George Slusser este Profesor Emeritus de  literatură comparată  la Universitatea California din Riverside (UCR, CA, U.S.A.), doctor docent în  literatură comparată  la Universitatea Harvard, primul curator (Emeritus) al colecţiei  J. Lloyd Eaton Collection of Science Fiction &Fantasy Utopian and Horror Literature, Harvard Traveling Fellow, Fulbright Lecturer, coordonator al douăzeci şi trei de conferinţe Eaton, autor a  numeroase volume şi articole dedicate studierii science fiction-ului.

Domnule Prof. George Slusser, vă mulţumesc pentru faptul că aţi acceptat să răspundeţi întrebărilor acestui interviu !

Vă rog să ne descrieţi circumstanţele postului de curator al colecţiei SF ce vi s-a oferit la Universitatea din California (din Riverside) în 1979?

În anii ‘60, biblioteca UC Riverside a achiziţionat o colecţie de science fiction şi fantasy. Acesta a fost cumpărată de la urmaşii lui J. Lloyd Eaton, un medic din San Francisco şi mare fan SF, şi conţinea circa 4.000 de volume cartonate, publicate între 1900-1950. Erau o serie de cărţi rare în această colecţie, şi oferea şansa unei baze solide pentru o viitoare colecţie SF. Colecţia a fost claustrată în subsolul bibliotecii timp de 12 ani, şi vă imaginaţi cât praf s-a aşternut pe ea. Am fost alertat cu privire la existenţa sa de  mai multe persoane, în special de Mike Burgess, editor la viitoarea Borgo Press. A existat o bibliotecară vizionară în acea vreme, Eleanor Montague, care a acceptat să finanţeze o conferinţă pe temă SF în 1979 ; iar în cazul în care conferinţa ar fi avut succes, ea ar fi luat în considerare scoaterea din obscuritate a colecţiei şi amplificarea sa. Am avut o echipă remarcabilă – Gregory Benford, Eric Rabkin, Mark Rose – iar prima Conferinţă Eaton a fost un succes imens, referatele prezentate au fost publicate în reviste academice, şi astfel s-a creat o tradiție care a durat 25 de ani. Eleanor a decis să amplifice colecţia. Am fost numit curator al colecţiei. A fost un al doilea loc de muncă, şi la început nu a fost nici o plată. Dar după 25 de ani mi-am dat seama că am reușit să amplific fondul colecţiei de la 4000 la  135.000 de cărți coordonate şi broşate, în aproximativ 24 de limbi. Biblioteca UCR a sprijinit această colecţie şi nu colegii mei universitari. De fapt, multe cadre didactice au fost în mod activ ostile. Dar destul de repede, cum se spune despre băncile de azi, am devenit “prea mari pentru a eşua” şi UCR a trebuit să accepte colecţia SF Eaton.

Sunteţi sau aţi fost un fan science fiction? Are science fiction-ul vreo o relevanţă literară?

Nu am fost un fan în sens formal (participare la convenții, editare de fanzine, etc). Am fost cu toate acestea, ca adolescent, un cititor pasionat de SF. M-am decis să studiez literatura engleză la UC Berkeley, şi literatura comparată la Universitatea Harvard. Asta se întâmpla în anii ‘60 şi ‘70, și science fiction-ul nu exista în acele amfiteatre, aule şi săli. Şi ajung la cea de a doua jumătate a întrebării dumneavoastră. Dacă prin „literatură” înţelegi realism, atunci SF-ul se vede ca un gunoi. În Anglia sfârşitului secolului al XVIII-lea, criticul Samuel Johnson a respins toate formele de „fantezie” (inclusiv literatura în devenire a călătoriilor în Lună sau în viitor şi în alte locuri), ca fiind nedemne de atenţie. Astfel a început “marea tradiție”, romanul realist fiind singurul  „roman bun” posibil.  SF-ul nu şi-a mai revenit niciodată după aplicarea acestui stigmat. În S.U.A., situația literară a fost diferită. Romantismul secolului al XIX-lea a produs aventurile de frontieră, și apelul lui Walt Whitman pentru mai mult decât „o traversare spre India”. Romanul arhetipal american, „Aventurile lui Huckleberry Finn”, este o „carte pentru băieţi”. Este ușor să constaţi că SF-ul a purtat această nobilă tradiţie în secolul XX. Science fiction-ul în Statele Unite nu este numai relevant, dar şi extrem de semnificativ, şi probabil, motivul pentru care este acum, la începutul secolului XXI, o formă culturală dominantă. A devenit un fenomen la nivel mondial, cei care mai opun rezistenţă sunt cei care simt că le sunt încalcate sacrele lor canoane culturale. Şi, conform  standardelor celor mai pretenţioase, SF-ul a produs unele opere narative remarcabile.

De ce ar trebui ca un universitar să fie interesat de science fiction? Nu este oare „tărâmul ficţiunii efemere” şi  „o pseudo-lume literară minoră”?

Sute de mii de povestiri şi romane, scrise în atât de multe limbi şi aparţinând atâtor culturi naționale, nu reprezintă ceva „efemer”. Ceea ce astăzi identificăm ca science-fiction s-a dezvoltat de-a lungul secolelor în cultura occidentală, și înflorește astăzi, ca formă literară (re: faimoasa definiție a lui Asimov), descriind impactul progresului ştiinţific şi tehnologic asupra fiinţelor umane. Aşa ceva este o lume literară majoră. Pentru apărătorii canonului, SF-ul rămâne proverbiala gorila de o tonă din camera cu porţelanuri.

De ce aţi acceptat o responsabilitate care ar fi putut fi să vă fi pus în pericol cariera?

Mi-am dat seama repede că ceea ce învăţasem să fac nu era ceva foarte interesant. Am scris o disertație despre tema artistului la Diderot, Balzac și Hoffmann, dar în acea perioadă nu am putut să-mi dau seama încotro ducea acest tip de studiu. Pentru a face lucrurile şi mai rele, mediul academic american a fost invadată de teoreticienii francezi, ceea ce a deschis uşa “derridismului á  l’americaine”, unui tsunami neo-scolastic și politicianismului de amatori. Am vrut să pun mâna pe ceva concret, să studiez un corp important de texte și să explorez o mare viziune culturală. Când a apărut science fiction-ul la orizont, am înşfăcat această oportunitate. Nu am absolut nici un regret, a fost distracție grozavă. La urma urmei, cât de mulți cercetători au posibilitatea de a crea un laborator imens de cercetare, contribuind la a pune un întreg gen pe harta literaturii mondiale ?.

Care era statusul science fiction-ului în lumea academică americană în anii ’60? Dar la nivel general-societal în SUA? Și astăzi?

Science fiction-ul nu exista pentru mediile academice americane în anii ‘60. În multe feluri, nici astăzi încă nu există. O ediție recentă din 2005 a Antologiei Heath a literaturii americane conține orice formă imaginabilă de literatură – narațiuni ale sclavilor, versuri rap, imitaţii ale cântecelor păsărilor, etc. Dar nici măcar UN SINGUR TEXT DE SCIENCE FICTION. Pentru aceşti oameni, SF-ul reprezintă extratereştri cu ochi de insectă, ceva de prost gust, „sci-fi”. Cu toate acestea, iconurile şi temele science fiction-ului domină cultura americană scrise şi vizuală de astăzi. Cineva nu e în pas cu realitatea.

Aţi început activitatea de curator cu o strategie sau doar v-aţi adaptat la situaţia existentă?

Am avut o strategie în minte. Și am avut aliați în cadrul bibliotecii UCR, care au găsit fonduri pentru a cumpăra cărți, chiar și atunci când cadrele didactice au încercat să blocheze achizițiile. Bibliotecarii iubesc cărțile și SF-ul din fericire excelează în publicarea de cărţi având coperte şi formate interesante. Într-un sens, SF-ul publicat conține întreaga istorie a cărții din secolul 20, și am recreat această istorie pe rafturile colecţiei Eaton. Ceea ce am făcut se numește „dezvoltarea colecţiei” și Eaton a devenit un prim exemplu în acest domeniu. Desigur, a trebuit să mă adaptez la schimbările de personal, existenţei unor bibliotecari-şefi obtuzi  și aşa mai departe. Dar toate aceste lucruri sunt previzibile pentru orice astfel de proiect ce ia fiinţă în cadrul unei birocrații intens ierarhizate. Uneori m-am simtit ca şi cum desfăşuram o operaţiune clandestină. Dar am câștigat o serie de granturi mari, care ne-au permis să catalogăm volume uriașe de material, și ne-am văzut de drum.

Cum aţi reuşit să transformaţi Colecţia Eaton în cea mai mare colecţie SF din lume?

Prin tăcere, exil și abilitate. Am achiziționat treptat mai multe colecții masive ale unor persoane private – un exemplu este colecția de cărţi SF broşate ale lui Douglas Menville, aproximativ 30.000 de cărți în stare excelentă de conservare, pe care colecţionarul a trebuit să le vândă din cauza faptului că fundaţia casei sale s-a scufundat sub greutatea cărților. Alte colecții ne-au fost pur şi simplu dăruite. Suntem norocoși să ne situăm în zona metropolitană a Los Angeles-ului, unde colecționarii abundă. Colecţiile noastre de reviste SF pulp (aproape complete și în stare excepţională), au fost un cadou. Treptat, prin intermediul conferințelor Eaton, am stabilit contacte cu autori şi colecţionari. În acest fel am fost capabil să selectez materialele ţintă – un exemplu este colecţia de fanzine a lui Terry Carr, o veritabilă foaie de parcurs în jungla fanzinelor (există sute de mii de astfel de publicații, cum să știi care sunt cele mai importante ? ) Colecţia lui Terry Carr ne-a permis stabilirea unor parametri. Nu am avut pregătire de bibliotecar, dar cu siguranță am învățat şi am ajuns şi bibliotecar.

Și conceptul de centru de cercetare şi studiere al SF-ului cum a apărut?

Nu s-a ivit din senin. A fost rodul a 25 de ani de conferințe Eaton. Nici astăzi nu este funcțional într-un mod care să mi se pară eficient. Am pledat timp de ani de zile pentru o abordare multi-lingvistică a SF-ului, şi îmi dau seama că acest aspect a fost abandonat pentru o unică abordare anglofonă. Prin intermediul absolvenților mei din diverse ţări (foşti studenţi la literatură comparată) am făcut unele dintre cele mai bune achiziţii pentru colecţia Eaton. Am avut studenți din Uniunea Sovietică, Israel, Germania de Est și alte asemenea locuri considerate exotice în California anilor ’80, care au cumpărat cărți pentru mine (noi le-am dat câteva sute de dolari și ei au cumpărat de pe piața neagră, sau de la angrosişti de carte, etc). Colecţia Eaton este unică pentru fondurile sale străine de cărţi şi reviste. Oricare centru de cercetare şi studiere ar trebui să fie construit în jurul unei asemenea viziuni. Nul n’est prophete dans son pays.

Când și cum aţi avut ideea de a organiza conferințele anuale SF Eaton?

Așa cum am spus mai sus, acesta a fost modul în care am lansat colecţia, reunind cercetători, scriitori, oameni de știință, oameni din întreaga Americă  (și în cele din urmă din toată lumea), pentru a discuta despre o nouă formă de literatură. Într-un sens, aceste conferințe, toate bine axate asupra unor teme centrale și forme ale genului) ne permit să construim – organic – o poetică a science fiction-ului, și să creăm o disciplină academică neexistentă înainte.

Care a fost feedback-ul la nivelul managementului UCR și în general la nivel academic american în ceea ce priveşte lansarea conferinței SF Eaton?

Cu excepția bibliotecarilor, și a cîtorva  colegi universitari având minţi luminate, în special marele comparatist Jean-Pierre Barricelli, „managementul” UCR a ignorat în general existența conferinţei Eaton. Datorită networkingului nostru, conferința n-a avut nevoie decât de mici sume pentru a avea loc. Am rămas “invizibili” pentru oamenii din administraţia Universităţii până foarte recent. Noul șef al Colecții Speciale, Melissa Conway, este foarte implicată în influențarea opiniilor la nivelul decanilor și rectorilor. Dar asta a avut loc doar foarte recent. La nivel național și internațional, recunoașterea s-a acumulat treptat. În anii ‘80 și ‘90 am organizat conferințe comune cu Universitatea Sorbona, cu Universitatea din Neuchatel (Elveţia), cu Universitatea din Leeds (Marea Britanie), cu Imperial College din Londra. UCR a rămas, în general indiferentă.

Iar în ce priveşte rezultatele conferințelor Eaton?

După cum am menționat, am produs un corp solid de materiale academice, și într-un sens am pus bazele domeniului „science fiction studies”. De asemenea, pentru că am format doctoranzi și tineri cercetători, am dat oamenilor posibilitatea de a publica, prin urmare, să obțină recunoaștere și, într-un număr de cazuri, să şi capete slujbe în universităţi.

Science Fiction: scrierea, editarea, studierea și cercetarea ; un critic a spus că şi în cazul în care nu s-ar mai scrie SF, mecanismul va continua să producă studii. Care este opinia dumneavoastră? Sunt necesare studiile dedicate science fiction-ului?

Acel critic ar probabil dreptate, mecanismul academic macină tot timpul, chiar și atunci când nu mai există grăunţe pentru moară. Mulți scriitori de SF au considerat din start că studierea science-fiction-ului n-ar fi  necesară. De exemplu, revista academică Science Fiction Studies (pentru că aceasta publicaţie are o idee clară despre ceea ce ar trebui să fie science fiction-ul), şi-a concentrat atenția asupra câtorva scriitori  (de obicei, autori cum ar fi Ursula Le Guin, care a scris îndeosebi pentru un anumit nivel intelectual, sau Philip K. Dick, cu siguranță talentat dar, probabil, marginal genului). Din această abordare a rezultat un fel de canon care a exclus alți scriitori talentați. Astăzi revistele academice fac același lucru, de multe ori din motive strident politice. Scriitori, cum ar fi David Brin, Gregory Benford, Robert A. Heinlein sunt respinşi pe motive de corectitudine politică. Întregul mecanism pare să meargă în gol, subliniind un decalaj între scriitorii care trebuie să vândă ca să supravieţuiască, și turnul de fildeș al intelectualilor care privesc de sus de la înălțimile Olimpului tot ceea ce li se pare a fi „comercial”. Am încercat să fim mai catolici în abordarea noastră de la Eaton în ceea ce priveşte critica. La conferinţele noastre am avut ca participanţi scriitori de SF și oameni din alte domenii decât cel academic-filologic (oameni de ştiinţă, profesori de medicină, etc.) capabili de un bun nivel literar-critic. Abordarea noastră este cea a „umbrelei mari.”

Sunteţi profesor emerit de literatură comparată. Cine a studiat sub coordonarea dumneavoastră?

Am avut o mulțime de oameni care şi-au pregătit doctoratul sub coordonarea mea. Din cauza conferinţei Eaton, au fost în mare parte de la alte instituții. Am fost solicitat de multe ori de către alte universități pentru a face parte din comisii de doctorat. Am coordonat teze de literatură comparată şi pe alte teme decât science fiction-ul. Dintre persoanele care au devenit „staruri academice” ale domeniului studierii SF-ului, am lucrat cu Howard Hendrix şi Gary Westfahl.

Aţi predat peste treizeci de ani, aţi studiat, aţi scris şi aţi publicat și scrieţi în continuare. Care sunt principalele dumneavoastră domenii de interes?

Știința și literatura, și originile internaționale ale science fiction-ului ca gen. Am finalizat în acest an două manuscrise: unul intitulat „Science Fiction: originile și soarta unei literaturi universale”, celălalt intitulat „Mâna stângă a raţiunii: Science Fiction-ul raționalismului continental. Al doilea studiu se ocupă îndeosebi cu analiza unui “alt science fiction,” tradiția franceză a SF-ului. Franța și raționalismul francez au contribuit cu atât de multe lucruri la originea science fiction-ului, dar aceste detalii rămân practic necunoscute pentru cititorii anglofoni (și pentru cei francezi, de asemenea). SF-ul francez rămâne un „gen ocluzat”.

Care sunt principalele dumneavoastră lucrări publicate?

Am publicat 33 de cărți (personale sau în calitate de coordonator) și peste 100 de articole substanțiale. Cel mai recent, împreună cu Daniele Chatelain am colaborat în cazul a două traduceri / ediții critice pentru Wesleyan University Press. O ediţie aduce la lumină, prin traducere și peste o sută de pagini de eseuri și note, lucrarea timpurie a lui Balzac, „Centenarul” (1822, publicată la patru ani de la apariţia romanului “Frankenstein”). Dacă știința este criteriul, acesta este primul roman SF. Cealaltă ediţie este o traducere a trei texte de J.H.Rosny Aîné, noi susținând că Rosny este creatorul hard SF-ului. Ambele ediţii au atras atenţia universitarilor, criticii şi a unor publicaţii de profil. S-a afirmat că, prin prisma științei și a science fiction-ului, am reînnoit studiile balzaciene. De asemenea, monografia mea intitulată „Gregory Benford: The Scientist as Writer” va apare în această iarnă la Illinois University Press. Pregătesc împreună cu slavistul Gary Kern, o carte despre science fiction-ul fraților Strugatski, „Stalkers of the Infinite în format e-book si paperback, la editura Xenos Press. Alte câteva proiecte în domeniul științei și literaturii sunt în curs de desfășurare.

Este science fiction-ul o invenție americană?

Așa cum am spus, SF-ul este produs un număr de culturi, care reacționează în moduri specifice la schimbarea de  paradigma adusă de dezvoltarea științei. Există paradigma carteziană, paradigma evoluţionistă, și în cadrul SF-ului american, paradigma emersoniană. Mi se pare ca science fiction-ul a înflorit în America, deoarece aceasta viziune emersoniană este atât dinamică cât și deschisă, prin urmare, adică mai în măsură să abordeze şi să negocieze descoperirile ştiinţifice care au impact asupra așa-numitei „condiții umane”. Viziunea lui Emerson despre centru-circumferință și putere și formă, o dinamică axată pe monada individuală, este minunat de adaptabilă la apariția mass-mediei vizuale și electronice, care este locul principal de desfăşurare al SF-ului astăzi. SF-ul nu este o „invenție”, americană, dar cum spune Emerson, noi americanii ne-am construit o cursă de șoareci mai bună.

Viața intelectuală trebuie să se adapteze la cel mai mic numitor comun, consumatorii?

Cultura americană a înflorit întotdeauna, și a creat artă, în şi din matricea consumerismului. Jazz-ul excepţional din anii 1950 se mişca în liniște printre cluburi de jazz în plictisitoarea decadă Eisenhower a anilor ’50. Același lucru este valabil și pentru cinematografia de la Hollywood. Cei mai mari regizori au devenit mari, deoarece au trebuit să lupte împotriva șefilor şi patronilor studiourilor cinematografice. Phoenixul artistic îşi are rădăcinile în humusul consumerismului. Science fiction-ul nu este o excepție. A urmat modelul general-american, scriitorii trebuie să vândă cărți dacă vor să trăiască din scris. Editorii şi editurile sunt o parte integrantă a tabloului creativ general, iar editori cu viziune, cultură şi imaginaţie cum ar fi Terry Carr și David Hartwell au reuşit să propulseze genul în direcții semnificative. Intelectualii europeni tind să vadă creația artistică de sus în jos, și adesea văd teoria precedând practicii. Europa crează “școli” de literatură, iar ţarii culturali orientează şi subvenţionează breslele scriitorilor. În trecut, cultura americană a crescut foarte frumos din solul consumerismului. Dacă acest lucru este în continuare valabil este îndoielnic, având în vedere caracterul insipid al literaturii şi muzicii comerciale de astăzi.

Este science fiction-ul american cel mai bun din lume sau are cea mai bună strategie de marketing bazându-se pe consumul la nivel mondial al culturii populare?

Nu știu nimic despre „cel mai bun din lume”. SF-ul american este, probabil, cel mai dinamic și capabil de transformare. Apreciez în mod deosebit SF-ul american din aşa numita „Epocă de Aur”. Între anii ‘40 și ‘50, atunci când scriitori ca Heinlein și Bradbury au creat capodopere ale literaturii mondiale, nu a existat nici un mecanism de marketing pentru SF. Şi nici publicul nu era unul „consumist” în vreun fel. Asta dacă ştim cum să marketăm cultura. Este adevărat că rezultatul după 60 de ani este tot mai dezastruos. Filme imbecile debordând de efecte speciale. Muzică rap, cântăreți pop insipizi, un flux necontenit de gunoi. Dar ceea ce este pentru mine marea perioada „clasică” a SF-ului, a fost o mișcare literară ca oricare alta. A avut proprii săi critici (sercon) în reviste semi-pro și profesioniste. A avut cititori pasionaţi, din diverse straturi sociale.

În opinia dumneavoastră care sunt cei mai buni scriitori de science fiction și de ce?

Am fost surprins, atunci când am citit unele interviurile dumneavoastră cu cercetători universitari americani ai SF-ului, că atunci când au fost întrebaţi ce scriitori SF le-au plăcut sau cred că sunt cei mai buni, i-au numit pe Borges, pe Calvino și pe alții pe care nu i-aș categorisi ca scriitori SF, şi nici nu i-aş considera ca reprezentând paradigmele genului. Pentru că da, există un gen science fiction, cu parametri identificabili, cu teme, forme, şi moduri de operare. Indiferent de motivaţii („respectabilitatea” academică, corectitudinea politică), scriitorii din Epoca de Aur americană sunt foarte rar menționaţi. Nici măcar Verne și Wells. Nici Stapledon și Rosny Aîné. Aşa ceva nu este o hegemonie americană. Eu i-aş pune pe toţi cei mai sus menţionaţi pe lista mea. Dar  i-aş pune de asemenea, şi pe Heinlein, Asimov, Sturgeon, Bradbury, Blish, Silverberg, Greg Bear, Brin, Benford – toţi importanţi scriitori americani și evident, „descendența” lor. Science fiction-ul se referă la știință, și la modul în care conceptele științifice despre lume interacționează cu sistemele convenționale ale credinţelor. Toți scriitorii menționaţi mai sus, și nenumăraţi alţii, au în diverse moduri această „concentrare asupra ştiinţei”. Ei nu se joacă de-a crearea de universuri şi nici cu universul, ci aşa cum spune Benford, „joacă cu plasa sus”. Așa că atunci când spunem „cei mai buni scriitori”, eu folosesc drept criteriu, mai degrabă decât „excelența” literară, aderarea la formele și convențiile genului.

Ce ziceţi de restul lumii SF, ce merită să fie citit în accepţia dumneavoastră?

Totul. Aici, în Statele Unite, focalizarea (universitari, critici, editori și fani deopotrivă), este asupra textelor publicate în limba engleză. Acest lucru este, probabil, de înțeles pentru o cultură care se simte că toată lumea ar trebui să vorbească engleza, și nu face vreun efort pentru a învăța alte limbi. Sunt fascinat de celelalte forme ale SF-ului, și modul în care alte culturi reacționează faţă de „progresul” științific. SF-ul de limbă franceză, de exemplu, este o tradiție cu adevărat alternativă, dar este cunoscut în America doar de o mână de cititori. Marginalizat de propria-i cultură, SF-ul franţuzesc are puțini adepți în Franța în sine, deși modul în care funcționează este esențial pentru viziunea carteziană care-l modelează. Am avut aceeaşi experienţă cu SF-ul rusesc și cu operele fraţilor Strugaţki. Aș vrea să pot să citesc în chineză, pentru că studenții mei îmi spun că SF-ul este înfloritor acolo. În cele din urmă nu va fi posibil să înțelegi modul în care SF-ul a evoluat, fără a-i înţelege şi închega profilul său mondial.

Știţi cumva ceva şi despre chestiuni considerate exotice (cum afirma Romulus Bărbulescu) în America, cum ar fi de exemplu, science fiction-ul românesc?

Nu sunt sigur ce semnifică „exotic”. În ultimul capitol al cărții mele despre SF ca literatură universală,  discut şi analizez SF-ul românesc. Nu citesc în româneşte, dar știu franceză, spaniolă şi italiană, și am studiat latină (Dacia Felix, nu ?). Deci, am un simț al limbii şi al limbilor latine. Am fost fascinat de tenacitatea, cultura și vasta cunoaștere a SF-ului de criticii români, mulți dintre ei, cum ar fi Ion Hobana și Cornel Robu, fiind activi şi în perioada lui Ceauşescu. Am obținut un exemplar al studiului lui Bogdan Aldea,  „Worlds in the Making” (Bogdan Aldea, “Worlds in the Making. Science Fiction between Fabulation and Mannerism”, Editura Napoca Star, 2006, Cluj-Napoca, 232 p.) o analiză superbă a SF-ului, nu doar explorând fundalul SF american și britanic ci şi SF-ul franţuzesc  și de asemenea teoriile moderne ale SF-ului. Am avut exemplare ale antologiilor bilingve Nemira de la mijlocul anilor ‘90, acelea având traducerile în engleză recto verso cu originalul românesc – o încercare remarcabilă de a depăşi bariera lingvistică și de a face cunoscută noua generație (post 1960) a SF-ului românesc cititorilor anglofoni . Am descoperit scriitori ca Sebastian A.Corn, Ovidiu Bufnilă, Florin Pîtea  și Iulia Anania. Am avut sentimentul unui mixaj (acesta este „exotismul” ?) între știința modernă și profunde și violente mituri cosmice care au rămas în viață ca un fel de alternativă la știinţă. Fenomene ciudate trăiesc în viitorul lumii SF românești. Cunoștințele mele sunt superficiale, dar am perceput în mod clar o tradiție vibrantă, care trebuie să fie cunoscută în lume..

Cunoaşteţi conceptele lui Paul Kincaid despre epuizarea şi declinul SF-ului legat de declinul general al occidentului? Dacă da, consideraţi că SUA ca superputere mondială se află în declin?

Ah, da, „Das Untergang des Abendlandes”. Nu cred că suntem încă acolo, iar occidentul se va opinti din greu ca să se asigure că aşa ceva nu se va întâmpla. Adevărat, SF-ul s-a schimbat foarte mult în noul mileniu. Nu toate schimbările îmi plac (de exemplu, atacurile repetate asupra științei occidentale făcute de oameni care au beneficiat şi beneficiază din răsputeri de aceasta). Dar eu nu cred că ar exista vreo “epuizare”. Există excelenți noi scriitori cum ar fi Ted Chiang, Charles Stross, Neil Stephenson, Howard Hendrix. Romane remarcabile, cum ar fi „Makers“de Cory Doctorow, „Fata modificată” de Paolo Baciagalupi, romane cu adevărat relevante de Greg Bear şi Greg Benford în maniera SF-ului clasic. Există, de asemenea, un curent „anglofon” actual, exemplificat de „Cromozomul Calcuta” de  Amitav Gosh. Mare parte din acesta este o „rescriere” a istoriei „ştiinţifice” occidentale, și „subterana” opresiunii culturilor „neștiințifice”. Aşa ceva evoluează purtând stindardul SF-ului și asta este bine. Se poate înțelege că există „multe științe” puse la treabă astăzi. În orice caz, eu văd lucruri vibrante întâmplându-se în „SF”, chiar dacă eticheta generică este prea subțire întinsă. În ceea ce privește declinul Americii ca superputere, nu văd acest lucru întâmplându-se în viitorul apropiat. Citiți blogul lui Gregory Benford și pe cel al lui Michael Rose. Tot ceea ce sper este că puterea va fi folosită cu înțelepciune.

În următoarele decenii?

Nu.

În opinia dumneavoastră are specia umană şanse de a supraviețui tuturor încercărilor următoare (suprapopularea, îmbătrânirea globală a populaţiei, epuizarea resurselor, schimbările climatice ale planetei, etc)?

Așa cum SF-ul nu este o literatură a predicției, nici eu nu pot prezice. Cert este însă faptul că deşi mulţi pretind că știința și tehnologia ar fi creat situaţia ctuală, numai știința și tehnologia pot oferi modalități de remediere şi de progres… Din nou, Gregory Benford şi Michael Rose oferă câteva soluții fascinante.

Consideraţi că modelul occidental de umanist şi de intelectual va continua să existe în viitor? Ce opinie aveţi despre rolul financiarilor şi al specialiştilor în ştiinţe exacte?

Aşa-ziselor „genii financiare” trebuie să li se pună botniță și avem nevoie de noi modele economice care să funcționeze la nivel mondial. Chiar acum am suntem în prăpastie,unde sistemul luptă împotriva sistemului. Francezii îi învinovăţesc pentru închiderea fabricilor pe lacomii patroni capitalişti. Ceea ce ei nu își dau seama este că aceşti „patroni capitalişti” sunt pensionarii americani. Fondul de pensionare UC investește în afaceri care generează dividende bune. Pensionarii nu îşi dau seama că, atunci când fondul de investiţii îşi lichidează participațiile dintr-o fabrică sau business falimentar, mii de oameni îşi pierd locurile de muncă. Dar, în piața globală, îşi pot permite guvernele să naționalizeze și să susțină cu banii contribuabililor industrii „ruginite” ?

Specialiştii în ştiinţe „hard” continuă să inventeze și să descopere. Cu toate acestea, mulți dintre ei îi consideră pe umanişti din ce în ce mai irelevanţi, un lux inutil şi învechit, care, în vremurile bugetelor mici, pot fi eliminaţi. Trebuie să spun, totuși, că umaniștii, cel puțin cei din universitățile americane, au cultivat în mare parte această percepție. Departamentele universitare de limba engleză nu predau operele scriitori clasici anglofoni. Precum în „Fahrenheit 451”, grupuri de interese și cenzorii corectitudinii politice resping operă după operă pe motiv că ar “ofensa” pe cineva. Nu mai există cursuri despre Shakespeare, ci o puzderie de seminarii pe teme teoretice, cum ar fi „studiile feministe”. Aşa li se dă apă la moară tehnocraților care caută o scuză pentru a scăpa de lucruri care nu pregătesc studenții pentru „lumea competiţiei economice”.  Întregul concept al educaţiei şi culturii umaniste se duce naibii. Din cauza unor astfel de excese, cred că unele reduceri de buget reprezintă un lucru bun. Dacă suntem vigilenți, este posibil ca piaţa să re-echilibreze un sistem detracat.

Care este relevanța science fiction-ului pentru specia umană?

Science fiction-ul, în forma sa clasică, este forumul filosofic al erei științei moderne. Am învățat multe despre „specia umană”, citind SF.

Este vreo diferenţă între fantastic  şi fantasy?

Aceasta este o întrebare complicată. Fantasticul francez este prezentat de Tzvetan Todorov ca o formă literară precis definită, care s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea şi a cărui trăsătură distinctivă este „ezitarea” între două interpretări posibile ale fenomenului descris – straniul (știința „rațională” explică fenomenul) și miraculosul (fenomenul aparține unui ordin diferit de realitate, in afara  legilor științei cunoscute). Fantasy-ul (de la termenul grecesc, phantasein – a-şi imagina) este o categorie mai generală. William Wordsworth diferenţiază „imaginația” de  „închipuire”. Acești termeni au aceeași relație unul cu celălalt precum SF-ul şi fantasy-ul din ziua de azi: conceptul SF-ului permiţând noi viziuni, iar fantasy-ul mutând și re-mutând „mobila” minții într-un cadru supranatural. În ce are mai bun, fantasy-ul face un schimb între lumi ficţionale şi propria noastră lume; in cel mai rau caz, fantasy-ul cultivă escapismul.

De ce credeţi că fantasy-ul a reuşit să ajungă la aproximativ 75 – 80% din titlurile publicate în domeniul imaginarului în lume și SF-ul publicat a scăzut la doar 20 – 25%?

Acest lucru este cu adevărat regretabil. Desigur, există diferite tipuri de fantasy. SF-ul a coexistat destul de bine cu „space opera”, un sub-gen a cărei filiaţie americană pleacă de de la Edgar Rice Burroughs, trecând prin opera lui E.E.Doc Smith (seria Lensmen, o epică viitoristă plin de teorii „științifice” și de gadgeturi) până la sofisticatul roman,  „Great Sky River aL lui Greg Benford. Există, de asemenea, fantasy eroic sau de tip „sword and sorcery”, având decoruri medievale transpuse pe planete îndepărtate. SF-ul poate parodia acest tip de fantasy şi chiar o face („Glory Road” de Heinlein), sau să utilizeze situațiile în care viitoarea omenire a regresat („Tides of Light” de Gregory Benford). Cu toate acestea, începând cu anii 1980, industria editorială a aruncat pe piaţă numeroase serii de fantasy – fantasy istoric, fantasy militară á la L. Ron Hubbard, etc.. Fantasy-ul ajunge în jocurile de rol şi în jocuri video şi nu conţine nimic din imaginarea complexităţii viitorului şi profunzimea filosofică a SF-ului clasic, şi cu toate acestea a devenit opiaceul „literar” al timpului nostru.

Scriitorul SF Gérard Klein mi-a declarat recent într-un interviu că este preocupat de creșterea fenomenală a vânzărilor așa-numitei „BitLit” (Bite Literature), ce exploatează comercial mituri literar-folclorice precum  vampirii, zombii si varcolacii, aceasta semnificând pentru autorul francez că  „superstițiile tradiționale și iraționalul au cucerit mintea tinerei generaţii”. Scriitorul italian Alessandro Baricco a numit această atitudine de alienare-separare între o realitate supra-tehnologizată și evaziunea într-o iraționalitate ancestrală, “neo-barbarie” („Barbarii. Eseu despre mutații”, editura Humanitas, 2009 / „I Barbari”, La Repubblica, 2006). Este ceva îngrijorător sau credeţi că este vorba de o exagerare?

Cred că este o bună analiză a ceea ce se întâmplă astăzi în lume. Pe măsură ce societatea în general și tot ceea ce reprezintă activitate umană au devenit dependente de o tehnologie sofisticată, ultra-specialitată, evadarea în fantezii violente şi barbare este tot mai tentantă. Aceasta este o parte dintr-o tendință care a început cu Friedrich Nietzsche și André Gide („L’Immoraliste”), în care raționalismul occidental și „știința” sunt respinse în numele barbariei, a „culturilor” primitive. Dar astăzi, industria de „divertisment”, a amplificat această tendință de o mie de ori. Copiii sunt fascinaţi şi dependenţi de jocuri video violente pe tot parcursul zilei, „ucigând” personaje umane, fără cea mai mică remuşcare. Ce se întâmplă dacă jocul devine real ? Orson Scott Card a prevăzut această posibilitate în „Jocul lui Ender”. Iar asta se traduce astăzi prin uciderea în masă a copiilor în şcolile americane.

Sunt raționalismul și cartezianismul în legătură cu progresul științei? Există vreo relație?

„Metoda” lui Descartes și ideea lui despre natură ca res extensa, un tărâm ce trebuie examinate din punct de vedere al analizei matematice cantitative, este un concept crucial pentru dezvoltarea științei moderne. Dar sistematizarea lui Descartes a experienței umane ca rezultat al minţii raționale (o calitate umană unică), într-un trup muritor, subiect al unei res extensa materiale a oferit un model științific pentru ceea ce Pascal a numit mai târziu „condiția umană”. Existența acestui postulat „suflet rațional”, a fost eradicat de știința modernă. Cu toate acestea, din conceptul originar rămâne „fantoma carteziană” de azi, ca ceva care sugerează că „am putea conta”, într-un univers al materiei. Acesta ne oferă posibilitatea, nu numai ca universul să aibă „o ordine”, ci şi a ajutorului rațiunii prin care putem înțelege această ordine. Pierre Versins definește SF-ul  ca fiind „literatura conjecturilor raționale”. Această definiție nu se potrivește SF-ului american, axat pe monada ascendentă și „lumile”, pe care nu numai că le definește rațional, dar le şi creează fizic. Dar se potriveşte tradiției ficțiunii, și în cele din urmă science fiction-ul, care derivă de la căutările lui Descartes și Pascal de a defini rolul rațiunii în lumea fizică, și de a considera raţiunea ca aspectul determinant al existenței umane.

Ce relaţie există între știință și ficțiune? Poate există science fiction fără știință? Este ştiinţa plictisitoare şi inutilă? Sunt gadget-urile distractive și cool și reprezintă o finalitate? Există vreo modalitate de progres în afară ştiinței şi technologiei?

Știu că definiția mea a science fiction-ului pare limitată. Dar, în multe dintre încercările pre-Gernsback, de a defini genul, știința este elementul comun, de exemplu „scientific romance” (romanţul ştiinţific) al lui Wells, „le merveilleux scientifique” (miraculosul ştiinţific) al lui Rosny Aîné, termenul rusesc „naucino-fantastika” (ştiinţifico-fantastic). Aşa încât se pare că orice definiție a genului trebuie să includă știința. Universitarii americani au reușit să înlocuiască „science-fiction-ul” cu  SF-ul. Acest acronim poate însemna „science fantasy”,  „speculative fiction”, „subversive fiction”, tot felul de lucruri care ne duc departe de de miezul științific al science fiction-ului. Argumentez aici, și am mai făcut acest lucru in extenso şi în altă parte, că schimbarea de paradigmă adusă de ştiinţă în ceea ce privește sistemele de valori umane, au permis noi și în continuă schimbare „viziuni asupra lumii”, acestea având un impact asupra ficțiunii. Am înlocuit sistemele închise de valori cum ar fi creștinismul cu viziunile neîngrădite ale știinţei. Acest lucru permite ficțiunii să devină „experimentală”, să chestioneze și să examineze condiția umană mai degrabă decât să reitereze ad nauseam modele cunoscute.

Ceea ce spuneţi utilizînd termenul „gadgeturi cool” şi „ştiinţa plictisitoare” este, în termeni de ficțiune, parțial adevărat. Dr. Robert L. Forward, un fizician, a afirmat că scrie science fiction este pur și simplu crearea unui referat științific. Scrii o lucrare științifică, iar ficțiunea rezultă din asta. Dar în acest caz iese o proastă lucrare literară. „Știința” din science fiction trebuie să fie bine digerată, trebuie să devină o parte a peisajului ficţional și mental al narațiunii. Un scriitor ca Gregory Benford este maestru de acest tip de „re-imaginare” a lumii în noi și surprinzătoare, dar plauzibile ştiinţific, moduri. Din păcate, începând cu cyberpunk-ul, tehnologia a devansat ştiinţa, şi nici măcar nu ne mai pasă cum sunt concepute şi funcţionează computerele ci  pur și simplu le folosim. Cu toate acestea, trebuie să ne amintim definiția lui Asimov: atât progresul științific cât și cel tehnologic au impact asupra ființelor umane și le schimbă concepţia despre univers. În Anglia secolului al XIX-lea, progresele tehnologice în primul rând au început să conteste peisajul literar convențional. Știința a intrat în scenă, doar odată cu apariția teoriei evoluționiste. În acest sens, „Maşina timpului” a lui H.G.Wells este primul britanic roman SF „științific”.

În ceea ce privește întrebarea dacă poate exista progres fără știință, SF ca literatură, ca ficțiune, se referă în totalitate la ființe umane ce reacționează la schimbare (probabil acesta este un cuvânt mai bun decât termenul de „progresul”), și caută să folosească știința și tehnologia pentru a crea o lume dacă nu întotdeauna mai bună, măcar una în care se poate supravieţui. Ceea ce este în joc aici, pe tărâmul moralităţii la fel de bine, este capacitatea de a folosi schimbarea pentru a îmbunătăţi condiția umană. Ca literatură, SF-ul are şi utopii, precum și distopii.

Adresaţi, vă rog, câteva cuvinte pentru fanii SF-ului din Romania SF. Vă mulțumesc!

Vă mulțumesc pentru posibilitatea de a-mi prezenta opiniile. Ceea ce știu despre SF-ul românesc mi se pare fascinant. O secțiune din ultimul capitol din cartea mea despre SF ca literatură mondială este dedicat SF-ului românesc. Textele SF româneşti pe care le cunosc sunt din anii ‘90. Aş aprecia foarte mult orice informații cu privire la starea SF-ului românesc de atunci încoace. Cum e SF-ul românesc astăzi ? Dacă oricare dintre cititorii români ar dori să-mi transmită opiniile lor privitoare la natura și dezvoltarea SF-ului românesc aș aprecia foarte mult, și va fi cu siguranţă menţionat în cartea mea aflată în curs de redactare. Adresa mea de e-mail este george.slusser @ ucr.edu. Vă rog să nu ezitați să mă contactați.

Sunt, de asemenea,  impresionat de calitatea întrebărilor acestui interviu. Mi-a făcut plăcere să răspund.

© Cristian Tamaş & George Slusser

Marţienii printre noi: Wells şi fraţii Strugaţki (partea I) – Prof.Dr. George Slusser

„Fundaţia” sefiştilor. Povestea celei mai mari colecţii de SF din lume : The Eaton Collection of Science Fiction and Fantasy, University of California, Riverside, CA, U.S.A.

George Slusser_1George Edgar Slusser (născut pe data de 14 iulie 1939), profesor universitar doctor de literatură comparată, co-fondator și Curator Emeritus al celei mai mari colecții SF din lume,  J. Lloyd Eaton Collection of Science Fiction & Fantasy Literature, Special Collections & Archives Department at the University of California, Riverside (S.U.A.); coordonator a douăzeci și trei de conferințe internaționale dedicate science fiction-ului (Eaton Conferences); director al Eaton Program for Science Fiction and Fantasy Studies; autor și cercetător, istoric și critic SF.

Prof. Slusser este absolvent al Universității Harvard; doctorat tot la Universitatea Harvard în literatură comparată ; A.B., University of California, Berkeley;  Diplome d’Etudes Francais, Universitatea Poitiers

A format o serie de cercetători universitari precum Howard V. Hendrix, David Leiby, Bradford M. Lyau, Daryl F. Mallett, etc.

Căsătorit cu franțuzoaica Danièle Chatelain,  profesor universitar doctor și cercetător. Este laureat al Premiului Pilgrim (cel mai prestigios premiu decernat pentru cercetare academică de către Science Fiction Research Association). A declarat cu ocazia primirii acestui premiu : „trebuie să scoatem studierea SF-ului din cadrul departamentului de engleză și s-o integrăm în cadrul literaturii comparate, studiilor interdisciplinare sau chiar să-i dedicăm SF-ului un obiect de studiu separat.”

Bibliografie selectivă

Prof. Slusser este autorul unei impresionante opere desfășurată de-a lungul a aproape patru decenii și este coordonatorul multor antologii și culegeri de studii asupra SF-ului.

Robert A. Heinlein: Stranger in His Own Land” (1973)

The Farthest Shores of Ursula K. Le Guin” (1976)

The Bradbury Chronicles” (1977)

Harlan Ellison: Unrepentant Harlequin” (1977)

The Delany Intersection” (1977)

The Classic Years of Robert A. Heinlein” (1977)

The Space Odysseys of Arthur C. Clarke” (1978)