Eseu propus pentru Premiile BSFA 2012, categoria non-ficţiune         

 

„By Light Alone” de Adam Roberts : recenzie de Maureen Speller Kincaid

 

Dacă aşa cum ne place să spunem, science fiction-ul este o formă literară într-un intens dialog cu sine însuşi datorită modului în care scriitorii îşi trec de la unul la altul şi-şi folosesc ideile, testându-le, dezvoltându-le, extinzând conversaţia creativă, ca să spunem aşa , atunci unde ar trebui să-l poziţionăm pe Adam Roberts ?

Scrie fără îndoială, science fiction, dar angajamentul lui cu genul ar putea părea, unui observator, mai degrabă degajat, poate un pic dezinvolt, ca şi cum nu l-ar lua cu adevărat în serios.

Recunosc că am luptat cu operele sale de-a lungul anilor şi într-adevăr, nu i-am mai citit niciunul dintre romane, de la „Snow” încoace.

Paul Kincaid a scris despre propria-i pată oarbă critică în ceea ce-l priveşte pe Adam Roberts în eseul „Learning to Read Adam Roberts şi a propus ca  textele lui Roberts să fie citite ca pe nişte „satire menippeene”.

Criticul Northrop Frye a preferat termenul „anatomie” (ca în „Anatomia melancoliei” de Robert Burton) şi acesta  este termenul pe care-l voi folosi în această analiză a romanului „By Light Alone”. Pentru că mi se pare acum că de fapt contribuţia lui Roberts nu este atât de mult o încercare de a extinde ideile ci un interogatoriu necruţător al figurilor de stil arhi-uzate ale SF-ului și o examinare a modului în care acestea funcţionează sau nu.

Pentru a lua un exemplu din „By Light Alone”, prin efectuarea modificării genetice corespunzătoare şi prin creşterea părului, a devenit posibil ca oamenii să realizeze fotosinteza şi, astfel, să evite moartea prin inaniţie. Dar în timp ce mulţi scriitori de science-fiction ar fi prezentat modificarea ca pe ceva pozitiv şi ar fi scris din punctul de vedere al celor care au suferit modificarea, susţinându-i pe “mutanţi” în faţa opresiunii inevitabile şi a persecuţiei (şi aici mă gândesc la „Beggars in Spain” de Nancy Kress), Adam Roberts face ceva destul de diferit şi pe două fronturi diferite.

În primul rând – şi acest lucru este, în sine, SF pe faţă – Adam Roberts sugerează dezavantajele practice ale fotosintezei, cum ar fi de exemplu cât timp ar putea dura aceasta pentru a hrăni un om, cât de uşor este să ucizi pe cineva tăindu-i părul şi cel mai semnificativ pentru acest roman, cum fotosinteza poate susţine viaţa umană doar într-un anumit grad.

Este imposibil de exemplu pentru o femeie de a duce o sarcină la termen, fără a completa fotosinteza cu aşa-numita hrană „grea”, a cărei achiziţie conduce la nevoia femeilor de a lucra în scopul de a câştiga bani și a cumpăra alimente în timp ce bărbaţii nu fac decât foarte puţin. Ştiinţa strălucitoare este copleşită de necesitatea economică şi în universul lui Adam Roberts nu există nici un motiv pentru a investi în rezolvarea acestei probleme, deoarece, ei bine, de ce ar munci bărbaţii când aşa ceva nu este în avantajul lor, iar femeile muncesc prea din greu pentru a mai avea timp să protesteze.

Dar acest lucru este dezvăluit abia mai târziu. Pentru început, cititorul explorează aceasta lume post-catastrofică prin ochii lui George şi Marie, un cuplu bogat, având doi copii, Leah şi Ezra. Sau, mai degrabă, nu explorează, deoarece George şi Marie sunt atât de preocupaţi de ei înşişi, încât este aproape imposibil de a obţine vreun sens din ceea ce se întâmplă dincolo de limitele existenţei lor imediate. A afla ştirile este considerat vulgar. A mânca alimente “grele” este un semn distinctiv al bogăţiei, iar a mesteca şi scuipa hrana este ultima tendinţă în modă. Părul scurt este un semn al statutului privilegiat; Marie are o adevărată repulsie faţă de „flocoşii” care îi servesc în cocheta stațiune de schi.

„Lăţoşii” sunt discreditaţi pentru obiceiurile lor, dar adevăratul dispreţ este rezervat pentru „job suckers”, cei care lucrează pentru a câştiga bani pentru „mâncarea grea”, dar care-şi păstrează părul scurt, cu alte cuvinte, cei care aspiră să fie bogaţi.

Clasa şi diferenţele de clasă, reprezintă esenţa acestui roman. Toate acestea cititorul le află prin sugestii, prin frânturi de conversaţie şi tulburătoare străfulgerări ale altor moduri de viaţă, ca un copil observând dar de-abia înțelegând lumea adulţilor. Cu excepția faptului că aici adulţii sunt ca niște copii răsfăţaţi, având posibilitatea de a refuza sau de a scăpa de tot ce nu le place. Şi din nou avem o figură de stil: o comunitate autistă, care este pe cale să fie adusă la o bruscă şi de-a dreptul brutală conştientizare de către o intruziune din nebăgata în seamă lume exterioară. Cu excepţia faptului că atunci când Leah este răpită de persoane necunoscute, George și Marie sunt uimiţi că nimeni la nivel local nu pare a fi deosebit de interesat de dispariţia copilului sau decis de a ajuta în vreun fel ca Leah să fie găsită. În schimb, Marie îşi ia „nervii sensibili” înapoi la New York, lăsându-l pe George să se lupte ineficient cu birocraţia locală înainte de a se întoarce acasă.

Ar fi greu să nu te gândesti la cazul Madeleine McCann, și să nu compari neîncetata campanie a familiei McCann de a-şi găsi fiica, cu răspunsul lui Marie, un amestec de indignare cu privire la prejudiciul făcut (de obicei Marie este indiferentă faţă de copiii ei), precum şi indignarea sa faţă de indiferenţa tuturor celor din jurul ei atunci când ea cere ajutor. Marie pur şi simplu nu este obişnuită să nu fie băgată în seamă. George este un pic mai mult angajat emoţional, dar de asemenea, este complet depăşit de situaţie. Şi chiar prietenii lor par în cea mai mare parte indiferenţi.

Am putea compara această naraţiune  cu romanul „Gods Without Men” de Hari Kunzru în care se descrie, de asemenea pierderea misterioasă a unui copil, dar care, detaliază printr-un contrast puternic răspunsul contemporan la o astfel de pierdere, cu nişte străini totali care încearcă să găsească un loc în această dramă. Cu alte cuvinte, aflăm la fel de multe despre lumea lui Roberts din ceea ce oamenii nu fac mai degrabă din ceea ce fac. Unul din momentele cele mai uimitoare ale romanului lui Adam Roberts survine atunci când Marie se repoziţionează ca  agent activ în drama răpirii fiicei ei când ştiam deja că ea complet absentă şi a refuzat să participe în  orice fel până când fiica ei este eliberată.

Eliberarea este un alt punct de interes. Unul dintre cunoscuţii lui George angajează o femeie care este pricepută în găsirea persoanelor dispărute şi aproape miraculos, poate prea miraculos, o recuperează Leah după un an. Este clar de la început că ceva nu este în regulă, şi că pe măsură ce povestea se desfăşoară cititorul poate specula fericit, dar în cadrul romanului nimeni nu contestă niciodată situaţia, probabil din cauza indolenţei care caracterizează atât de mult din ceea ce se întâmplă, sau, poate, deoarece, în profunzime personajele  nu îndrăznesc.

Reîntoarcerea lui Leah este suficientă pentru a produce un colaps în relaţia lui George și Marie, în timp ce George începe să-şi pună  un pic mai multe întrebări despre lume și încearcă zadarnic să experimenteze el însuși devenind un  „flocos” şi să se implice în „politică” în timp ce Marie se implică într-un proiect care-şi propune “ecologizarea” New York-ului ceea ce în principiu înseamnă alungarea oamenilor din casele lor şi distrugerea acestora cu buldozerul.

Am putea petrece încă o “happy hour” stabilind paralele între aceasta atitudine și atitudinile faţă de prezenţa amerindienilor nativi în pre-catastrofă şi în cadrul  Americii pre-columbiene. Acest lucru este, la urma urmei, un proiect conceput pentru a elimina pur şi simplu „flocoşii” din peisaj, precum proiectele din secolul al XVIII-lea de a muta satele  pentru a „îmbunătăţi” peisajul.

Roberts contracarează această viziune a situaţiei într-un mod oblic care are sens prin reflecţie ulterioară, dar care este în felul său foarte elocvent. Din nou, este refuzul de a se angaja la un nivel personal, emoţional, în schimb, Adam Roberts relatează povestea Issei, fata care pare a fi venit de nicăieri în lumea „flocoşilor”, ceea ce este o aluzie la alegorie.

Cine sau ce este de fapt Issa nu aflăm niciodată cu adevărat; propria ei înţelegere în ceea ce priveşte provenienţa ei nu pare a se potrivi cu alte părţi ale poveştii, dar cu atît de multe puncte de vedere care poate că nu sunt veridice, dar sunt cu cu siguranţă parţial adevărate, în toate sensurile a cuvântului, pentru că este dificil să se ajungă la un adevăr definitiv.

Şi asta este ceea ce îmi place atât de mult la romanul „By Light Alone”, acest refuz de a urma un traseu narativ standard. Există o aromă distinct ballardiană despre acest roman, cu a sa lume semi-scufundată și imagini ale „flocoşilor” tolăniţi la soare, cu părul răspândit în spatele lor, dar, în acelaşi timp, Adam Roberts subminează delicioasă melancolie ballardiană, prin utilizarea unor astfel de personaje şocant de solipsiste şi demonstrează în acelaşi timp eşecul grandios al măreţei idei sciento-ficţionale.

Va urma.

© Maureen Speller Kincaid

Titlul original : The Shortlist Project : http://paperknife.maureenkincaidspeller.com/2012/05/shortlist-project.html

Traducere de Cristian Tamaş.

Traducerea şi publicarea s-au realizat cu acordul doamnei Maureen Speller Kincaid. Îi mulţumim.

 

Maureen Speller Kincaid s-a născut în 1959, în Oxford, Marea Britanie.

Este critic SF, recenzor, autor, editor, fan. Membru şi fost administrator al British Science Fiction Association. Doctorat în literatura americană la Universitatea din Kent (Marea Britanie), Bachelor of Arts în literatură engleză, Master of Arts în studii post-coloniale.

Colaborări la revistele Foundation, Interzone, Science-Fiction Studies, Analog, Asimov’s, Vector, Matrix (editor), Strange Horizons, The Zone, Paperback Inferno. Rubrică proprie, The Mere Touch în Weird Fiction Review.

Autoarea volumului de critică, „And Another Thing … A Collection of Reviews and Criticism” (2011).

Premii : Nova Award for Best Fan Writer, 1998, Hugo Award nominee for Best Fan Writer, 1999. Fan Guest of Honour: Evolution, (Eastercon 1996), Con Committees: Mexicon 2-4; Novacon 1999, 2000; editorul fanzinelor Snufkin’s Bum, Steam Engine Time (împreună cu Bruce Gillespie şi Paul Kincaid).