Eseu propus pentru Premiile BSFA 2012, categoria non-ficțiune

Partea a IV-a

Greg Bear_Hull Zero Three“Hull Zero Three” de Greg Bear – o recenzie de Maureen Speller Kincaid

E întuneric. Şi el nu are nici o idee unde e, sau de ce şi-a căpătat conştiinţa. Cineva deschide sacul în care se află, îl apucă, insistă ca el să se mişte. El se naşte. Este tabula rasa, învăţând cuvinte, dar deja plin de cuvinte a căror prezenţă n-o chestionează. El este naratorul la persoana întâi şi va oscila între cunoaştere şi ignoranţă iar cititorul va pierde prea mult timp întrebându-se de ce se întâmplă acest lucru, şi va căuta o explicaţie care atunci când va veni, nu este atât o explicaţie, ci o vagă fluturare a mâinii de tip, “ei bine, evident…”.

Ceea ce m-a izbit cel mai mult când am citit “Hull Zero Three” este cît de demodat e acest roman.

Cea mai bună descriere a fost aceea a unei naraţiuni retro-New Wave de tip “astronavă generaţională”, un trop incredibil de uzat.

Enciclopedia Science Fiction-ului observă că e un trop care nu a prea mai fost folosit din anii 1970 încoace, şi chestia asta nu e foarte surprinzătoare. S-au scris texte despre oameni care-şi dau seama că se află pe o astronavă  şi nu pe o planetă, s-au scris texte în care oamenii treziţi din animaţie suspendată realizează că ceva teribil de greşit s-a întâmplat pe navă şi trebuie s-o salveze; s-au scris texte despre sosirea astronavei la destinaţie, echipajul dându-şi seama că ceva a mers teribil de greşit, și viitorii colonişti trebuie să lupte pentru a supravieţui. Iar după “Cartea a Soarelui Lung” a lui Gene Wolfe, mă întreb ce altceva a mai rămas de spus.

“Hull Zero Three” încearcă să se eschiveze de la enunţarea clişeului privind uitarea  de către echipaj a scopului şi destinaţiei călătoriei, evitând alt clişeu obosit (plasarea echipajului în animaţie suspendată) prin prezentarea navei ca un laborator de inginerie genetică, condus de foarte puţini oameni.

Intenţia autorului este de a ne convinge că atunci când nava va ajunge la destinaţie, va sintetiza fiinţe umane capabile rezolve orice posibile circumstanţe. Efectiv, vorbim despre un serviciu de comandă la domiciliu a forţei de muncă. Acest lucru, în felul său, este în întregime pragmatic, şi mai degrabă regret că nu ni se arătă cum ar putea funcţiona aşa ceva în practică. Cu toate acestea, şi, desigur, trebuie să existe un “totuşi”, ceva a mers prost în decursul călătoriei, fapt care a determinat echipajul navei să se împartă în două facţiuni, una pledând pentru procesul deja planificat de atingere a destinaţiei, planetă care pare să fie deja locuită, şi alta evident împotrivă, argumentând că nava ar trebui să găsească o altă destinaţie. Cele două grupuri au sechestrat pe rând conducerea  şi în decursul unui asemenea conflict, astronava a fost afectată de explozia unei supernove, fiind grav deteriorată.

Cele două facţiuni se luptă în continuare pentru supremaţie în momentul în care naratorul (la persoana întâi) capătă conştiință şi încearcă să-şi da seama ce se întâmplă. Ce devine treptat clar este faptul că el nu este primul care a trecut prin acest proces, aşa cum realizează treptat. Predecesorii săi au învăţat să transmită informaţii prin intermediul unor mici jurnale şi aşa primim necesarele info-dump-uri. Şi asta se face  suficient de îngrijit (deşi pentru numele lui Dumnezeu, de ce am avem nevoie de jurnale scrise de mână pentru a comunica aşa ceva ?), dar subliniază unul dintre principalele puncte slabe ale acestui roman, iar noi, la fel ca naratorul, ne bazăm foarte mult pe predecesori în scopul de a merge mai departe.

Într-adevăr, uneori am avut sentimentul că sunt un pion amărât într-un joc destul de sadic pe calculator, nivelarea fiind realizată numai după repetiţii interminabile ale etapelor jocului. De altfel, o mare parte din călătoria personajului parcurgând diversele învelişuri ale cocăi navei este destul de asemănătoare, naratorul adunând alimente, însoţitori şi informaţii care îi permit să continue un voiaj iniţiatic care în cel mai bun caz pare chiar nebulos.

Naratorul, al cărui nume descoperim în cele din urmă că este Sanjay, face parte dintr-un experiment genetic efectuat de cineva – care, deşi nu este clar – intenţionează să smulgă în cele din urmă controlul navei de la cei care doresc să continue cu planul original.

Sanjay şi însoțitorii săi sunt rezultatul unui bricolaj al cuiva care a experimentat mixajul genetic: astfel, creatura destinat să fie un ucigaş are o conştiinţă puternică, morala și voința de a spune nu, foarte convenabil, nu – toată chestie e de-a dreptul  înălțătoare, dar miroase prea a deus ex machina, sau o fi vorba de misterioasa prezenţă care în mod inexplicabil bântuie nava.

Când povestea atinge punctul culminant, Sanjay are o întâlnire cu “Mama Navei”, întruchiparea fizică a facţiunii care vrea să abată nava de la destinaţia inițială. Precum zeiţa Diana a efesenilor, ea este înconjurată ca o regină a stupului, de copiii ei de sex feminin, “lucrătoarele” ei. Scopul ei constă în protejarea acestora şi a lui Sanjay, sau mai degrabă nu a lui Sanjay, ci a fratelui său geamăn, Sanjim, care este destinat de a-i deveni consort fiind creat chiar în acest scop (sic !). Sanjay, pe de altă parte, ca urmare a experienţelor sale cumulative este conştient de pericolul care îl reprezintă Mama Navei, cu dorinţa ei fanatică de a-şi salva copiii. Nu te poţi abţine de a te întreba ce naiba se întâmplă aici – figura mamei devotate înfăţişată ca un tiran opresiv. Conceptul de egalitate al sexelor merită, fără îndoială în acest caz o detaliere pe care nu am timp să o dezvolt aici.

Acest decor este simptomatic pentru o problemă mai profundă a acestui roman. Cum s-a ajuns la acest stadiu este mult mai interesant decât faptul de a se fi ajuns la acest stadiu, încă avem doar un acces fragmentar la acele evenimente, în mare parte presupunerile unor personaje sau un rezultat al obţinerii accesului la fişiere informatice deteriorate .

Există un episod de “pase magnetic-mistice” la sfârşitul romanului, dar chiar şi atunci explicaţia pare mai subţire decât o cere situaţia. Amintiţi-vă că avem de a face cu o astronavă generaţională aproape în întregime distrusă, pe care mişună mutanţi  şi câţiva  “supravieţuitori”, urmaşi al căror loc de muncă este sortarea haosului genetic.

Nu mă pot opri să nu mă gândesc la o afirmaţie a lui James Tiptree Jr. despre scrierea unei povestiri: “Trebuie să începi la 500 de picioare în subteran într-o zi întunecată şi să nu le spui nimic”. Acest roman începe cu siguranţă prin a respecta aceste criterii; din păcate, de asemenea, tot acolo se şi opreşte.

Nu este treaba unui critic să se plângă despre romanul pe care l-ar fi scris un autor ci de a analiza romanul pe care l-a scris. În acest caz, este dificil să se evite concluzia că lucrurile cu adevărat interesante s-au întâmplat înainte ca romanul să fi început iar cititorul a fost invitat la petrecerea de epurare a naraţiunii. În timp ce turul organizat al diferitelor învelişuri ale navei are un anumit interes este o chestie minoră în comparaţie cu, să zicem,  astronavele din romanul lui Alastair Reynolds, “Revelation Space”.

Personajele sunt, conform modei, cuceritoare dar se simte că acestea au fost foarte atent construite, nu numai pentru a servi scopurile lor iniţiale în cadrul arcei interstelare ci mai ales de a apela la “caldele” emoţii din partea cititorului pentru ca împreună cu acesta să formeze o echipă. Scrisul lui Greg Bear este de prea multe ori doar marginal mai funcțional decât nava pe care o descrie. În final, m-am pomenit întrebându-mă cine ar citi un astfel de roman. Concluzia mea este că e posibil ca Bear să aibă fani noi, tineri care nu sunt familiarizaţi cu istoria navelor spaţiale generaţionale în cadrul science fiction-ului şi care s-ar putea bucura de acest roman, dar pentru oricine mai bine familiarizat cu genul, acest roman poate părea doar foarte, foarte obosit .

© Maureen Speller Kincaid

Titlul original : “The Shortlist Project” : http://paperknife.maureenkincaidspeller.com/2012/05/shortlist-project.html ; http://paperknife.maureenkincaidspeller.com/2012/04/hull-zero-three.html

Traducerea şi publicarea s-au realizat cu acordul doamnei Maureen Speller Kincaid. Îi mulţumim.

Proiectul listei nominalizărilor (III) : “Rule 34” de Charles Stross : recenzie de Maureen Speller Kincaid

Proiectul listei nominalizărilor (II) : „By Light Alone” de Adam Roberts : recenzie de Maureen Speller Kincaid

Proiectul listei nominalizărilor (I) de Maureen Speller Kincaid

Maureen Speller Kincaid s-a născut în 1959, în Oxford, Marea Britanie.

Critic SF, recenzor, autor, editor, fan. Membru şi fost administrator al British Science Fiction Association. Doctorat în literatura americană la Universitatea din Kent, Bachelor of Arts în literatură engleză, Master of Arts în studii postcoloniale.

Colaborări la revistele Foundation, Interzone, Science-Fiction Studies, Vector, Matrix (editor), Strange Horizons, The Zone, Paperback Inferno. Rubrică proprie, “The Mere Touch” în Weird Fiction Review. Autoarea volumului de critică, “And Another Thing … A Collection of Reviews and Criticism”.

Premii : Nova Award for Best Fan Writer, 1998. Hugo Award nominee for Best Fan Writer, 1999. Fan Guest of Honour: Evolution, (Eastercon 1996), Con Committees: Mexicon 2-4; Novacon 1999, 2000; editorul fanzinelor Snufkin’s Bum, Steam Engine Time (împreună cu  Bruce Gillespie şi Paul Kincaid).