De fapt, la cât de bine câștig, nu prea am motive să fiu nemulțumit. Fac mai mulți bani decât majoritatea colegilor de profesie și decât cvasitotalitatea colegilor din facultate. Care, cei mai mulți, în paranteză fie spus, și-au abandonat meseria, tocmai din lipsă de perspective. S-au apucat de altele, unii şi-au făcut baruri şi cafenele, alții se ocupă de imobiliare, fiecare a încercat să se descurce cu ce i-a trecut prin minte. Îşi mai amintesc de profesia lor de bază doar când ne mai întâlnim pe la băute, atunci ne pilim cu toții iar cei care încă n-au abandonat iluziile de-odinioară își varsă amarul tuturor speranțelor spulberate.

Cam așa… Să fii regizor de film și să ai permanent de lucru nu-i puțin lucru. Mai ales într-o țară ca aceasta, în care piața de televiziune și de publicitate este destul de mică. Orice s-ar zice și oricât ne-am făli că, în ciuda crizei economice, industria audiovizuală încă merge — păi merge, cum să nu meargă?, că de distracție omul nu se satură niciodată —, nu suntem nici la Hollywood, nici la Bollywood şi nici în America de Sud. Suntem într-o țară medie, în care se fac puţine telenovele iar majoritatea reclamelor pe care le vedem sau vin gata făcute din afară — și la noi doar se dublează vocile — sau puținele dintre ele care se filmează aici sunt realizate, în cele mai multe dintre cazuri, de regizori aduși din afară. De aceea, în mod cert, 99% dintre colegii mei și-ar dori să fie în situația mea, pentru că, în branșa asta, să-ți faci profesia și să mai și câștigi bani adevărați este un vis, un vis atât de frumos încât pentru cei mai mulți pare utopic…

Unde mai pui că lucrez și cu stilistica mea preferată, suprarealismul. În facultate am fost fascinat de această estetică aproape indefinibilă și, dacă mi-ar fi spus cineva că viața îmi va oferi șansa să trăiesc ca un belfer făcând reclame în cheie suprarealistă, aș fi zis că visează. Când mi-am făcut dizertaţia de absolvire şi filmuleţul pentru licenţă despre şi în această temă, eram absolut convins că va fi pentru ultima oară în viaţa mea când voi avea luxul de a mă ocupa de ceea ce îmi place cu adevărat. Şi, culmea, firma la care lucrez m-a angajat tocmai pentru că — mi-a spus patronul la un moment dat — am fost singurul regizor de film, în al cărui cv profesional a găsit specializarea în suprarealism. Ăsta chiar  a fost un noroc la care nu m-aş fi putut gândi niciodată…

De aceea, zic iar că nu ar trebui să fiu nemulțumit. Deloc, chiar. Faptul că nu-mi văd reclamele difuzate niciunde și că asta mă agasează e, până la urmă, doar un moft. Este adevărat că un artist vrea să obțină și recompensa morală, să vadă că lucrarea lui ajunge la public dar, totuși…, având în vedere cât de greu se câștigă existența în lumea noastră, asta n-ar trebui să mă mai intereseze așa de mult. În definitiv, ce se întâmplă cu ele nu mă mai privește pe mine, eu le-am făcut și mi-am luat banii. Și asta trebuie sa fie tot ce contează.

Deși, trebuie să recunosc că nu înțeleg deloc ce face firma cu ele. Și, da, asta mă enervează.  Nu înțeleg cum le folosește, căci la posturile noastre de televiziune nu le-am văzut niciodată. Și nici pe Internet. După ce le finalizez, patronul le ia și dispar, de parcă le-ar arunca într-o gaură neagră. Şi asta se întâmplă în ciuda faptului că toate promovează doar produse care se consumă intens pe piaţa noastră. De exemplu, ultima serie de clipuri pe care am făcut-o în ultimele două luni conține numai spoturi pentru ultra-faimoasa băutură AllHappy. Adică ce, nu se bea AllHappy? Oho, şi încă ce se mai bea, cred că depăşim rata de consum a multor ţări mari şi asta în pofida tuturor zvonurilor care circulă din gură-n gură și pe Internet că băutura ar crea dependenţă, că n-ar fi tocmai sănătoasă, că ar conţine nu ştiu ce substanţe periculoase… De, zvonuri şi fitile, de bună seamă! Zvonuri și fitile ale concurentei, ca să-i scadă vânzările. A demonstrat cineva ceva ? Nu. Şi atunci, de ce să nu bea oamenii ?… Ei bine, da, asta am făcut în ultimele trei luni, şase clipuri suprarealiste pentru băutura AllHappy şi trebuie să spun, fără nicio urmă de modestie, că fiecare din ele este o mică capodoperă de artă cinematografică suprarealistă. Toate şase, ca de fapt toate reclamele făcute de mine la firma asta, indiferent de produsul pe care-l promovează, sunt făcute ca și cum ar ilustra un vis. În ultima dintre ele, am filmat un tânăr care vânează un bizon, într-o junglă, îl urmăreşte în timp ce el, eroul, se transformă pe rând în leu, în tigru, în jaguar, în vultur care zboară şi planează asupra bizonului de la înălţimi ameţitoare, urmărirea continuă apoi printr-o metropolă în care bizonul devine un fel de amazoană călare — superbă actriţa, o puştoaică de vreo douăzeci de ani, pe care au adus-o de prin industria modei, este fotomodel sau cam aşa ceva — iar eroul se transformă într-un fel de Indiana Jones, o prinde pe vârful unui zgârie-nori care vedem de fapt că este înzăpezitul vârf de pe Everest, pentru ca, în final, să capureze bizonul pe o plajă tropicală unde acesta s-a transformat în sticla de AllHappy, pe care eroul, obosit dar satisfăcut, o bea odihnindu-se într-un hamac de lux… Bine, scenariul poate că este cam simpluţ și cam schematic (unii dintre foștii mei colegi de facultate, mai pretențioși de felul lor, ar zice sigur că-i tâmpițel), dar filmarea  ne-a dat tuturor o satisfacţie imensă iar rezultatul este o bijuterie cinematografică suprarealistă de trei minute… Da, ştiu că trei minute este cam mult pentru un clip publicitar, dar, la firma asta, aşa vin scenariile şi storyboard-urile.  Şi, dacă asta se cere, asta facem…

Și, ca să revin la ce ziceam, deşi lucrez aici de trei ani şi am făcut până acum aproximativ cincizeci de filmulețe, habar n-am ce se întâmplă cu ele. Dar nici nu-mi vine să întreb. Contractul pe care l-am semnat impune discreţie şi confidenţialitate totală, sub sancţiunea unor penalizări financiare atât de mari, încât nu-ti vine nici sa te gândeşti să mai deschizi gura. Ni se interzice să ne interesăm de orice aspect care excede procesul de producție şi nici n-avem voie să relatăm vreunei alte persoane despre munca noastră. Cam dure clauzele astea dar, când m-am angajat, mi s-a spus că așa se protejează firma contra concurenței. Bine, acum, la ce salarii porceşti avem, cred că nu-i este nimănui dificil să le respecte. Că nu vrea nimeni să-şi piardă un asemenea serviciu. Ce, e puţin lucru să-ţi faci profesia şi să fii plătit regeşte pentru asta ?

*

Singurul inconvenient ar fi că lucrez numai de noapte și, de aceea, mi-am dereglat un pic bioritmul. În firma asta trebuie acoperite două ture, una de la șapte seara la trei dimineața, iar alta, de la trei la zece dimineața. Îmi vine rândul la fiecare din ele în mod alternativ, o săptămână una, o săptămână cealaltă. N-aș putea spune care îmi place sau care mă enervează mai mult.  Însă, până la urmă, având în vedere că eu am mai avut perioade în viață când am fost cam pasăre de noapte — mi s-a mai întâmplat să pierd nopțile și fără să am obligații de serviciu —, dacă acum sunt și plătit pentru asta, chiar că este foarte bine. Mai ales că salariul este mai mult decât foarte bun. Acum, ce să mai fiu modest, este un salariu de  belfer, cu mult, cu foarte mult peste nivelul de sus al țării și chiar al orașului în care trăiesc. Și nici măcar nu pot să zic că fac cine știe ce efort. Tehnologia face singură aproape totul, eu doar trebuie să am grijă să nu se producă vreo eroare și, dacă se produce, s-o remediez. Sunt un fel de supraveghetor, cum s-ar spune. Dar, trebuie să precizez că, de doi ani de când lucrez aici, n-a existat nicio defecțiune a sistemului. Ceva încurcături s-au mai produs, dar din eroare umană, adică patronul a potrivit în mod greșit filmulețe pentru alte grupuri țintă decât cele pentru care erau pregătite. De exemplu, într-o seară, a programat ca filmele cu mașini să se ducă spre gospodine, iar cele cu detergenți să fie transmise către bărbații activi de vârstă medie și cu venituri mari. Dacă n-aș fi remediat imediat, ar fi ieșit tămbălău mare atunci, căci beneficiarii verifică prin testerii lor incluși în grupurile țintă, și cred că s-ar fi pierdut o grămadă de bani. Noroc ca m-am prins eu la timp, am oprit difuzarea și am sucit parametrii. Cred că a fost destul de ciudat pentru grupurile țintă să-și amintească cum li s-a întrerupt un vis iar apoi a început un altul cu totul diferit. Bine, de fapt problema asta nu-i așa de mare, căci, pe de o parte, nimeni nu se poate mira că a avut vise ciudate și, pe de altă parte, majoritatea nici nu-și amintesc visele când se trezesc, ci doar ideea produsului rămâne undeva în subconștient. E făcută cu schepsis treaba, astfel încât să nu-ți dai seama. Imaginea produsului se așează în inconștient, rămâne acolo și omul, a doua zi, cumpără acel produs, în cele mai multe cazuri, fără să-și amintească că a visat despre el. Treabă deșteaptă. Am înțeles că, înainte să-i dea drumul, au testat-o pe niște grupuri de subiecți și s-au convins că merge. Bine, de fapt, s-ar putea să nu fie foarte legal ce facem noi aici, deși, totuși, din câte am înțeles, se pare ca nici n-ar exista vreo lege care să interzică explicit aceasta activitate a noastră. — Normal că nu se poate interzice, din moment ce încă nu se cunoaște public faptul că deja există o tehnologie care s-o facă posibilă. — Dar, pe de altă parte, legal sau nelegal, patronul nu vrea să se afle despre munca noastră, că atunci ar pierde monopolul și banii care decurg din asta. Și, din câte am înțeles, face o grămadă de bani. Săptămânal, zeci și sute de mii de euro, se pare, toți neimpozabili, căci nu dă nici-o factură sau chitanță pentru ei. O avere, adică. Bine, și serviciile pe care le prestează sunt de mare folos pentru firme. Că nu-i puțin lucru pentru un producător de bunuri ca imaginea mărfii lui să se așeze în mintea a milioane de oameni. Căci, cam așa sunt grupurile noastre setate, clustere de minim 250.000 de oameni care pot cuprinde însă și până la 2-3 milioane de targeturi, pentru produsele de largă folosință, cum ar fi un anumit tip de orez, de exemplu. E deștept patronu’. Are de undeva o bază de date actualizată permanent cu preferințele de consum ale fiecărui om mai vârstnic de zece ani din țara asta și fiecare grup-țintă, aferent fiecărui filmuleț-reclamă, îl constituie ad-hoc, în funcție de caracteristicile produsului promovat în filmuleț. Si, deocamdată, merge foarte bine treaba. Merge ca unsă, forjat și cu mare avânt. Bine, mă gândesc că, la un moment dat, s-ar putea sa facă poc, și asta ar putea fi în momentul când oamenii vor începe să-și dea seama că visează același lucru. Deși majoritatea nu țin minte ce li se perindă prin cap în timpul nopții, totuși, cred că la un moment dat, din vorbă în vorbă, mai întâi ici și colo, apoi tot mai mulți, s-ar putea să realizeze că e ceva ciudat cu faptul că același vis rulează într-o noapte la mulți oameni, și asta în mod repetat. De treaba asta este conștient și patronul care zicea că lucrează la un soft prin care să segmenteze grupurile astea mari în subgrupuri separate geografic, astfel încât să fie exclusă situația ca, să zicem, două colege de birou cu profil de consumator similar, să viseze în aceeași noapte, același vis, despre același produs. Când softul acela va fi gata, una va visa într-o seară despre rochii iar alta despre zaharul de bucătărie și tot așa, astfel încât să fie mai mic riscul de a ajunge să constate oamenii că au vise comune. Bine, până acolo, din câte am înțeles, mai e ceva de așteptat, căci, deși se lucrează din greu, sunt încă destul de departe de realizarea lui. E complicat, normal, sunt foarte mulți parametrii de luat în calcul și foarte mulți algoritmi de stabilit. Și, oricum, la momentul acela, ne vor trebui mult mai multe filmulețe, pentru diversificare, căci, dacă le repeți pe aceleași de prea multe ori, încep oamenii să sesizeze că ceva nu e-n regula.

Hopa! Ia să vedem, e zece și un sfert și un led a început să pâlpâie pe roșu. Fiecare beculeț din acesta corespunde unui grup țintă și când se face roșu înseamnă că toți subiecții au ajuns la starea de somn. Asta-i tot schepsisul, să prinzi acele trei minute când toți membrii grupului dorm și atunci să dai drumul la filmuleț. Acum am să apăs pe tasta enter și gata! Iată, ledul s-a făcut verde, ceea ce înseamnă că semnalul s-a transmis și spotul a început să ruleze în capul lor. În trei minute, treaba e bifată și patronul mai poate încasa câteva sute de mii de euro. Bună afacere, pe cinstea mea!

*

Ha, mi se întâmplă ceva ciudat și caraghios în ultima vreme. Am început să-mi visez propriile clipuri. Cred că sunt atât de preocupat de faptul că nu le văd difuzate niciunde, încât am început să le visez noaptea. Și asta în mod repetat. Și le visez cu o acuratețe de zici că mă uit la televizor. Aseară, de exemplu, am visat un clip pe care l-am făcut acum vreun an, despre niște unelte de pescuit. O frumusețe de film. Un bărbat se află într-o barcă, în mijlocul unui lac înconjurat de ceață și dă la pește. Dintr-o dată, undița începe să vibreze și el, repede, încearcă să scoată peștele din apă. Dar tot trage și se tot opintește, și… nimic. Și barca începe să se miște, și el tot trage și, apoi, barca începe să fie tractată de peștele din apă, și el se încăpățânează să nu cedeze, și barca tot înaintează prin ceață, până ce, în final, iese într-un golfuleț scăldat în razele soarelui, mărginit de un munte înalt, din vârful căruia o cascadă cu apă cristalină se varsă în lac iar, apoi, într-o fracțiune de secundă, se vede înconjurat de o mulțime de sirene superbe care înoată pe lângă barcă. Și, atunci, iese din apă și peștele agățat în undiță, care este chiar Crăiasa sirenelor. Și care îl invită pe respectivul pescar să fie regele lor… O minunăție…  Atât de fain încât mi-aș dori să-l mai visez o dată… În tot cazul, cred că mâine o să trec să-mi iau și eu niște unelte de pescuit de la firma asta, că oricum sunt cele mai bune din lume. N-am pescuit niciodată dar visul de aseară chiar mi-a deschis apetitul. Este un lac destul de mare, la vreo treizeci de kilometri de oraș… Și, poate, dacă prind și o zi cu ceață și undița începe să mă tragă puternic, poate chiar ajung în golful cu sirene… Mai știi…

SFÂRȘIT