„mai bine-ți stă pilula-n gură decât murdara-njurătură” (Aldous Huxley, „Minunata lume nouă”, editura Polirom, 2011, Iași, p. 96)

În lumea perfectă a fordienilor, fericirea este un imperativ categoric. Oamenii sunt programați, genetic și hipnopedic, să se adapteze, impecabil, la una din cele cinci tipologii umane predeterminate: Alfa, Beta, Gamma, Delta și semicretinul, subumanul Epsilon. Oamenii trăiesc pentru a genera consumul, iar consumul menține starea generalizată de satisfacție. Dorințele nu se prefac în ardoare și sete metafizică, pentru că satisfacerea lor este aproape instantanee. Pauzele meditative, golurile existențiale, în care s-ar putea manifesta timidul spirit dubitativ, sunt anticipate și cenzurate. Chiar și orgia somatică, accesibilă numai inițiaților, este strict reglementată și nu depășește cadrele unor bacanale inofensive. O stare generală de beatitudine camuflează și distorsionează versantul întunecat al ficțiunii.

În lumea nouă, istoria este reinterpretată și adaptată la spiritul timpului. Crucile sunt convertite în T-uri, simboluri ale bunăstării epocii Ford, cea mai fericită vârstă a omenirii. Indivizii segregați în caste nu vibrează la ideea de inechitate socială, pentru că nici măcar nu au învățat să gândească. Orice rudiment de gândire autonomă este imediat anihilat prin îngurgitarea pilulei magice: soma (etimologic: corp, dar și licoare psihedelică). Spre deosebire de drogurile ilicite ale teritoriului extraficțional, soma este nu numai cât se poate de legală, ci și prescrisă social. Un gram de soma șterge orice impuls depresiv, la care vibrează, oricum, doar naratorul: „Un centimetru cub învinge orice sentiment sumbru” (p. 96). Două grame de soma (re)conciliază individul cu semenii și cu soarta, de altfel pe deplin acceptată. Soma inhibă revolta și asigură o stare permanentă de prostrație fericită. Soma este simbolul perfect al societății perfecte.

În absența pastilei de fericire și fără lozincile memorate, hipnagogic, încă din fragedă pruncie, realitatea și-ar exhiba, cel mai probabil, adevărata față: indivizi produși pe bandă rulantă și programați pentru a juca un rol precis pe scena socială, copii crescuți și educați cu șocuri electrice (pentru asigurarea precoce a unor aversiuni necesare) și cu jocuri erotice, în absența părinților (mama și tata sunt nomina odiosa în societatea fordiană). În (anti)utopica lume aseptică, ideologia se insinuează, perfid și legitim totodată, în toate aspectele cotidianului. Postulatul e simplu și aproape unanim acceptat: individul nu are nicio valoare în sine, ci numai ca rotiță într-un angrenaj complex al organismului social. În această logică, crima și masacrul devin purgații necesare ale spațiului public și nu sunt supuse oprobriului. Iubirea ca stare metafizică, iubirea obsesivă, monogamă, înnebunitoare este de neconceput în contextul hedonist care proslăvește poligamia, încurajează sexul sportiv și interzice intimitatea. Soma (corp, drog) este un imago mundi și, totodată, un gramofon al (anti)utopiei moderne. Cele două ideologii concurente (și consubstanțiale) ale secolului trecut au pus în scenă, admirabil, ficțiunea. Cu pilula ideologiei în gură, oamenii au fost dresați să fie fericiți în cea mai bună (cele mai bune) dintre lumile posibile („în era noastră înnoită, toată lumea-i fericită”, p. 98). Fericirea generală, ca (unic) program social, este cel puțin suspectă – Huxley dicit.

De cealaltă parte a ficțiunii, ca o extensie perversă a ei, se profilează utopia materializată a comunismului. Iată încă un argument în defavoarea acuzației că literatura e ruptă de realitate. Lumile splendid configurate de Huxley (dar și de Orwell ori Zamiatin) își trag seva din istoriile realului, anticipându-le și potențându-le, amalgamând semnificații și credințe. Astfel se explică identitatea de substanță între două cărți aparent atât de diferite: „Minunata lume nouă” și „Gândirea captivă” (Czesław Miłosz, București, Humanitas, 2008). Ambele pun în scenă teatrul utopiei, cu mențiunea teribilă că una ficționalizează, pe când cealaltă cuantifică evenimente concrete și pune sub lupă indivizi în carne și oase (mă rog, de hârtie). Poate nu întâmplător, cei doi scriitori aleg aceeași manieră elegantă de a-și denumi categoriile de indivizi cu ajutorul literelor din alfabetul elin.

Similitudinile nu se opresc, însă, aici. Soma, pilula fericirii nondubitative, devine, la Czesław Miłosz, tableta Murti-Bing . Prin subtile mecanisme intertextuale, Miłosz preia de la un conațional ideea murti-bingismului, resemantizând-o (încă o bizară coincidență: romanul lui Huxley și cartea polonezului St. I. Witkiewicz, din care Czesław Miłosz împrumută și readaptează ideea de pilulă a utopiei/ideologiei, apar în același an: 1932). Efectul pastilelor soma și cel al tabletelor Murti-Bing este similar. Astfel, „Cel care lua pilule Murti-Bing se schimba complet, devenind senin și fericit. Problemele cu care se confruntase până atunci i se prezentau brusc drept iluzorii și nesemnificative. […] Omul care înghițea pilulele Murti-Bing înceta să mai fie sensibil la elementele metafizice; considera anumite manifestări, cum ar fi excesele sălbatice ale artei care trăia , drept prostii ale trecutului.” („Gândirea captivă”, p. 24)

Inovația lui Miłosz constă în resemantizarea ideii de tabletă Murti-Bing, care ajunge să fie sinonimă cu ideologia în formă condensată, ideologia ca hap obligatoriu de înghițit de reprezentantul maselor, dar și de cel al elitei. De fapt, asupra intelectualilor se și oprește discursul persuasiv al lui Miłosz. Această carte minunată, mai validă estetic decât multe ale cărți pretins literare, își propune să răspundă la întrebările care au măcinat destule conștiințe: Prin ce miraje/mecanisme se lasă intelectualul sedus de ideologie? Este intelectualul mai predispus la manipulare și mai oportunist decât alte categorii umane? (Nu pot să nu menționez aici eseul lui Paul Johnson, „Intelectualii”, care tratează aceeași idee și încearcă să răspundă la aceleași întrebări.) Concluzia este tristă și percutantă: „murti-bingismul prezintă pentru intelectual o atracție incomparabil mai mare decât pentru țărani sau chiar pentru muncitori. Este ca o lumânare în jurul căreia se învârte ca un fluture de noapte pentru a se arunca până la urmă în flacără și a săvârși prin trosnetul aripilor frânte arderea întru gloria umanității” (p. 26). „Gândirea captivă” este o lectură esențială și obligatorie pentru români, experți în edulcorarea/tabuizarea imaginii intelectualului sedus de ideologie.

Ce faceți dacă cineva încearcă să vă vândă ieftin pastila fericirii?

Anexă

Spicuiri din înțelepciunea hipnopedică (a se citi/folosi cu precauție!)

• “Atunci când individul simte, toată obștea se resimte.”

• “În era noastră înnoită, toată lumea-i fericită.”

• “Nicicând pe mâine nu lăsa prilejul de a te distra.”

• “Ce a fost și ce va fi, zău, mă pot îmbolnăvi.”

• “Cu trei doze, stau pe roze.”

• “Mai bine-ți stă pilula-n gură, decât murdara-njurătură.”

• “Civilizat înseamnă sterilizat.”

© Adela Dinu

Textul a fost republicat cu acordul autoarei și al editorului revistei Lapunkt, Eugen Stancu. Le mulțumim.

http://www.lapunkt.ro/2013/05/08/pilulele-utopiei/

Adela Dinu este profesoară la un liceu din Sibiu. Critic si istoric literar. Autoare a unui volum dedicat jurnalului feminin românesc.

Adela Dinu

Adela Dinu

Profesoara la un liceu din Sibiu. Critic și istoric literar. Autoare a unui volum dedicat jurnalului feminin românesc.
Adela Dinu

Latest posts by Adela Dinu (see all)