Eseu propus pentru Premiile BSFA 2012, categoria non-ficțiune

Partea a V-a : „Embassytown” de China Miéville, recenzie de Maureen Speller Kincaid

Nu sunt în nici un caz la zi cu lectura operei lui China Miéville, și  regret acest lucru pentru că mi-au plăcut atât de mult „Perdido Street Station” (Staţia Pierzaniei ¹) și „The Scar” (Cicatricea²) atunci când le-am citit. (În trecut am citit de asemenea, „King Rat” (Regele Șobolan³) și „Un Lun Dun” 4, dar acestea nu mi-au captat atenția în acelaşi mod.).

Deci, abordarea romanului „Embassytown” e un pic ca un nou început. În primul rând, proza în sine; e ceva în modul în care Miéville alege cuvintele, apoi le foloseşte – cu un sens al preciziei, fiecare cuvânt părând să fie tocmai potrivit ca și cum scriitorul aspiră să fie un meşter mozaicar. Totul are greutate și semnificație, sau în orice caz, totul pare a fi destinat să aibă greutate și semnificație, ceea ce nu este întotdeauna același lucru.

China Mieville_Embassytown„Embassytown” este un roman despre limbaj, sau mai degrabă, un roman despre Limbaj. Sau poate se intenţiona ca acesta să fie un roman despre limbaj sau de Limbaj cu excepția faptului că o parte din roman se rătăcește și se transformă într-un roman despre consecințele limbajului și despre eșecul Limbajului înainte de a reveni acolo unde a început. Povestea este plasată departe în viitor pe o planetă îndepărtată, care a fost colonizată de oameni; orașul principal este cunoscut de oameni ca Embassytown, exprimând fără echivoc scopul urbei. Este căminul speciei Ariekei, o specie misterioasă cunoscută mai ales pentru ciudățenia limbajului, care presupune ca fiecare vorbitor să aibă două guri pentru ca această limba să fie rostită. Mulţi oameni înţeleg limba Ariekei, dar doar câteva cupluri de ambasadori modificaţi chirurgical și foarte bine pregătiți pot vorbi direct cu Ariekeii, și chiar şi atunci, nu este întotdeauna clar cînd are succes comunicarea. Se mai adaugă şi faptul că Ariekeii nu pot vorbi decât despre ceea ce au experimentat direct. Ei înțeleg numai acele cuvintele care le evocă senzaţii și intenții. Nu înțeleg de exemplu, limbajul generat de sintetizatoarele de vorbire. Ei nu au nici limbaj simbolic, nici polisemie (capacitatea semnelor şi a cuvintelor de a avea mai multe sensuri). Metafora le este necunoscută deși pot crea și utiliza similitudini. Nu pot minți sau disimula. Spun adevărul, şi s-ar putea chiar argumenta că manifestă Adevărul.

Întrebarea este, aşa cum cineva mi-a sugerat mai devreme, dacă aceasta nu este cumva trunchierea ipotezei Sapir-Whorf, adică ideea că structura unei limbi afectează modul în care vorbitorii acesteia sunt capabili să conceptualizeze lumea sau dacă Miéville umblă după altceva [1]. [2]

Păstrând în minte proprietățile unice ale limbajului, deoarece sunt importante pentru ceea ce se întâmplă mai târziu, există și alte aspecte ale acestui roman, pe care aș dori să le iau în considerare, şi nu în ultimul rând oraşul „Embassytown” în sine, precum și poziționarea sa atât de departe de oriunde altundeva.

Este o colonie – undeva în Immer, există un loc numit Bremen, care pare să aibă responsabilitatea Embassytown -ului și a planetei. Miaburile – navele de marfă fără pilot – sosesc din timp în timp, și tot aşa şi navele cu echipaj uman, dar contactul cu lumea exterioară este fragil. Oamenii se bazează foarte mult pe Ariekei și pe extraordinara floră și faună ale planetei, care contribuie la nevoile lor tehnologice. Însufleţitul şi neînsufleţitul se amestecă în mod neașteptat, aceasta este o temă persistentă în creaţia lui Miéville și produc aici o extraordinară construire a unei lumi ficţionale.

Embassytown-ul și împrejurimile sale nu sunt ostentative și hi-tech, dar acestea sunt în mod constant nefamiliare cititorului, deși noi desigur, le vedem prin ochii cuiva care a crescut acolo, ceea ce face ca totul să fie şi mai straniu.

Îmi place şi conceptul lui Mieville privind spațiul, „Immer”. Acesta ar fi putut fi spectaculos-cinematografic așa cum suntem obișnuiți să vedem pe marile ecrane, dar există o percepţie despre Immer, care amintește de vechiul stil de navigație utilizând corăbii, o percepție a spațiului ca fiind umplut cu recife şi bancuri de nisip, vârtejuri, vastităţi imposibil de marcat, și simţământul că cineva a fost aici înainte deoarece există faruri, avertizându-i pe călători. Efortul personajului Avice Bener Cho de a explica Immer-ul este instructiv, și Avice este deposedată de limbaj atunci când vine vorba de a descrie experiențele ei din afara planetei.

Cu toate acestea, deşi plecase intempestiv, Avice se reîntoarce acasă, aducându-l cu ea pe Scile, soțul ei, un lingvist fascinat de ideea gândirii Ariekei-lor, Gazdele, aşa cum li se mai spune. Pentru el, natura unică a Ariekei-lor este misterul; Avice este mai puțin sigură în ceea ce priveşte motivul pentru care a revenit, în afară de a-i face pe plac lui Scile. E o regulă nescrisă, cei care părăsesc Embassytown nu se mai întorc, într-adevăr nu doresc să se întoarcă odată ce au văzut amploarea lumii de dincolo. Avice are aproape un sentiment de jenă pentru că a venit înapoi, ca și cum ar fi ratat într-un fel.

Dar ochii din afară sunt necesari pentru luarea în considerare a ceea va să vină. Pentru mine, unul dintre cele mai interesante lucruri este portretizarea coloniei Embassytown și relația acesteia cu Ariekeii, Gazdele, dar și relația cu exteriorul. Am putea insista în privinţa utilizării acestui cuvânt, „Gazde”, cu implicațiile sale de invitație și bun venit. Nu pare să existe vreun mit fundamental privind fundarea Embassytown-ului, deși auzim un pic despre modul în care oamneii au luptat să-i înțeleagă pe Ariekei și să comunice cu ei. Ariekeii mişună  prin roman, prezențe stranii (cum să-i vizualizăm ? mă gîndesc într-un final la nişte creaturi insectoide precum „călugăriţele” (Mantis religiosa ; în special atunci când îşi desfac aripile), exotice, de necunoscut.

La acest punct, este probabil mai util să ne întoarcem la Scile, şi la încercarea lui de a-i studia pe Ariekei. Scile este încântat într-un mod în care, probabil, numai un cercetător ar putea fi, hotărât să înțeleagă fiecare nuanță a ceea ce se întâmplă, dar în mod semnificativ, constată că obiectul studiului se schimbă. Mai convențional am putea vedea disperarea lui formulată în termenii antropologilor deranjaţi să constate „contaminarea” culturii societăţii pe care o studiază prin contactele cu lumea exterioară, dar răspunsul lui este de asemenea convențional determinându-l să încerce salvgardarea Ariekei-lor și a limbajului lor, în ciuda a ceea ce aceştia ar putea dori.

Și cu siguranță, unii dintre Ariekei doresc schimbarea, doresc, de exemplu, să fie capabili să mintă. Şi încearcă să se antreneze pentru a minți, deși constată că este aproape imposibil din punct de vedere fizic să o facă. Scopul lor nu este în întregime clar dar nu există nici un motiv pentru care ar trebui să fie evident. Poate că ei consideră că se vor simți mai în măsură să comunice cu oamenii, dacă ar putea face acest lucru într-un cadru familiar pentru oameni. Oricum ar trebui să ne concentrăm mai mult asupra aroganței lui Scile în a îndrăzni să nege Ariekei-lor posibilitatea de a face ceea ce vor face cu limbajul lor. De fapt, așa cum devine evident mai târziu, relația dintre oameni, Ariekei și limbaj este mult mai complexă decât ne-am fi putut imagina, pentru că într-un anumit fel Limba vorbită creează dependenţă, iar mulţi dintre Ariekei sunt de fapt dependenţi de bombasticul Limbaj utilizat de către ambasadori, care nu sunt facilitatorii pe care ni i-am fi imaginat.

Iar romanul nu mai este despre Limbaj, ci despre consecințele limbajului, datorită sosirii unui nou ambasador, Ezra, care precipită o criză în rândul Ariekei-lor datorită modului în care vorbește. Aceasta este cauza cea mai puțin probabilă a unei revoluții și aceasta este cea mai puțin probabilă dintre revoluții. Într-adevăr, pentru că parcurgând această parte a romanului este dificil să înțelegem că are loc o revoluție. În schimb, Miéville prezintă o imagine extraordinară și susținută a unei societăți microcosmice în pragul colapsului, aflată într-un impas datorită dependenței de cuvinte și a puterii cuvintelor. Tristă, elegiacă, teribilă și mai presus de toate melancolică, această reprezentare a sfârșitul veacurilor în Embassytown este extraordinar de vie. Eşti atât de rapid prins în acest vîrtej narativ încât este prea ușor să pierzi din vedere modul în care am ajuns în acest punct.

Apoi brusc, aproape chinuitor, povestea revine la problema limbii. Pierderea Limbii, pierderea culturii este cheia supravieţuirii şi depăşirii dependenţei de către Ariekei, ceea ce mulți dintre ei şi-au dat seama deja. Există unele interpretări postcoloniale tentante care așteaptă să fie introduse nu în ultimul rând  în această analiză pentru că se dezvăluie faptul că Bremen a suspectat de ceva timp că Embassytown (adică oamenii din oraş) au de gând să-şi declare independența și complotează să rămână în colonie, din cauza poziției sale la marginea spațiului cunoscut. Nu e greu, de exemplu, să ne gândim la oamenii din Embassytown, oameni ca Avice care au inițiat distrugerea Limbii, fiind complici în transformarea Ariekei-lor în cetățeni ai acestui mic imperiu, având în vedere recunoașterea necesității ca Ariekeii să înveţe anglo-ubiq (un nume care se spune totul). Aș putea continua, dar Adevărul este că acest roman are nevoie de mai mult decât o singură lectură pentru a aprecia pe deplin ceea ce se întâmplă din punct de vedere teoretic și filosofic dar pentru moment o singură lectură trebuie să fie suficientă.

Şi la sfârșit, nu sunt sigură cât de mult succes va avea acest roman. Ridică probleme fascinante, este uimitor de plin de atmosferă, lumea sa ficţională este viu pictată, și totuși, și totuși, ceva lipsește. Nu știu sigur ce anume dar într-un mod misterios acest roman nu a reușit să-mi comunice Adevărul său pentru mine, poate pentru că nu este în totalitate sigur ce este Adevărul. Mi-a plăcut mult dar e ceva neterminat în acest roman, ceva precum unele dintre ciudatele creaturile care-i umplu paginile. Ceva ce se află în umbră, nu pe deplin realizat narativ, poate pentru că nici nu va putea fi vreodată.

Notele autoarei :

[1] Sunt îndatorată lui Ian Sales și lui Paul C. Smith pentru o fascinantă discuție pe Twitter.

[2] Pentru mai multe informații privind dimensiunile filosofice ale romanului Embassytown, aș sugera citirea excelentului articol de Adam Roberts publicat în Strange Horizons.

© Maureen Speller Kincaid

Va urma.

Traducere de Cristian Tamaş. Traducerea şi publicarea în Revista SRSFF s-au făcut cu acordul doamnei Maureen Speller Kincaid. Îi mulţumim.

Titlul original : The Shortlist Project : http://paperknife.maureenkincaidspeller.com/2012/05/shortlist-project.html

Notele traducerii :

  1. „Perdido Street Station”, 2000 (Staţia Pierzaniei) – traducere de Mihail Samoilă, editura Tritonic, 2005
  2. „The Scar”, 2002 (Cicatricea) – traducere de Mihail Samoilă, editura Tritonic, 2006
  3. „King Rat”, 1998 (Regele şobolan) – traducere de Mircea Pricăjan, editura Paladin, 2013
  4. „Un Lun Dun”, 2007  – traducere de Alex Nichifor , editura Tritonic, 2007

Alte romane traduse în românește :

„The Iron Council”, 2005 (Consiliul de fier”)  – traducere de Mihail Samoilă, editura Tritonic, 2006

„The City & The City” (2010) – traducere de Alex Nichifor, editura Tritonic, 2011

Maureen Speller Kincaid s-a născut în 1959, în Oxford, Marea Britanie.

Este critic SF, recenzor, autor, editor, fan. Membru şi fost administrator al British Science Fiction Association. Doctorat în literatura americană la Universitatea din Kent (Marea Britanie), Bachelor of Arts în literatură engleză, Master of Arts în studii post-coloniale.

Colaborări la revistele Foundation, Interzone, Science-Fiction Studies, Analog, Asimov’s, Vector, Matrix (editor), Strange Horizons, The Zone, Paperback Inferno. Rubrică proprie, „The Mere Touch” în Weird Fiction Review.

Autoarea volumului de critică, „And Another Thing … A Collection of Reviews and Criticism” (2011).

Premii : Nova Award for Best Fan Writer, 1998,  Hugo Award nominee for Best Fan Writer, 1999.

Fan Guest of Honour: Evolution, (Eastercon 1996), Con Committees: Mexicon 2-4; Novacon 1999, 2000; editorul fanzinelor Snufkin’s Bum, Steam Engine Time (împreună cu  Bruce Gillespie şi Paul Kincaid).