calea societăților”, „Dictionnaire de l’économie politique”, 1873)

– primul volum de exegeză dedicată publicat în lume: în 1834 „Le Roman de l’avenir” de Félix Bodin (1795-1837), prima analiză şi teoretizare a ficţiunii viitoriste. Félix Bodin este primul exeget al unei specii literare care nu se născuse încă oficial și care totuși exista precum un bastard care nu primise încă nici certificat de naștere nici recunoașterea genitorilor. Cine (mai) este francofon și interesat de istoria exegezei SF-ului poate accesa conținutul volumului online: http://gallica.bnf.fr/ark: /12148/bpt6k83206z

– prima distopie anticipativă: „Le Monde tel qu’il sera” de Émile Souvestre (1846).

– prima descriere a unei civilizaţii extraterestre: „Star ou Psi de Cassiopée” de C. I. Defontenay (1854), o adevărată avanpremieră la operelui lui O.Stapledon.

– prima ucronie din lume („Napoléon et la conquête du monde, 1812-1832” (1836) de Louis Napoléon Geoffroy-Château) şi inventarea conceptului şi termenului de „ucronie” în 1857: Charles Renouvier, „Uchronie (l’utopie dans l’histoire): esquisse historique apocryphe du développement de la civilisation européenne tel qu’il n’a pas été, tel qu’il aurait pu être”.

– prima rachetă ca vehicul interplanetar: „Voyage á Venus” (1865) de Achille Eyraud (în care se anticipează şi se descriu şi avionul, metroul şi…bicicleta!)

– primul scriitor profesionist specializat (și) în SF – Jules Verne şi prima colecţie SF de masă a unui singur autor – 64 de volume, colecţie intitulată „Voyages extraordinaires: Voyages dans les mondes connus et inconnus” şi probabil cele mai populare şi influente romane SF scrise vreodată, „Voyage au centre de la Terre” (1864); „De la Terre à la Lune” (1865); „Vingt mille lieues sous les mers” (1869).

– romanul „Paris au XXe siècle” din 1863 al lui Jules Verne descriind o metropolă cu zgârie nori din oţel şi sticlă, automobile funcţionând cu benzină, trenuri de mare viteză, calculatoare şi…internet!

– primul editor din lume – Pierre-Jules Hetzel, care a avut iniţiativa lansării şi susţinerii colecţiei „Voyages extraordinaires”

– influenţa mondială a operelor astronomului Camille Flammarion (1842-1925) („La pluralité des mondes habités” (1862), „Les Mondes imaginaires et les mondes réels”, (1865), „Récits de l’infini” (1872); „Lumen, histoire d’une comète” (1872”, „Les Terres du Ciel”, (1877), „La fin du monde”, (1894), Flammarion fiind părintele popularizării ştiinţei, un Carl Sagan al secolului XIX şi începutul secolului XX, cel care a promovat coerent şi consistent teoria existenţei extratereştrilor şi opera primului desenator și ilustrator SF din lume (în același timp şi autor SF) Albert Robida („Le vingtième siècle” (1882), „La vie électrique” (1883), „La guerre au vingtième siècle” (1883).

– primii extratereştri non-umani (neantropomorfi/neantropocentrici): „Les Xipéhuz” (1887; Xipehuzii) de J.H.Rosny Aîné

– primul android: „L’Ève Future” (1886; „Viitoarea Evă”) de Villiers de L’Isle-Adam

– primul film SF din lume: „Le Voyage dans la Lune” (1902), regizor Georges Méliès

– primul premiu din lume acordat unui roman SF… și ce premiu! E vorba de prestigiosul Premiu Goncourt care i-a revenit romanului „La force ennemie” de John-Antoine Nau.

– inventarea termenului „astronautică”: în 1924 de către J.- H. Rosny Aîné în „Les Navigateurs de l’infini” (1924) /Navigatorii infinitului.

– inventarea paradoxului temporal „al bunicului” (care se referă la situația în care un călător temporal își ucide propriul bunic, anulându-și astfel linia evolutivă și provocîndu-și propria dispariție): în romanul „Le voyageur imprudent” (1945) de René Barjavel

Diferența între SF-ul francez (parte integrantă din SF-ul european) și cel anglo-saxon, este că anticipația franceză se încăpățânează să se considere o „artă” (o artă cu menire revoluționară) și să tindă spre un statut estetic și artistic, pe cînd cel transatlantic se revendică din și de la „momentul Gernsback” (agramatul și rudimentarul imigrant a cărui fascinantă contribuție constă în lansarea și exploatarea fordist-tayloristă a junk-ului escapist destinat tuturor retardaților etern fixați în mentalitatea vârstei de 12 ani) și SF-ul anglofon se consideră o „industrie”… producătoare de… „conserve” (și cum spunea David Hartwell, „cine se așteaptă la originalitate de la niște conserve”?) având ambalaje atractiv și kitschos-colorate dar același conținut fad și cleios, reiterând și reciclând ad nauseam aceleași vetuste și stupide clișee ale romanului de aventuri și ale romanului polițist, înjghebate de submediocri mercenari ce-și pitrocesc la infinit propriile deșeuri.

Sau în cuvintele lui Roger Bozzetto: „Cele două tradiții – europeană și americană – constituie două tipuri de răspuns la întrebarea pusă de dezvoltarea socială, economică și politică a științeiși tehnicii în două spații culturale diferite… Instanțele de legitimare europene, mai vechi se vor conservatoare și au jucat un rol de frână, de cenzură și autocenzură, mergând până într-acolo încât i-au negat SF-ului statutul de literatură. În Statele Unite, cultura umanistă, dacă este legitimă, nu este constrângătoare… Cu foarte rare excepții, în Franța scriitorii sunt departe de invențiile și delirurile prezente în producțiile americane: se intră în viitor… dar cu încetinitorul.” (traducere de Livia Iacob, „Genul science-fiction”, editura Institutul European, 2010).

În Franța, dacă nu ești în stare să ai idei, multe idei, sociale, politice, filosofice, metafizice, psihologice, psihanalitice, etc. Și să fii în stare să le și prezinți, nu te poți numi autor de science fiction. Ah, și încă un mic detaliu, e musai să ai și o scriitură avangardist-experimentalistă! Science fiction-ul franțuzesc este în general mai intelectual, mai conceptual, mai literar decît verișorii britanici sau americani. Scriitorii francezi de SF au se pare o oarece dificultate de a-și reprezenta viitorul și o foarte mare diversitate și subtilitate în modurile de a evita orice întâlnire cu acesta. La relectură, science fiction-ul francez demonstrează o remarcabilă omogenitate în timp. Puține anticipații tehnologice. O marcantă tendință spre insolit, predilecția pentru demersurile suprarealiste și introspecție: mai degrabă influența unor Philip K.Dick și J.G.Ballard decît aceea a unor Clarke și Asimov. O absență aproape completă a prospectivei sociale. Aceasta este caracteristica tradițională a SF-ului francez”, afirma Gérard Klein, devoalând ambițiile intelectualist-experimentaliste dar și limitele unor autori de literatură de consum, care s-ar dori a fi luați în serios, incapabili să-și înțeleagă adevărata menire de condeieri, de scribi, de mediocri meșteșugari manieriști și care sunt frustrați și complexați de lipsa de apetență a establishmentului literar-critică pentru… lipsa de talent, de viziune, de măiestrie artistică și nu ca vreun rezultat al vreunei cabale sau conspirații contra mâzgălitorilor de celuloză. Adică drama de a fi permanent între Scilla criticii și Caribda consumatorilor de paraliteratură anglo-saxonă.

Franz Rottensteiner, în „The Science Fiction Book: An illustrated History” (1975) este mult mai caustic și mordant, considerând că SF-ul francez este prea instinctual, prea lipsit de spirit analitic și de capacitate de sinteză ca să producă altceva decît melodrame (mda, cam așa văd germanofonii tagma latină): „Science fiction-ul francez este mai degrabă romantic decât cerebral, are o predilecție profundă pentru misticism și pseudo-știință, pentru angajamentul politic, pentru melodramă, avertismente patetice, comentarii caustice, mașinațiuni diabolice, siropoase povești de amor, speculații fantasmagorice despre esența timpului, un bricabrac latin de emoții, furie, sentimente, complexe, dor și nostalgie.”

Cei doi nihiliști, defuncți cei drept astăzi, Robert Louit și Jacques Chambon, combat în continuare (de dincolo de mormânt ca voci eterice și dezamăgite):

S-ar putea crede că existența unui fandom activ și pasionat – datorită căruia SF-ul francez își oganizează propriile Convențiile din 1974 încoace – ar fi trebuit să dea un impuls producției naționale, dar nu s-a întâmplat așa. Fandomul francez rămâne autocentrat și nombrilist, și este mult mai devotat dezbaterii propriilor obsesive argumente bizantine decât sarcinii de a lucra și conlucra eficient pentru a crește recunoașterea publică SF-ului francez. Cu alte cuvinte, fanii se plâng că literatura lor preferată este zăvorâtă într-un ghetou, dar nu fac nimic (sau mai nimic) cu adevărat util pentru a schimba asta. Doar o mână de critici – uneori traducători, editori sau scriitori ei înșiși (Klein, Curval, Jeury, etc.) – au încercat și încă mai încearcă să publice în ziare și reviste mainstream sau ziare, alimentând rubrici sau animând interviuri menite să apere și să exemplifice SF-ul (francez sau nu) în fața publicului larg, care adesea este prost informat (sau deloc informat) despre acest tip de ficțiune.” – Robert Louit (1944-2009) și Jacques Chambon (1942-2003), monografia dedicată Franței SF, în Enciclopedia Science Fiction-ului

Trist spectacol, tristă situațiune, mes amis, deci carevasazică (așa cum îi place să spună unui clasic (încă) în viață), se întâmplă și la case mai mari aceleași lucruri, deșertăciunea deșertăciunilor, și fandomul pe unde încă mai paște e același, o durere, o întristare și un suspin…

Și pentru că nimănui de fapt nu-i plac „sad ending-urile” (în ciuda evidențelor observabile oriunde și oricând), îi voi da în final cuvântul, unuia dintre fondatorii SF-ului românesc postbelic, un alt francofon și un francofil, cel care alături de Vladimir Colin, a tradus mult SF francez și i-a dedicat și două volume, „Viitorul a început ieri. Retrospectiva anticipației franceze” (1966) și „Peste o sută și o mie de ani. O istorie a literaturii franceze de imaginație șțtiințifică până la 1900” (2010), domnului Ion Hobana, eruditul cunoscător al SF-ului francez, pe care l-a iubit, apreciat, comentat constant întreaga sa viață și pe care l-a considerat un model demn de a fi cunoscut și împărtășit:

Contradictorie ca însăși realitatea pe care o extrapolează, oscilând între neliniște și speranță, satiră feroce și poezie constructivă, anticipația franceză constituie un fenomen deosebit de interesant în contextul literaturii SF universale. Limitele și valențele ei specifice ni se par a fi sesizate în mod judicios în finalul unui articol al lui Robert Escarpit: „Pentru a aprecia science fiction-ul, totul e să știi să te servești de el. Dacă vom căuta certitudinile unor profeții imposibile sau consolările unor imposibili supraomeni, atunci cu atât mai rău pentru noi. Dar dacă această literatură ne face să visăm un pic, și nu foarte prostește, asupra noilor forțe care influențează destinul nostru, atunci vom fi făcut un pas către jinduita reconciliere a științei cu poezia.” – Ion Hobana, „Viitorul a început ieri. Retrospectiva anticipației franceze” (1966)

© Cristian Tamaș