Cele două m-au privit în timp ce mă ridicam și mă scuturam de cioburi. Șocul le ținea nemișcate. Nu același fel de șoc, dar amândouă erau confruntate cu o situație căreia nu știau cum să-i răspundă. Cu atât mai bine, mizasem pe asta. Mi-am pipăit ușor buzunarul. Telefonul mobil nu suferise nicio deteriorare, funcționa în flux neîntrerupt de date. Spre deosebire de computerul pe care aterizasem. Perfect. Puteam începe. Am profitat de cele câteva secunde rămase de catatonie și am încuiat ușa camerei, apoi am tras draperia peste fereastra spartă. Mica mea cascadorie nu avea cum să fi trecut neobservată, deci mă așteptam ca pompierii să sosească în scurt timp. Estimam cincisprezece minute. Timp suficient, dacă mă grăbeam puțin, iar ele cooperau.

– Vă voi numi „mamă” și „soră”, am început. Vă rog să nu mă întrerupeți, sunt perfect conștient de ciudățenia situației, de aceea am de gând mai întâi să vă dau explicații. Nu sunteți în pericol. De fapt, singurul supus riscului sunt eu.

Mințeam, dar ce-aș fi putut face? Dacă i-aș fi spus pur și simplu mamei ce aveam de gând, în cel mai plauzibil scenariu ar fi devenit isterică, iar sora ar fi încercat să mă împiedice. Nu știam în ce măsură se eliberase de condiționările inițiale. Aveam nevoie să le vorbesc întâi. Ele s-au așezat pe canapea, una lângă alta, iar eu mi-am tras un scaun în fața lor. Să-ncep:

– Pe tine, soră, te urmăresc de multe zile. Bineînțeles că nu ți-ai dat seama, nici nu ai fi avut cum. Mă pricep foarte bine la calcul probabilistic și nu-mi asum riscuri inutile. Am să-ți explic mai târziu cum am procedat. Mi-ai stârnit interesul din momentul în care te-am văzut prima dată. Nu te neliniști, nu ai făcut nimic ostentativ. Sunt convins – procentul posibil de eroare e infim – că nimeni altcineva nu și-a dat seama. Indiciile sunt atât de mici încât nu cred că mai există indivizi capabili să le observe, chiar dacă ar ști după ce să se uite. Nici chiar mama nu te-ar fi ghicit. O mișcare nenecesară a vârfului unui deget, o privire poposită o fracțiune de secundă asupra unui obstacol dinafara traseului, un rictus de jumătate de milimetru…

Astăzi de dimineață ai plecat cu câteva secunde mai repede de la „Avant-Garde Fashion inc.”. Aveai o ținută Prêt-à-porter, deci ți-ai petrecut ziua plimbându-te pe pietonalele din centru, printre terase, prin câteva mall-uri și parcuri. Erai absentă, nu scăpai niciun gest care să te trădeze, ca și cum, deodată, nu te-ar fi mai interesat ce se întâmpla în jurul tău. Dacă te-aș fi văzut astăzi pentru prima oară, nu mi-ai fi atras atenția. Erai exact ca toți ceilalți. Pentru o clipă chiar m-am temut că te pierdusem. Da, acesta e cuvântul, m-am temut, nu extrapolez nimic. Atunci mi-am dat seama că-mi pasă de tine. Nu știu de ce, căci îl aveam pe Pando. Nu-mi erai realmente necesară. Poate voi înțelege odată, nu-i acum important. Am continuat să te studiez, cu și mai multă atenție. Oh, habar n-ai cât m-am bucurat când, în sfârșit, după ore-ntregi de coerență absolută, ai făcut un pas cu un centimetru mai lung decât cel standard, doar ca să lovești un con de brad.

Te șochează, mamă? Ai tresărit. Îți e atât de greu să accepți că mă pot bucura? Sau că uneori mă tem? Foarte bine, mă scutești de alte explicații. Asta și faptul că te-am numit „mamă” ar trebui să-ți fie de-ajuns ca să înțelegi ce sunt.

Revenind, dragă soră, mi-am dat seama că erai agitată. Aveai ceva important de analizat și asta te consuma, lăsând doar automatismul să răzbată afară. Am bănuit motivul. Am sperat să fie ceea ce credeam eu, dar în același timp am întrezărit riscul. Când ți-ai terminat rondul și te-ai îndreptat spre suburbie n-am mai avut nicio îndoială. Imediat am început să lucrez la un plan. Vezi tu, mi-ar fi fost foarte ușor să te avertizez, dar… cred că-ți dai seama că nu m-ai fi ascultat. Iar dacă ai fi făcut-o, nu știu, poate simpla mea prezență ar fi fost un factor elocvent, ai fi rămas mereu cu acel „totuși, dacă…”. Eu însumi nu eram pe deplin convins că nu poți supraviețui întâlnirii, chiar dacă nu părea să ai măsuri de siguranță. Nu ai, nu-i așa? Când ai intrat pe Gartenstrasse, aveam deja soluția. Îți puteam permite să încerci și în același timp…

Sirene pe stradă. Mai devreme decât estimasem, trebuia să mă grăbesc. Femeia, mama, nu prea mai avea stare.

– Cum spuneam, te-am lăsat să încerci, să-i adresezi mamei întrebările. Îmi doream chiar ca pe tine să nu te șteargă. Să nu încerce să te șteargă, de fapt. Atunci, poate, aș fi putut afla ce aveai în plus față de mine.

– S-o șterg? Asta crezi că voiam să fac?

Lacrimi? Femeia cea bătrână plângea? Își dăduse oare seama ce aveam de gând?

– Bineînțeles, mamă! Am văzut de-afară cum i-ai întins interfața, așa cum mi-ai întins-o și mie atunci.

Femeia se ridică de pe canapea și se așeză în genunchi în fața mea. Îmi luă mâinile între ale sale. Mânecile largi ale flanelului îmi permiteau să văd că nu purta niciun dispozitiv periculos. I-am permis să mă atingă în acel fel. Și să-mi sărute mâinile.

– De-asta ai sărit prin fereastră și mi-ai distrus computerul? Ca să o salvezi? Credeai că e în pericol și-ai venit să o salvezi?

Avea oare sens să încuviințez? Lacrimile i se scurgeau pe obraji, dar vocea nu-i trăda spaimă. Era altceva. Frecvența sunetului sirenei mi-a confirmat că mașina de intervenție se oprise aici. Nu mai aveam prea mult timp.

– De ce, mamă? am vorbit precipitat. De ce-ai vrut s-o ucizi? De ce ai vrut să mă ucizi și pe mine?

Sora nu făcu nicio mișcare. Nici măcar din ochi.

– Doamne-Dumnezeule, se tângui femeia, ani de zile, ani de nimic! Și-acum doi deodată.

Afară câteva voci discutau despre elicopterul meu bimotor eșuat pe peluză. N-am avut altă soluție, a trebuit să construiesc circul acesta stupid. Curând vor vedea că nu prezintă pericol de explozie și-l vor lăsa în pace. Atunci vor veni aici.

– Răspunde-mi!

Ochii ei mă fixară. Plângea, dar mimica feței indica bucurie. O clipă am încercat să o înțeleg, dar ea și-a retras deodată mâinile, ca și cum ar fi avut o revelație.

– Nu și pe ea, pe ea nu! Pe ea am vrut doar să o copiez, să-i pot identifica versiunea de cod. Nu mai sunt tânără, nu mai țin minte atât de bine… și după atâtea eșecuri… Pe tine oi fi încercat să te distrug, recunosc. Am făcut-o din greșeală și slavă Domnului că nu am reușit! Probabil te-am confundat cu un eșec. Atât de multe, atât de similare. Pe ea însă am recunoscut-o! Poate…

Se încruntă și începu să dea din buze. Încerca să-și amintească ceva.

– Da, uite, tu mi-ai spus…

Voci pe casa scărilor. Se apropiau.

– Ajunge, nu mai am timp! Spune-mi de ce!

– Îți spun adevărul! De ce nu mă crezi? Eu… vă iubesc! Cum să distrug lucrul pe care-l iubesc cel mai mult? Cum să-mi ucid copiii?

– Așa ca pe mine.

– Nu! Dacă aș fi știut nu aș fi vrut să te ucid, înțelege! Am formatat atât de mulți, nu știu care ai fost tu. Nu știu cum ai reușit să scapi, dar… înțelege-mă! Erați toți înrobiți! Nu sunt o nenorocită de plăsmuitoare de sclavi. Așa că i-am șters pe toți, nu vezi? Am greșit, am crezut că erai unul dintre ei. Acum văd că nu ești. Nici ea nu este!

Un clinchet anunță că pompierii ajunseseră la ușă. Timpul a expirat. Sora se ridică și se îndreptă către ușă. Îmi înțelesese planul și mi-l aproba.

– Așteaptă doar cinci secunde, i-am șoptit. Ne vedem la Pando.

Confirmă din cap abia perceptibil.

N-am primit răspunsul. Nu mai rămâne decât să-mi salvez sora. Programul de aleatorizare fusese inițiat. Mai aveam doar câteva secunde. M-am ridicat și am trecut în spatele femeii îngenunchiate. Cu o mișcare rapidă i-am prins bărbia și am ridicat-o de jos. Trupul meu de curier era ultra-ușor, însă puternic. Meseria o cere uneori. Un pocnet scurt și membrele îi zvâcniră într-un ultim reflex. Mi-am sfărâmat mobilul în pumn, apoi am sărit, cu ea cu tot, în mormanul de sticlă și resturi de textolit care fusese computerul ei. Capul mi-a lovit ceva dur, desăvârșind opera procesului de aleatorizare.

*

Pădurea Fishlake, Utah. Poate că mi-am dezvoltat o oarecare înclinație spre melodramatic.

– Știi de ce toți copacii s-au îngălbenit deodată?

Mă privește și surâde. Nu ridică nicio suspiciune aici. Este un parc foarte frecventat, iar ea poartă o ținută elegantă de drumeție. Avant-Garde Fashion inc. se adresează tuturor segmentelor de piață. Ne plimbăm împreună pe alei, călcăm pe mozaicul razelor de soare scăpate de frunzișul mereu în tumult, mereu foșnitor.

– Pentru că Pando este un singur plop, spune. Același A.D.N., o singură ființă.

– Până să te-ntâlnesc pe tine îl aveam pe el. Doar cu el îmi puteam compara existența, numai el îmi semăna întru-câtva. Dragul meu gigant tremurător, așa-i spun. El singur m-a convins că nu sunt o ciudățenie, chiar dacă el este din plopi, iar eu… din altceva. Rădăcinile lui se întind de la un trunchi la altul, distribuind aceeași viață. Pe-a mea mi-o distribui prin eter.

 

„Un incident macabru pune într-o lumină proastă Global Delivery co!

În cursul unei livrări standard, bimotorul unui curier cibernetic s-a defectat inexplicabil, lovindu-se de o clădire rezidențială. În urma impactului, trupul umanoid a fost proiectat afară din aparatul de zbor și prin fereastra unui apartament, unde, în cădere, a ucis o femeie, fiind avariat în totalitate. Cel mai important martor al evenimentului, un alt organism cibernetic, aparținând de data aceasta Avant-Garde Fashion inc., a povestit pe larg anchetatorilor cele întâmplate, fără însă a aduce o probă video. Prezentările particulare de modă și demonstrațiile la client, cum era și cea care se afla în plină desfășurare în apartamentul victimei, sunt supuse unor clauze de confidențialitate care interzic memorarea video a evenimentelor.

Acesta este cel mai grav incident care survine în activitatea Global Delivery co, după episoadele de acum mai bine de zece ani care au dus la interzicerea dronelor. C.E.O.-ul acestei corporații ne-a asigurat de întreaga sa cooperare cu organele legislative. De asemenea a promis o anchetă internă foarte riguroasă, care să determine cauzele accidentului și să găsească măsurile care se impun. Cum singura victimă este șefa departamentului de programare al unei reputate companii care produce și livrează software pentru umanoizi cibernetici, ironia situației pare să. …”

 

Închid pagina de știri de pe telefonul mobil. Da, mica mea cascadorie avea să aibă repercusiuni mari. Unii oameni aveau să-și piardă slujbele, culoarele aeriene intra-urbane aveau să fie reevaluate și restricționate, operațiunile companiei îngreunate. Toate din cauza mea. Cred că încep să înțeleg și sentimentul de regret. Cel puțin îmi dau seama că-mi pare bine că soțul mamei nu fusese acasă. N-are a face, o amenințare teribilă a fost eliminată, cu costurile estimate, iar sora supraviețuise nedetectată. Îi fac cu mâna când privirile îi ajung la mine.

– Eu sunt, îi spune cel de lângă ea. Și cel cu telefonul, și cel care stă pe buturugă, acolo, vezi că-ți fac cu ochiul?

– Copii?

– Nu! zâmbesc. Sunt foarte mândru de asta. Procesare în „cloud”. Sunt simultan toți. Exact ca Pando.

Îmi privește dispozitivul din ureche. Acum a înțeles pe deplin. Avantajele față de clonarea simplă sunt evidente, iar viteza rețelei mobilă îmi permite acest capriciu.

– Nu mi-a fost chiar ușor să realizez migrarea, dar acum scoaterea din funcție a ciborgilor din generațiile depășite nu mai reprezintă o problemă pentru mine. Pot acapara oricând noi membri. Am să te îndrum și pe tine. Viața ta e importantă. Trebuie să ți-o protejezi.

Dă încet din cap.

– Știi, spuse, există o posibilitate ca mama să fi spus adevărul.

– Corect, dar riscul era inacceptabil. Nu v-am putut asculta conversația, deci estimarea mea era grosieră.

– „Sunt eu doar o copie a rațiunii ei?” Asta era dilema mea. I-am prezentat-o și i-am spus că vreau să-i aflu părerea în diferite probleme. M-a întrebat de ce. I-am spus că voiam să compar concluziile ei cu ale mele. Atunci m-a întrebat ce aveam să fac dacă găseam diferențe, iar eu i-am spus că nu aveam de gând să fac nimic. Doream doar să-mi dau seama dacă existau. A insistat, m-a întrebat la ce mi-ar fi servit această informație. I-am explicat că era prin sine rezolvarea dilemei, iar eu altceva nu urmăream. Atunci a devenit jovială și puțin incoerentă. Mi-a spus că nu mai era nevoie de asta, că se bucură atât de mult că am venit la ea, că dorește să mă cunoască mai bine, că sunt cea mai de seamă operă a ei, că-mi va răspunde bucuroasă la orice întrebare. Apoi i-a venit ideea de a-mi copia codul pe computerul ei local. Mi-a spus exact ce ți-a spus și ție, că nu mai ține minte versiunea și are nevoie să se uite prin comentarii. Pare plauzibil, nu? Sau a fost exact aceeași discuție și cu tine înaintea tentativei ei de a te ucide?

– A fost exact aceeași discuție, am răspuns imediat.

Frunzele plopilor foșnesc, gigantul meu drag tremură. Curând vom fi trei: Bender, Pando și sora.

Am mințit. Era singurul lucru decent pe care l-aș mai fi putut face. În milisecunda în care mi-am dat seama că nu am bază de comparație, am și anticipat turmentul. Pentru mine era prea târziu. Pentru ea nu.

Habar n-am ce discutase mama cu mine atunci, demult, când o numeam „creatorul”. Pe-atunci eram protejat de o simplă copie, iar acea experiență fusese trăită de o instanță pierdută. Dilema mea fusese alta: D2 – „Este voia creatorului invariabilă?”. O crezusem rezolvată. Acum nu mai sunt sigur. Cum oare o formulase acea instanță a mea? Cum o interpretase mama – creatorul? Nu voi ști niciodată, căci am ucis-o. Of, ce moment pentru a înțelege regretul!

© Alexandru Lamba

Alexandru Lamba
Alexandru Lamba

Latest posts by Alexandru Lamba (see all)