Eseu propus pentru Premiile BSFA 2012, categoria non-ficţiune

Introducere

Cititorii fideli au ghicit deja că avalanşa mea de posturi pe blogul Paper Knife a avut un scop. În ultimele două săptămâni am postat recenzii despre toate cărţile nominalizate la Premiile Clarke şi BSFA categoria roman şi încă o mână de alte volume conectate cu Premiile Clarke. Simon Ings şi Ian R.McLeod au fost menţionaţi de către Christopher Priest într-o postare pe blogul său, menţionându-se că au fost trecuţi cu vederea în ceea ce priveşte Premiile Clarke, la fel şi Lavie Tidhar şi Adam Roberts, aceştia din urmă fiind propuşi pentru Premiul BSFA, la categoria roman. Helen Oyeyemi şi Kameron Hurley au fost menţionate în cadrul panelului Not the Clarke Award la Eastercon în 2012, împreună cu Adam Roberts şi Christopher Priest, ca autori care trebuiau să figureze pe lista propunerilor la Premiile Clarke. Şi eu ca şi alţii am fost destul de nedumerită când am văzut lista nominalizărilor la Premiul Clarke 2012.

Includerea lui Charles Stross şi a lui China Miéville nu a fost cu adevărat o surpriză; ambii scriitori fuseseră nominalizaţi înainte şi desigur Miéville a câştigat de trei ori deja, dar nu şi Stross. Cu toate acestea, nu m-am aşteptat să-i văd pe Sheri S. Tepper şi pe Greg Bear nominalizaţi (deşi amândoi au fost, de asemenea  nominalizaţi anterior), judecând din ceea ce am citit despre romanele lor. Şi în timp ce a fost clar de la Premiile Booker că Jane Rogers ar putea fi interesantă pentru un public de gen, sunt de părere că romanul ei nu era potrivit pentru Premiile Clarke. Între timp, Drew Magary nici nu a fost semnalizat de propriul meu radarul înainte de nominalizare.

Dar curiozitatea  mi-a fost stârnită fel la de mult de omisiuni cît şi de includeri, Adam Roberts, Lavie Tidhar şi Christopher Priest fiind cel mai notabili prin absenţă. Inutil s-o mai spun, n-a durat mult ca oamenii să înceapă să glumească că selecţia pentru premiile  BSFA a fost mult mai potrivită pentru Premiile Clarke decât selecţia pentru acestea. Opinia respectivă şi propriul meu comentariu despre „selecţia Clarke”, ridică un punct de vedere interesant la care o să mă întorc un pic mai târziu.

Atunci când a fost publicată lista nominalizărilor nu m-am putut hazarda să emit o opinie în cunoştinţă de cauză pentru că spre deosebire de anul trecut, nu citisem încă vreuna din cărţile finaliste. Aşa mi s-a întâmplat în 2011 când am fost convinsă că Ian McDonald va câştiga cu romanul  The Dervish House şi premiul a fost luat de Zoo City de Lauren Beukes. Am fost surprinsă, deoarece, oricât de mult mi-ar plăcut premisele şi energia acestui roman am simţit că Zoo City a avut probleme structurale, care pur şi simplu nu pot fi ignorate. Cu toate acestea, Zoo City a fost în mod clar o victorie populară, lăudat pentru prospeţime şi imaginaţie, ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva definiţia mea personală a SF-ului este arhaică şi obosită şi dacă nu exagerez dorindu-mi idei bune şi calitate literară.

Aşa cum am spus în acea perioadă, şi afirmaţia merită reiterarea, este întotdeauna o idee proastă să încerci să ghiceşti deciziile juriului Clarke, deoarece, având în vedere că întotdeauna utilizează definiţia lor proprie a SF-ului iar deliberările lor sunt întotdeauna secrete, cine dintre noi are vreo idee despre mecanismul gândirii juriului ? Având în vedere selecţia oarecum neaşteptată, în special în lumina răspunsului lui Christopher Priest şi a balamucului care a urmat, chiar am simţit într-adevăr că trebuie să fac un efort pentru a citi volumele aflate pe lista nominalizărilor.

Am vrut să văd în special dacă au existat teme evidente şi  interese emergente care ar putea oferi unele indicii cu privire la definiţia operaţională a juriului în privinţa SF-ului în acest an şi a motivaţiei naşterii acestei selecţii a juriului. Orice concluzii la care aş ajunge, acestea vor fi desigur în întregime speculative, bazate exclusiv pe lectura mea a cărţilor nominalizate  şi nu ar trebui să fie văzută ca o încercare de a îndrăzni să ştiu ce a intenţionat de fapt juriul.

Metodologie

Cu toate acestea, nu am vrut doar să citesc lista nominalizărilor. Am simţit că am nevoie de un fel de „grup de control”, faţă de care să evaluez. Din motive evidente legate de timp şi costuri nu am putut verifica întreaga listă de nominalizări aşa cum a făcut-o juriul. În schimb, având în vedere observaţiile deja făcute, lista nominalizărilor Premiilor BSFA oferă un bun punct de comparaţie. La acele romane, am adăugat apoi titlurile suplimentare recomandate de Christopher Priest şi sugestiile panelului Not the Clarke Award pentru a crea un context mai larg.

Ordinea în care mi-am publicat recenziile poate părea idiosincratică, dar pur şi simplu n-am vrut să citesc o listă apoi alta, apoi titlurile satelit, pentru că părea să se iniţieze un antagonism şi am fost deosebit de interesată să evit acest lucru. După ce am încercat diverse aranjamente, citirea recenziilor în ordine alfabetică după prenumele autorului, a părut că a stabilit cea mai echilibrată modalitate între liste şi completările ulterioare. Am stabilit că voi posta o recenzie pe zi în perioada premergătoare ceremoniei Premiilor Clarke, propunându-mi să termin pe 1 mai 2012 , cu o concluzie a reflecţiilor mele.

Am ales să nu explic ceea ce am făcut înainte de a începe publicarea recenziilor deoarece

a) nu am vrut să aibă loc o discuţie comparativă

şi

b) diavolul din mine a vrut să vadă dacă cineva îşi dă seama ce făceam. În cazul în care cineva şi-a dat seama, nu s-a exteriorizat cu nimic.

Comentariu

Ceea ce mă frapează imediat în ceea ce priveşte lista nominalizărilor la Premiile Clarke este cât de conservatoare este aceasta din punct de vedere al SF-ului, şi cât de vetustă este. Ca şi cum ar tânji după iubitele dar moartele zile ale „adevăratului” science fiction cu nave spaţiale, extratereştri, fetişizarea ştiinţei, femei aflate în pericol, bărbaţii capabili şi plini de soluţii.

Romanul lui Greg Bear, Hull Zero Three, având ca temă  succedarea generaţiilor pe o astronavă, ar fi putut părea inovator acum cincizeci de ani, dar în 2012 te aştepţi cumva la ceva mai mult de la o călătorie în spaţiu. În schimb, pare un tardiv joc spaţial á la New Wave evocând o atmosferă halucinantă, dezintegrarea societăţii de la bordul navei şi construirea unor noi fiinţe ciudate adaptate noilor circumstanţe. Aşa ceva nu contestă percepţia noastră asupra science fiction-ului cât încercarea de a reutiliza tropi vechi şi familiari.

S-ar putea spune acelaşi lucru despre The Testament of Jessie Lamb de Jane Rogers  care, aşa cum am arătat în recenzia mea, pare a avea afinităţi cu anumite catastrofe domestice de-ale lui John Wyndham. Mi-a amintit în mod evident Ziua trifidelor nu în ultimul rând, din cauza modului în care bărbaţii şi tinerele femei se confruntă cu înţelegerea faptului că sindromul decesului matern determină femeile să moară în timpul sarcinii, ceea ce înseamnă sfârşitul umanităţii, luându-se în considerare o serie de posibilităţi pentru combaterea acestei stări de lucruri.

Acest lucru părea să rezoneze cu întâlnirile lui Bill Masen cu diverse grupuri diferite toate încercând să reconstruiască lumea. Alţi comentatori au remarcat, de asemenea, o legătură cu romanul Trouble with Lichen care se axează pe creşterea efectelor longevităţii şi de asemenea, percepţia Dianei Brackley că ea are nevoie de a crea alianţe cu publicul feminin, în scopul de a se asigura că toată lumea are acces la medicamentul anti-îmbătrânire. Responsabilizarea şi retragerea dreptului de vot femeilor sunt chiar în inima romanului The Testament of Jessie Lamb şi într-adevăr, după ce am scris recenzia romanului lui Jane Rogers mi-am dat seama care sunt avocaţii acestei soluţii în faţa depopulării rapide, sacrificiului Frumoaselor Adormite, care vor muri de bună voie în timpul sarcinii pentru a asigura viitorul omenirii, aproape toate acestea vin dintr-o generaţie mai în vârstă, astfel încât există o altă dinamică, care trebuie să fie mai complet explorată.

Rule 34 de Charles  Stross şi The End Specialist de Drew Magary sunt ambele foarte „contemporane” în intriga lor (amintindu-mi întâmplător de romanul câştigător din 2011, Zoo City), dar odată ce trecem de strălucirea superficială, niciuna dintre poveşti nu pare a fi deosebit de radicală sau inovatoare. Romanul lui Stross nu este cu nimic mai mult decât o convenţională procedură de poliţie. Ştiu că Stross îşi imaginează că romanul lui s-ar referi mai degrabă la criminologia viitorului decât la o actuală procedură poliţienească, ceea ce poate explica unele ciudate fire lipsă din naraţiune.

Cu toate acestea, ceea ce  probabil că Stross consideră o caracteristică  – detalii de-a dreptul obositoare despre modul în care sunt investigate crimele în viitorul apropiat al Edinburghului – toate acestea pur si simplu stau în calea poveştii, în timp ce Marea Idee (şi acesta este de fapt o idee destul de interesantă) apare prea târziu în intrigă si este literalmente un truc tip deus ex machina. Aş susţine de asemenea că procedura poliţienească, povestea cu detectivi, numiţi-o cum doriţi, este o formă literară foarte conservatoare, instituind o serie de dihotomii clare, între bine şi rău, corect şi greşit, problemă şi soluţie, fiind invariabil condusă de o nevoie de a găsi o explicaţie şi o re-stabilire a echilibrului. Chiar şi o afirmaţie uşor îndoielnică de tipul „sunt sigur că aţi rezolvat” se încheie, totuşi, indicând faptul că aceasta este ceea ce în mod normal ar putea fi de aşteptat.

Romanul lui Drew Magary se referă la consecinţele nemuririi, un alt subiect care cu greu poate fi considerat nou în SF. În timp ce putem admira fluenţa cu care-şi prezintă naraţiunea, printr-un amestec de postări de blog, articole şi rapoarte (deşi acest lucru nu este deloc vreo abordare radicală în aceste zile), o dată ce începi să te imersezi în poveste, constaţi că este o destul de întunecată versiune a unei catastrofe domestice în care creşterea populaţiei de nemuritori conduce la scăderea resurselor, punând o presiune tot mai mare asupra resurselor naturale şi economice. Este probabil interesant în măsura în care vom vedea consecinţele, dar nu are vreun sens ca cineva cu autoritate să încerce să se ocupe de aceste consecinţe. Într-adevăr, filosofic vorbind nu există vreun sens ca această lume să fi fost vreodată reglementată de către vreun guvern. Sinuciderea este singura soluţie pentru cei care suferă de plictiseală, urmaţi de cei pedepsiţi către stat pentru crime şi introducerea vânătorilor de recompense atunci când situaţia se înrăutăţeşte.

Drew Magary mai degrabă foloseşte o idee decât spune o poveste şi ca atare, inevitabilitatea finalului naraţiunii devine enervantă. Nu obiectez la abordarea lui Drew Magary : aceea de a nu oferi speranţă. Obiectez cu toate acestea, la ideea că acest roman face ceva nou şi interesant. Aceasta este lucrarea cuiva care încearcă să scrie ceva cool pentru o audienţă cool formată din puşti. Şi nu face o treabă proastă, dar nu este deloc atât de inovator cum ar implica apariţia pe lista nominalizărilor Premiilor Clarke.

Embassytown este genul de lucru pe care am ajuns să-l aşteptăm de la China Miéville şi deşi plăcut la citit, nu există motive să crezi că romanul acesta ar împinge limitele creativităţii, fie în cazul Miéville sau al genului. Embassytown este de fapt o formă foarte tradiţională de SF, prin setarea acţiunii în viitor, prin imaginarea unei planete de frontieră şi prin tipul de sensibilitate estetică. Şi această abordare este modelată de gustul lui Miéville pentru creaturi insectoide şi pentru contopirea însufleţitului şi a neînsufleţitului. Miéville, de asemenea, încearcă să sape mai adânc în consecinţele problemelor filosofice legate de prezenţa oamenilor pe o planetă care nu este a lor şi o face mai bine decât majoritatea autorilor sefişti. În acelaşi timp, este într-adevăr acesta un Miéville contemporan ? Probabil că nu. Pe de altă parte, în comparaţie cu multe alte cărţi de pe lista de nominalizări, Embassytown este o plăcere de a fi citit, dar punctele sale bune devin în mod nejustificat exagerate. De fapt, dincolo de efectul de halou, intriga este remarcabil de inegală. Un roman care începe prin reflecţia asupra unor probleme post-coloniale ţinând de filosofia limbajului este brusc deturnat într-un roman despre o formă perversă de revoluţie înainte de a reveni brusc la preocupările sale iniţiale. Iar finalul este un pic cam slab.

Şi, în cele din urmă, romanul The Waters Rising de Sheri S. Tepper. Dacă toate celelalte cinci romane nominalizate prezintă o imagine conservatoare a SF-ului ca gen, romanul lui Tepper serveşte unui rol dublu, acela de a face ca toate celelalte cinci romane să arate mult mai bine decât în realitate, consolidând în acelaşi timp suspiciunea atâtor de mulţi cititori de mainstream că science fiction-ul este absolut iraţional şi fantezist, pe scurt, că este gunoi. Acest roman e prost scris, e prost conceput, personajele sale sunt stereotipe, conţine unele îngrijorătoare portretizări ale femeilor, în special ale fetiţelor ca obiecte sexuale. Aş putea continua aşa mult timp. Sincer nu am nici o idee de ce aşa ceva se regăseşte pe lista scurtă a unui premiu care se presupune că onorează ceea ce este mai bun în science fiction-ul scris. Juriul premiului trebuie să fi găsit ceva în acest roman, ceva ce eu n-am putut descifra, dar chiar şi conservatorismul inerent al celorlalte opţiuni nu poate explica acest lucru. Poate faptul că Sheri Tepper mai fusese anterior nominalizată a contribuit la includerea ei. Se poate doar specula şi eu personal nu pot găsi nici o explicaţie pentru includerea acestui roman în lista propunerilor la Premiile Clarke.

Per ansamblu, această selecţie sugerează prudenţă şi o lipsă de spirit aventuros.

Într-adevăr, aş merge mai departe şi aş sugera că această abordare semnifică probabil, un sentiment de nostalgie, un dor pentru un timp mai sigur şi mai simplu. Într-un mod alternativ ( şi aici trebuie să menţionez comentariile lui Jonathan McCalmont şi Paul Kincaid la postarea mea despre Cyber ​​Circus, care m-au determinat să mă gândesc la asta), abordarea ar putea fi interpretată ca o încercare de a institui o istorie diferită a science fiction-ului, una care stabileşte sau chiar consolidează persistenţa vechiului stil în ziua de azi. Această selecţie merge împotriva a ceea ce a devenit o caracteristică bine stabilită a Premiului Clarke. Am ridicat în mod indirect o obiecţie când m-am referit la romanul lui Jane Rogers, şi anume că, „în mod evident nu este material de Premiul Clarke”.

De-a lungul anilor, Premiul Arthur C. Clarke a dobândit reputaţia că a împins într-adevăr limitele atunci când vine vorba de recunoaşterea science fiction-ului bine scris şi inovator, ori de câte ori este publicat, deşi cred că în cele mai multe cazuri, se demonstrează retrospectiv că alegerea juriului a deschis discuţia despre ceea ce science-fiction-ul, nu numai ca este, dar, de asemenea, ce ar putea fi.

Desigur, aceasta a determinat o discuţie foarte animată despre artificialitatea graniţelor genului, care nu poate fi decât un lucru bun în opinia mea.

Ne aşteptăm ca Premiul Clarke să ne deschidă ochii asupra science fiction-ului atunci când selecţia pare să sugereze că genul este în retragere, sau chiar în faza de negare. Trebuie să evaluăm în mod inevitabil acest lucru şi acesta este sensul proiectului meu de lectură. După cum s-a menţionat mai devreme, lista nominalizărilor la Premiul BSFA pentru roman a fost văzută ca fiind ceea ce ar fi trebuit să fie lista nominalizărilor la Premiul Clarke.

Romanul lui Miéville apare în ambele liste, în timp ce lista nominalizărilor la Premiul BSFA  îi cuprinde de asemenea pe Lavie Tidhar, pe Adam Roberts şi pe Christopher Priest. Ceea ce mi se pare evident la proza lui Tidhar, Roberts şi Priest este modul în care toate cele trei romane contestă modelul tradiţional narativ liniar.

În ceea ce priveşte forma narativă, cel mai experimental dintre romanele nominalizate la Premiul Clarke este cel al lui Drew Margary, colaţionând cum spuneam postări de  blog, rapoarte şi aşa mai departe, sau, eventual, cel al lui Charles Stross, utilizând un punct de vedere multiplu dar chiar şi aşa, nici unul dintre romane nu evită un model narativ liniar. Într-adevăr, în cele şase romane menţionate, cea mai aventuroasă tehnică literară utilizată este flashback-ul şi cu greu aşa ceva mai poate fi considerat inovator astăzi.

Naratori care nu inspiră încredere ? Este de remarcat faptul că patru din şase romane utilizează un narator la persoana întâi. Din nou, însă, acest lucru nu mai este radical în măsura în care un narator la persoana întâi este prin definiţie nesigur, sau în orice caz un observator incomplet.

Dacă ceva este ciudat, este cât din greu muncesc autorii acestor naraţiuni pentru a-i transforma  pe povestitorii lor în unii de încredere. După cum se dovedeşte, personajul John Farrell al lui Margary este un instrument ambulant de documentare, romanul fiind compilat din însemnările sale, astfel încât cu excepţia cazului în care compilatorul este nefiabil, nu există vreun sens pentru pierderea direcţiei. Utilizarea persoanei a doua în linia narativă a romanului lui Stross, Rule 34 este o experienţă complet imersivă aşa că dacă ai pierdut ceva … ei bine, chiar ai pierdut ceva ?

Romanul lui Jane Rogers este categoric şi în mod explicit un testament personal aşa că trebuie să presupunem că Jessie Lamb înregistrează tot ce-şi poate aminti, şi având în vedere conotaţiile religioase şi juridice ale „testamentului”, suntem obligaţi să presupunem că în cel mai rău caz ea poate comite păcatul omisiunii, mai degrabă decât cel al disimulării şi oricum, în cazul în care o face, n-avem absolut nici o cale de a afla. Romanul lui Greg Bear are un narator la persoana întâi care oscilează între a fi tabula rasa şi a avea acces la amintirile din trecut, precum şi o mulţime de informaţii care sunt pur şi simplu inaccesibile mare parte din poveste, dar acesta nu este un narator intenţionat nefiabil ci unul având găuri masive acolo unde ar trebui să fie amintirile, bazându-se în mare măsură pe încarnările sale anterioare care ar trebui să vehiculeze informaţii în scris. Numai Miéville are un narator la persoana întâi care ar putea fi considerat cu adevărat nefiabil, dar nu este foarte clar, nici chiar la sfârşit ce ar putea ascunde personajul Avice Benner Cho. Sheri Tepper optează pentru o naraţiune la persoana a treia, ceea ce este, probabil, la fel de bine, având în vedere starea intrigii.

Să ne întoarcem la romanul Islanders de Christopher Priest. Este construit ca un repertoriu, ca un ghid al insulelor Arhipelagului de Vis, dar aşa  cum cititorul îşi dă seama rapid, romanul este de fapt o serie de naraţiuni deconstruite, dispersate geografic, ţinute împreună de liantul memoriei. Cititorul este obligat să adune laolaltă mici fragmente de informaţii, în scopul de a construi poveştile romanului. Repertoriul de fragmentare intenţionată a geografiei devine o metaforă pentru topografia eluzivă a Arhipelagului de Vis. Nimic nu se potriveşte şi chiar dacă a existat o hartă, aceasta nu ar avea sens. Este în natura unui repertoriu de a fi un artefact compilat, scris de autori anonimi, ceea ce înseamnă că naraţiunea este deposedată de mai multe puncte de referinţă diferite – timpul compoziţiei este un asemenea punct de referinţă, iar lipsa unui cadru de timp referenţial este o caracteristică marcată. Spunând-o pe şleau, e o carte greu de citit, dar nu numai că este o explorare fascinantă a Arhipelagului de Vis, un loc despre care Priest a scris deja de un număr de ori, este performantă în modul în care ne arată cum putem pune împreună o imagine a lumii. Şi de fapt nu este science fiction-ul o reflecţie despre modul în care înţelegem lumea ?

Osama de Lavie Tidhar, de asemenea, se angajează cu această incertitudine narativă, deşi într-un mod destul de diferit. Acesta este parţial o istorie alternativă, dar chiar natura istoriei alternative este alunecoasă, iar cititorul se mişcă între lumi,  şi de asemenea, în afară şi înăuntrul ficţiunii. La nivelul cel mai simplist, admir modul în care romanul nu începe în felul în care am presupune că o istorie alternativă ar trebui să înceapă, cu o semnalizare conştientă a diferenţelor dintre lumi, nici măcar cu o idee clară asupra lumii despre care vorbim. Adam Roberts, de asemenea, distruge zidurile ficţionale, dar, atrăgând atenţia asupra artificialităţii lor şi prin satirizarea lor. Ne aducem aminte de piesele de teatru ale lui Bertold Brecht, ceea ce în mod deliberat atrage atenţia asupra lor înşişi ca artefacte dramatice.

Ceea ce toate cele trei romane au în comun este un fel de confirmare ludică a cadrului de gen, urmată de un pas peste gard şi evaluarea a cât de profund se utilizează ideile genului. Dintre romanele nefinaliste pe care de asemenea le-am citit, Mr. Fox de Helen Oyeyemi, prezintă în mod clar trăsături similare. Oyeyemi utilizează o bine cunoscută poveste, una având deja o serie de variante şi o zguduie bine repovestind-o dar, de asemenea, o şi explorează din alte unghiuri ficţionale, dilatând-o şi îndoind-o.

Tehnicile sunt în mod clar legate de acelea utilizate de către Christopher Priest, Lavie Tidhar şi Adam Roberts, numai subiectul indică faptul că acesta nu este science fiction. Simon Ings o ia pe o cale diferită, folosind teoria ştiinţifică. Este dificil să-i surprinzi toate profunzimile, dar acesta este un mod minunat de modelare a unei  naraţiuni. (Şi trebuie să-i opuneţi volumul 36 Arguments for the Existence of God: A Work of Fiction  de Rebecca Goldstein, un roman despre ştiinţă, dar cu siguranţă nu un roman de science fiction).

Toate romanele despre care am discutat ar putea fi numite dificile cu siguranţă, sunt genul de romane pe care îmi place să le citesc cu un set de post-it-uri la îndemână, aşa încât să pot să etichetez conexiunile şi mă bucur să citesc naraţiuni care-mi cer să fac asta. Interesant, s-ar părea că acei membri ai BSFA care au propus titluri simt la fel. Spun „interesant”, având în vedere faptul că nişte premii populare nu sunt neapărat legate de calitatea literară, ci mai mult despre cărţi şi autori pe care oamenii se întâmplă să-i placă, mai ales cazul din urmă. Premiile Hugo deservesc o circumscripţie specială, una care este la fel de mult condusă de sentiment şi gust personal. Reflectă un punct de vedere foarte distinctiv în a citi de şi pentru plăcere, desigur nu un mod pe care să-l recunosc personal, ci unul pe care îl pot accepta.

S-ar putea argumenta că Premiile BSFA sunt conduse de un set similar de imperative şi într-o oarecare măsură, ar putea fi adevărat. Cu toate acestea, este clar pentru mine că avem de-a face cu un grup foarte aventuros de cititori, proveniţi din BSFA şi dintre participanţii la Eastercon  iar lista de nominalizări reprezintă ceea ce ei citesc şi apreciază.

Da, Adam Roberts şi Christopher Priest sunt scriitori binecunoscuţi ale căror lucrări, în general, sunt mult admirate. Lavie Tidhar este un promotor energic al altor autori, precum şi un scriitor prolific. Dar la fel de bine se poate afirma că Charles Stross este un autor popular şi bine cunoscut, ca să nu mai vorbim de faptul că este un blogger prolific, dar toate acestea nu au fost suficiente să-l propulseze pe lista propunerilor pentru premiul BSFA. Kim Lakin-Smith este, desigur, bine cunoscută membrilor BSFA, şi poate că asta a contribuit parţial la prezenţa ei pe lista nominalizărilor, este evident din Black Sunday“, dacă nu, în opinia mea, din Cyber ​​Circus, că scrie bine şi că locul ei pe această listă a fost meritat.

Ceea ce trebuie să fie clar din asta, însă, este faptul că „dificultatea” unui roman nu este o barieră pentru a fi pe lista nominalizărilor unui premiu popular. În acest caz, ne întrebăm ce le lipseşte unor Lavie Tidhar, Adam Roberts şi Christopher Priest atunci când vine vorba de a fi incluşi pe lista propunerilor pentru Premiul Clarke. Romanele lor sunt subtile şi complexe, aşa cum într-adevăr este şi romanul lui Simon Ings şi aş spune că cel mai bun fel de science-fiction este tocmai acesta. Cu toate acestea, selecţia propunerilor pentru Premiul Clarke pare să fi fost puternic înclinată spre o prezentare foarte superficială a SF-ului, adică alegerea unor romane care pot fi identificate în mod clar, fără prea mult efort, ca fiind science fiction. Rezultatul acestei selecţii cu toate acestea, este că nominalizările par a fi mai puţin satisfăcătoare la lectură.

Un alt lucru pe care îl simt în cadrul nominalizărilor Premiilor Clarke din acest an este lipsa energiei. E greu de cuantificat această proprietate. Adrenalină, poate ? Zoo City a debordat de aşa ceva încât am stat trează toată noaptea să termin romanul. Romanul lui Lavie Tidhar posedă cu siguranţă acest tip de energie şi la fel şi Helen Oyeyemi şi, de asemenea, God’s War de Kameron Hurley. God’s War a fost neeligibil pentru Premiul Clarke, dar o mulţime de oameni ar fi vrut să-l fi văzut acolo, şi cred că este un roman profund şi problematic şi de asemenea, un roman greu de neglijat. Nu i-am invitat pe cititori să reflecteze în acelaşi mod asupra unor cărţi, dar au fost nişte lecturi interesante care au condus la o adevărată efervescenţă intelectuală. În calitate de critic, vreau să citesc continuările.

S-ar putea discuta dacă romanul lui Stross posedă sau nu energie, în special având în vedere comentariile infame ale Christopher Priest despre „căteluşul de internet”. Romanul lui Stross este energic, chiar obositor de energic, subliniind toate lucrurile strălucitoare, dar în timp ce vreau ca ficţiunea să mă ţină trează noaptea, chiar nu vreau să mă bată la cap cu inventivitatea ei.

Să ne uităm la Rule 34 în comparaţie cu un roman pe care l-a Christopher Priest l-a recomandat,  Wake Up and Dream de Ian R McLeod. Personajul său principal, după cum s-a observat deja, este un detectiv particular, Clarke Gable, iar Wake Up and Dream este nu numai un roman poliţist, ci şi o istorie alternativă. Mi se pare că McLeod a făcut o treabă decentă creând o alternativă credibilă pentru un Los Angeles al anului 1940. Romanul începe cu un punct de divergenţă, dar aşa ceva nu domină romanul prin orice mijloace, astfel încât să nu putem admira inteligenţa autorului în această extrapolare.

În acelaşi mod, cu atenţie şi discreţie, Ian R.McLeod pune bazele ştiinţei din spatele povestirii lui. Filmele „senzoriale” au înlocuit în scurt timp filmele vorbitoare ca experienţă cinematică, dar ceea ce devine clar în timp ce povestea se desfăşoară este că interesele legitime în tehnologia „senzorialelor” iau deja în considerare modul în care acestea ar putea exploata experienţa cinematografică transferând-o în viaţa de zi cu zi şi producând o populaţie imbecilizată. La scara microcosmosului vedem ceea ce se poate realiza într-un spital de boli mintale. Este şocant, cu atât mai mult cu cât McLeod prezintă situaţia într-un mod foarte discret.

Charles Stross este pe o pistă nu cu mult diferită, postulând existenţa unui software care-i poate identifica pe cei susceptibili de a comite crime, iar problema aici este faptul că software-ul a atins conştiinţa de sine şi se consideră a fi un justiţiar. În multe privinţe, aceste două romane abordează acelaşi subiect, dar cel al lui McLeod este fără îndoială piesa mai cerebrală având aceleaşi preocupări precum Stross, dar fără a lăsa cititorul bătut măr şi aruncat într-un colţ, bocind că se predă. Care este romanul mai bun ?

Desigur, aceasta face parte din joc, să ne plângem de cărţile care au ratat nominalizarea. Un număr de persoane şi-au exprimat surprinderea că romanul The Godless Boys de Naomi Wood a fost lăsat pe din afară. Dar  Zone One de Colson Whitehead ? Amândouă, pe lângă McLeod şi Oyeyemi, au fost propuse juriului Premiului Clarke. Ce romane s-au pierdut ? În mod corect, trebuie remarcat faptul că premiul este supus la fel de mult capriciilor a ceea ce se publică în orice an dat în Marea Britanie, deoarece definiţia SF-ului rămâne la latitudinea juriului, şi, de asemenea, foarte important, la ceea ce editorii sunt dispuşi să propună Premiilor. Juriul a cerut cărţi în trecut şi editorii au refuzat să le trimită. Deci, absenţa unui titlu nu înseamnă în mod automat că juriul l-a trecut cu vederea. Pe de altă parte, lista din acest an sugerează pe de o parte că n-a fost prea multă acţiune dincolo de nişa genului, sau că, lăsându-i la o parte pe editorii mainstream recalcitranţi nici juriul n-a cerut alte texte. Dar, din nou, nu putem şti vreodată.

Concluzie

În măsura în care pot ajunge la o concluzie, sentimentul meu este că indiferent de lista de nominalizări a Premiului Clarke, genul are încă o mulţime de posibilităţi. Lecturile mele ale listei de nominalizări pentru roman ale Premiilor BSFA, precum şi recomandările făcute de către Christopher Priest şi  ale panelului Not the Clarke Award sugerează în mod cert că aşa este. Listele altor persoane indică faptul că există material suficient care ar trebui să fie, de asemenea, citit. De-a dreptul misterios, atunci, este motivul pentru care lista nominalizărilor Premiului Clarke nu reflectă acest lucru. Nu celebrarea science fiction-ului în toată splendoarea sa inovatoare o aştept de la Premiul Clarke. Avem în loc viziunea unor tropi vechi şi nervoşi, duduind cu nerăbdare în jurul focului de tabără, simţindu-se ameninţaţi, sperând la vremuri mai bune, şi în tot acest timp ignorând cu desăvârşire faptul că doar peste puţin timp îi aşteaptă o vibrantă existenţă literară.

Şi câştigătorul este ?

Am cârcotit despre rezultatele Premiului Clarke în acest an, în parte pentru că nu vreau să mă fac de râs pentru a doua oară, în parte pentru că simt că îmi dau seama că nu vorbim despre cel mai bun roman SF al anului ci despre cel mai puţin prost  de pe lista nominalizărilor, ceea ce pentru mine nu este ceea ce ar trebui să fie.

La panelul Not the Clarke Award de la Eastercon, a existat un fel de ceartă dacă ar trebui ca Greg Bear sau Sheri Tepper să fie primii scoşi de pe lista nominalizărilor. Deci, în ceea ce mă priveşte, romanul lui Tepper ar trebui să dispară primul, ca science fiction este prost şi ca roman e şi mai prost. Apoi urmează romanul lui Bear, pentru că e atât de obosit. După aceea, aş renunţa la romanul lui Drew Magary deoarece aceasta nu are vreo caracteristică inovatoare. Este un jeu d’esprit al unui tânăr scriitor inteligent. Dacă va scrie un alt roman SF, voi fi dornică să-l citesc dar are nevoie să sape mai adânc. Romanul lui Stross este un fel amiabil de naraţiune, dar încearcă prea din greu pentru ceea ce este, ceea ce mă conduce la China Miéville şi la Jane Rogers. Miéville este cea mai sigură alegere având în vedere poziţia sa în cadrul genului, iar romanul său de asemenea, pare sigur. Şi mai rămâne Jane Rogers. Sunt conştientă de faptul că Rogers a scris şi alte romane de gen, şi The Testament of Jessie Lamb este un roman bine construit. Dar ce ne spune despre science fiction-ul anului 2012? Că este rătăcit în trecut, revizitând idei vechi şi tropi uzaţi? Este acesta modul în care science fiction-ul ar trebui să se prezinte în lume?

 

Addendum

Discutând cu Ian Sales despre postarea cu acest subiect de pe Twitter, el a subliniat faptul că în cadrul discuţiei mele despre cărţile finaliste la Premiul Clarke, am considerat că romanul Rule 34 de Charles Stross ca fiind cel mai probabil câştigător şi nu The Testament of Jessie Lamb de Jane Rogers.

Reflectând la asta cred că are dreptate. În cele din urmă, am ales cartea care am vrut eu să câştige, mai degrabă decât să permit învingătorului să se detaşeze din propria prezentare a SF-ului din lista nominalizărilor. Deşi încă prefer s-o văd câştigând pe Jane Rogers, sau pe Miéville, n-aş fi fost surprinsă dacă Stross ar fi câştigat . Dar, aşa cum am spus de mai multe ori, a ghici la ce s-a gândit juriul nu este o atitudine înţeleaptă.

Va urma.

© Maureen Speller Kincaid

Titlul original : The Shortlist Project : http://paperknife.maureenkincaidspeller.com/2012/05/shortlist-project.html

Traducere de Cristian Tamaş.

Traducerea şi publicarea s-au realizat cu acordul doamnei Maureen Speller Kincaid. Îi mulţumim.

Maureen Speller Kincaid s-a născut în 1959, în Oxford, Marea Britanie.

Este critic SF, recenzor, autor, editor, fan. Membru şi fost administrator al British Science Fiction Association. Doctorat în literatura americană la Universitatea din Kent (Marea Britanie), Bachelor of Arts în literatură engleză, Master of Arts în studii post-coloniale.

Colaborări la revistele Foundation, Interzone, Science-Fiction Studies, Analog, Asimov’s, Vector, Matrix (editor), Strange Horizons, The Zone, Paperback Inferno. Rubrică proprie, The Mere Touch în Weird Fiction Review.

Autoarea volumului de critică, And Another Thing … A Collection of Reviews and Criticism (2011).

Premii : Nova Award for Best Fan Writer, 1998,  Hugo Award nominee for Best Fan Writer, 1999.                    Fan Guest of Honour: Evolution, (Eastercon 1996), Con Committees: Mexicon 2-4; Novacon 1999, 2000; editorul fanzinelor Snufkin’s Bum, Steam Engine Time (împreună cu  Bruce Gillespie şi Paul Kincaid).