Bătrânelul se apropiase discret, cu paşii târşâiţi purtându-l parcă întâmplător lângă masă. Ţinea la etichetă şi aştepta, ca de obicei, invitaţia să ia loc. De ce nu? Aveam timp berechet de omorât la terasa din colţ şi cafeaua mergea mai bine în doi. Departe de portretul boschetarului standard, Zazu era în plus curăţel şi nu contenea să mă surprindă cu mintea lui deloc în acord cu trupul debil, înghesuită sub pălăria cu boruri largi la care nu renunţa niciodată. Iarnă sau vară, apărea dimineaţa invariabil pe o bancă din parcul vecin şi o părăsea doar rar, ca să stea la taclale cu câţiva „sonaţi onorabili”. Se zvonea c-ar fi fost pe vremuri doctor în istorie sau filozofie, dar viaţa-i fusese răvăşită ireparabil de-o balerină cam rea de muscă. Zuza o chemase pe unguroaică şi de la numele ei i se trăgea profesorului porecla-anagramă, prin ciudate asocieri ale subconştientului colectiv. Se pare că Zazu o surprinsese cu amantul şi-i înjunghiase pe amândoi, iar după optişpe ani de închisoare se eliberase direct între tomberoane. Spre deosebire de alţii, nu eram totuşi curios dacă le băuse şi sângele, aşa cum suna versiunea horror a poveştii. Mulţi colportau încă bârfe despre trecutul lui tumultuos, dar nimeni nu se întreba unde mănâncă sau doarme. Pe cine ar fi interesat chestii atât de banale?!

— Mănânci ceva, Zazule? îl întrebai nu tocmai plin de tact; simţeam că-mi citea în priviri compătimirea la vederea obrajilor supţi.

— Nu, şefu’, hârâi răspunsul de sub barba sură. Mulţam de-ntrebare, da’ ştii că nu-s fomist ca alţii. O piparoasă d-asta nocivă nu mi-ar refuza totuşi plămânu’.

— Merge atunci şi-o cafea. Unde rămăsesem ultima dată? La entităţile care-ţi pot schimba corpul astral parcă…

— Mda, doar aveai cărţulia aia mincinoasă pe masă… Cu ritualuri şi simboluri, dar fără s-atingă substanţa ispitei masonice. Îţi repet deci prevenţia coruperii subtile: dacă poţi să amuşinezi parfumul Raiului sau al Iadului, te-ai scos! Indiferent pe care-l simţi, o tai d-acolo iute, îţi vezi de-ale tale şi-ai scăpat de belele. Doar aici însă, nu şi-n ceruri…

— Zi zău, Zazule! Masonu’ de bunică-miu nici vorbă să-mi fi zis aşa ceva înainte să dea colţu’ – Baphomet să-l odihnească-n fumul night-clubului său. Mi-a servit cu totul alte vrăjeli. Ceva cu energii sincretice, opţiuni faste, idealuri umaniste, lucru cu sinele orgolios, comuniuni cu Marele Arhitect şi alte alea.

— Ce era să zică şi el? Pionii de la baza piramidei n-au oricum habar în slujba cui ajung.

— În mrejele lui Lucifer, cum altfel? Avea oricum grad înalt, 32 mi se pare.

— Satana-i doar o altă convenţie. Şi chiar de-ar fi ajuns la înţelegerea adevărului ultim şi ţi-ar fi dezvăluit inutilitatea oricărei alegeri, tot şi-ar fi luat-o pentru limbuţie.

— N-auzi că era pe ducă atunci când mi-a sifonat unele chestii? Şi, apropo, tu cum de ai curajul să-mi torni secrete terifiante? Nu-mi spune că te lasă rece mâna lungă a lojilor!

— N-am fost mason, însă bunică-tu nu neapărat pe lumea asta şi-ar fi încasat-o. Reeducarea prin pedepse prelungite post-mortem nu-i doar o poveste. Ca să-ţi clarific şi taina asta îmi mai dai o ţigară?

— Ia câte vrei, dar halal taină! Intră-n biserica de vizavi şi-o auzi de la primul ţârcovnic.

— Nu, nu de faultarea divină vorbeam! Asta-i inevitabilă, păcătosule… De torţionarii secunzi zic – arhonţii care ne parazitează pe nesimţite. Unii le zic telepaţi autodeschişi, da-s mult mai multe căprăriile de zburători ce ne forează-n tărtăcuţe şi ne absorb energiile. Şi noi p-ale lor de fapt, până la contopire.

— Mă leşi cu vampirisme d-astea savante? Cum să detectezi entităţile corupătoare dacă-s nevăzute şi nici auzite? Ţac-pac şi eşti luat! Aşa-mi închipui eu cel puţin, dacă-ţi pun gând rău. Sau bun, după cei din tabăra opusă.

— Ba, pot fi văzute şi auzite, deşi numa’ după asceză en-gros. Şi experţii cabalişti le mai pot devoala, prin permutări de simboluri în şiruri finite. Mai simplu-i să le miroşi însă. Nu-i musai s-o iei de bună, da’ crede-mă că ştiu ce spun: doar nasu’ te poate feri de ele.

— Nasu’ sau naşu’ te scapă? îl ironizai imitându-i tonul conspirativ.

— Nu râde, c-am trecut prin multe! De pildă, pe zburătorii dalbi şi aiurea-cântători în dreapta Moşului îi bungheşti imediat. Lasă-n urma lor un iz dulceag şi-un pic greţos, ca parfumurile bulgăreşti de se traficau pe vremea lu’ nea’ Nicu. Înaripaţii ăştia pufoşi nu vin însă la tine doar ca să te recruteze-n plicticoase coruri cereşti de pe tăpşane veşnic verzi. Dar trecem deja la alt capitol…

— Las’ că ştiu ipoteza ta horticolă cu grădinari cosmici şi some de îngeri cuplate cu spirite umane purificate. De fapt e a doctorului ăla, cum îl cheamă?…

— Nu contează, oricum scrie mai mult tehnicalităţi şi pierde viziunea de ansamblu. Nu zi hop însă! Chiar crezi că papa Ioan Paul al enşpelea vorbea-n dodii despre grădina Maicii Domnului când a venit aici în ’99? Ne altoiesc sufletele cu alte dihănii cereşti, bre!

— Bine, fie cum zici… Şi ăilalţi, împieliţaţii? continuai aparent serios tirul de întrebări.

— Ăia-s mai ales… alea, iar mirozna lor luciferică e fructat-amăruie. Lilith scrie pe ea, da’ şi pe tine dac-o simţi, că-i garantat contagioasă. Pe mine a scris Zuza. Sau, mai precis, Zsuzsa, ca să fiu etimologic corect. O, Doamne, cum i-am sorbit parfumu’ din sângele gâlgâind! Bolborosea-n băşici uleioase, întins cu irizări ca de benzină pe sânii uzi…

— Hai să lăsăm trecutul, Zazule… Sumerienii lansaseră teoria iadului pestilenţial şi nu prea se pupă cu a ta, recunoaşte! încercai să schimb macazul discuţiei, ca să nu-l mai văd cum bufneşte-n plâns ca altădată.

— Poveşti de speriat copiii… Între Infern şi Eden se migrează de fapt în draci, funcţie de reconvertiri şi alte suceli de moment. Exact ca-n politichie, adăugă turnându-şi din nou coniac în cafea din sticluţa plată scoasă pe şest din buzunarul de la piept.

— Păi, atunci mai are vreun rost să ne abţinem de la făcut rele?

— Are… şi nu prea. Fiindcă numa’ după ce simţi pe pielea ta răul făcut altora vine libera circulaţie prin ceruri. Iar asta durează, nu glumă. Mulţi uită însă tot-tot la reîntrupare şi n-ar pleca d-aici nici morţi fără să recidiveze-n rele. Noroc că ciclul se repetă.

— Până când? Şi de fapt care ar mai fi scopul drăcuşorilor recrutori, dacă-s doar clone vopsite de îngeri? lansai o nouă rafală de dubii rezonabile.

— Poate n-am fost clar: Nefârtatu’ e doar un alt slujbaş conştiincios al şefului ăl’ mare. Iar truismu’ cu polaritatea necesară nu spune ce-i mai important: trebuie musai să faci şi tâmpenii, ca să simţi urmarea relelor făcute altora! Altfel nu te prinzi în veci că toţi suntem Unu’. Până atunci urci şi cobori ameţit în liftu’ dintre planurile aceleiaşi iluzii. D-aia-i mai grea decât crezi trezirea din somnu’ raţiunii.

— Mi-s bun de-o cinste perpetuă dacă mă luminezi cum e cu deşteptarea asta.

— E simplu şi nu prea: prin contemplarea propriei zbateri inutile te trezeşti la viaţa-viaţă, nu la abureala d-aici sau de Dincolo. Abia atunci decolezi liber, mai sus, mai departe…

— Defineşte-mi viaţa-viaţă. Poate aşa mă convingi că nu eşti vreun guru clonat.

— Aş vrea să pot da-s prea netot, bre-he-he, râse behăind ştirb teozoful ad-hoc. Nu-s oricum zen-budist, deşi par după carisma tusei mele, nu? Reţine însă cel puţin că nu-s diferenţe majore între enclavele cereşti.

— Poate că-n Purgatoriu e altfel? Sau nici cu etajul ăsta nu rezonezi?

— Doar altă invenţie întru smintire prin imaginar ramificat… Înţelege că-n tot Astralu’ e cam ca p-acilea, omule! Ce-i sus e jos şi reciproca, vorba lu’ Hermes Trismegistus. Abia dincolo de-mperecherile sus-putere, jos-supunere, dreapta-plăcere, stânga-durere, ehehei, doar dincolo de astea-i trai ca-n Rai…

Vorbea deja coniacul din el, dar dialogul nostru uşor kafkian mai continuă un timp, împrăştiat de la gnostici la plăţile karmice sau hachiţele sfântului Petru. După Zazu, recepţionerul Raiului ar avea de pildă Alzheimer şi d-aia mai uită uneori porţile vraişte. Sau, când îl păleşte Parkinsonul, ar îmbrânci din greşeală câte-un creştin înapoi pe Pământ, în loc să-l îmbrăţişeze de bun-venit. De unde şi bangul sonic al re-căzuţilor înainte să ardă-n atmosferă; asta ar explica luminile şi zgomotele stranii auzite în ultima vreme prin lume, nu vă e clar?! Mie parcă începuse să-mi fie…

***

Cu gândul că-mi pierdusem vremea într-un mod zbanghiu de plăcut, i-am strâns mâna întinsă ceremonios atunci când se ridică destul de agitat. Îşi amintise că se împlineau două decenii de la moartea Zuzei chiar în acea zi şi trebuia să treacă pe la mormântul ei. „A rămas aproape de mine în toate sensurile”, îmi mai spuse înainte să traverseze bulevardul la capătul căruia urma să treacă de porţile cimitirului, dar şi ale propriului infern bântuit de remuşcări. Aşa filozofam eu cel puţin, în timp ce-i urmăream mersul şontâc pe trecerea de pietoni.

Culoarea semaforului se schimbă în roşu când Zazu trecu prin faţa unei dube parcate dublu, pe care trona o reclamă la iaurtul Zuzu. Văzu prea târziu că pe banda a treia venea întins un break verde. Bufnitura surdă fu urmată de-o voltă descrisă prin aer de corpul firav, ca într-un film pe slow-motion. Observai la capătul sprintului spre zebră că maşina ce-l lovise aparţinea unui post de radio cu nume la fel de zurliu, dar numai de coincidenţe nu-mi ardea atunci. Zazu nu mai respira, iar şiroaiele de sânge prelinse din nas şi urechi nu prevesteau nimic bun. Poliţiştii apărură imediat şi mă surprinseră plăcut când îmi mulţumiră că nu lăsasem pe nimeni să mişte trupul dezarticulat. Maşina Salvării sosi şi ea mai repede decât mă aşteptam. Venise chiar de după colţ, unde o aştepta pe doctoriţa oprită la cumpărături. Aveam să aflu mai târziu că magazinului îi zicea Zuma – mai bine, altfel cedam poate nervos.

Mă lăsară să asist la resuscitare, aflând că-s din branşă. După numai câteva minute era clar că nu-s prea multe speranţe. Apăru însă şi-o altă ambulanţă, mai bine echipată –inclusiv c-un medic aproape paranoic de hotărât, fiindcă urlă mai întâi: „De ce nu i-aţi scos pălăria? Ce dracu’ examinare cefalică-i asta?” Tânăra doctoriţă bâigui scuze confuze, în timp ce colericul ei coleg încerca fără mare succes să-l scape de pălărie pe Zazu. …Chiar aşa, mă întrebam şi eu, cum de nu-i zburase din cap?!

„Gogule, vino şi taie-i pălăria! Parcă-i sudată, fir-aş al naibii…” Se execută descarcerarea pălărioasă, însă destul de greu – cu foarfeca de tablă, după ce încercară în zadar cu una normală. Din acel moment, unele lucruri interesante se derulară în viteză până la urcarea grăbită a mortului în ambulanţa ce demară nebuneşte: Gogu înjură, doctoriţa leşină, iar poliţiştii mă îmbrânciră cât colo, cu mâinile încleştate pe tocurile pistoalelor.

Începu să-mi curgă şi mie puţin sânge din nas, dar altfel mă simţeam bine, ba chiar euforic: la radio Zu cânta Zsuzsa Koncz, iar briza văratică aducea un val plăcut de parfum. Venea dinspre o brunetă drăguţă foc, tinerică şi cam zănatică la prima impresie fiindcă se apropie zâmbind prietenoasă, cu un şerveţel în mână. Abia un pic mai târziu, aşezaţi amândoi la o masă, aflai că foloseşte parfum Zara Black, din motivul cam pueril c-o cheamă Zaraza şi are ochii negri. Mă întrebă şi ce anume îi îngrozise pe salvatori de fugiseră ca arşi, dar nu era momentul s-o sperii cu ciudăţenii. Schimbai deci abil vadul dialogului ce curgea promiţător spre un ocean de înţelegere.

La doar o oră după atingerea aripii morţii lui Zazu, farmecul ei îmi dizolvase într-un abur lăptos imaginea ultimului secret al teozofului: coarnele.

Florin_bisFlorin Nae s-a născut pe 28 noiembrie 1956 în Bucureşti, unde a urmat cursurile liceului Gheorghe Lazăr şi ale Facultăţii de Medicină Generală. În ultimul deceniu a scris în diverse publicaţii din presa auto-moto, fiind şi autorul primei serii de benzi desenate româneşti cu tematică moto. În prezent se ocupă de domeniul traducerilor. Pasionat de grafică, design şi SF, debutează în „Gazeta SF” (martie 2013) cu povestirea Răspunzătorul. Recidivează cu Apocalipsa lentă (aprilie 2013).

Latest posts by Florin Nae (see all)