Bucureşti, România, luna septembrie a anului 2065

Era o zi frumoasǎ de început de toamnǎ şi în parcul Tonola … lume de tot felul, care se plimba, bucurându-se de soare.

Pe o alee, venea alene un ins elegant îmbrǎcat, care pǎrea cǎ acordǎ mai multǎ atenţie gândurilor sale decât locului în care se aflǎ. Sǎ tot fi avut în jur de cincizeci de ani şi nu lǎsa nici o îndoialǎ asupra naturii intelectuale a îndeletnicirilor sale care, desigur cǎ îl ajutau sǎ-şi câştige existenţa. Una prosperǎ, judecând dupǎ aspectul sǎu îngrijit.

Drept în faţa sa, pe alee, apǎru un bǎrbat. Dupǎ înfǎţişare, asiatic, de origine. Aparent fǎrǎ motiv, strǎinul încetini pasul şi când ajunse în dreptul sǎu, se aplecǎ spre el şi îi spuse cu glas şoptit, în limba englezǎ:

— Remember Daijira! Dupǎ care îşi continuǎ, grǎbit, drumul.

Buimǎcit de întâlnire, insul cel elegant mai fǎcu câţiva paşi, timp în care respiraţia sa deveni din ce în ce mai acceleratǎ, corpul sǎu fu cuprins brusc de spasme musculare şi se prǎbuşi…

În scurt timp, la faţa locului sosirǎ echipele de salvare şi poliţia, alertaţi de cei care, în plimbarea lor, îi descoperiserǎ corpul lungit pe alee.

Comandorul Iona Locus era un tip intransigent. Înalt, brunet, tuns „periuţǎ”, cu sprâncene dese, mereu încruntat, era deprins cu situaţiile de genul acesta şi nu numai. Cerceta locul cu maximǎ atenţie. Din timp în timp, dǎdea ordine scurte oamenilor din subordine. Era cel mai mare în grad, cu multǎ experienţǎ, un foarte bun coordonator. De el se apropie medicul legist din cadrul poliţiei districtului:

— Decesul a survenit, cel mai probabil, în urma unui atac de cord dar nu am nici o certitudine. Prezenţa unor secreţii nazale atât de abundente ridicǎ nişte semne de întrebare. E ceva neobişnuit în toatǎ povestea asta, domnule.

— Adicǎ, vrei sǎ spui cǎ …

— Da, domnule, vreau sǎ spun cǎ sunt necesare investigaţii ulterioare. Pânǎ atunci … Cauza decesului … Nu mǎ pot pronunţa,  zise legistul clǎtinându-şi capul şi se îndepǎrtǎ.

Comandorul chibzui câteva secunde dupǎ care se hotǎrî. Îşi scoase videotelefonul şi rosti apǎsat:

— Agent Nedan. Pe ecranul videotelefonului apǎru, aproape instantaneu, figura unui bǎrbat blond, cu chipul uşor bronzat:

— Da, domnule, se auzi scurt.

— Ia-ţi echipa şi vino. Parcul Tonola. Se auzi un click şi ecranul telefonului îşi pierdu luminozitatea.

Nici nu trecurǎ zece minute când, la faţa locului, sosi un vehicul negru, marca Jeep Turbo. Din el coborârǎ trei persoane, un bǎrbat şi douǎ femei, dintre care una mai în vârstǎ, purtând pe umǎr o geantǎ voluminoasǎ. Toţi trei se apropiarǎ grǎbiţi de locul în care se afla comandorul.

— E vorba despre un bǎrbat, Alexandru Gheza, avocat, cincizeci şi unu de ani, gǎsit mort pe alee. Cauzele morţii sunt incerte. Vreau sǎ preluaţi cazul. Doctor Argire, înştiinţaţi-mǎ dupǎ ce vǎ edificaţi, zise, privind-o pe femeia mai în vârstǎ.

Comandorul o cunoştea de ani buni şi avea o adâncǎ preţuire pentru ea.

Cosima Argire era trecutǎ bine de prima tinereţe dar asta nu o împiedica sǎ se mişte repede. Avea o privire vioaie, aproape veselǎ. Munca ei, de cercetǎtor, îi plǎcea, îi creştea nivelul de adrenalinǎ şi o fǎcea sǎ se simtǎ tânǎrǎ. În trecut, participase la proiecte, multe dintre ele strict secrete, avusese colaborǎri şi cu armata. Se apropie de cadavru şi începu sǎ-l examineze.

— Mda, nu numai prezenţa secreţiilor nazale mǎ intrigǎ ci şi faptul  cǎ nǎrile victimei sunt extrem de congestionate. Şi desigur, petele acestea de pe gât, care aratǎ ca şi cum ar fi arsuri. Mǎ întreb dacǎ mai sunt astfel de pete şi în alte pǎrţi ale corpului. Hm, atac de cord? … N-aş crede. Dintr-odatǎ, se opri şi-şi lǎţi nǎrile, adulmecând profund aerul.

— Ce miros ciudat! Voi nu simţiţi nimic? îşi întrebǎ companionii. E ca un parfum de flori deşi, toatǎ lumea poate sǎ confirme cǎ nu sunt flori pe-aici, zise continuând sǎ inspire aerul. Sunt sigurǎ cǎ l-am mai întâlnit undeva, murmurǎ, ca pentru sine.

—Ai dreptate, doctore şi eu îl simt, zise bǎrbatul privind înspre tânǎra femeie ca şi cum ar fi vrut sǎ-i audǎ pǎrerea.

— Poate  printre martori sǎ fie vreo femeie care s-a parfumat excesiv, mǎ duc sǎ verific, zise aceasta, pe un ton scǎzut şi se îndepǎrtǎ.

Georgia Goruna devenise agent de poliţie la nici douǎzeci şi patru de ani. Aceasta s-a întâmplat dupǎ ce a parcurs, cu sârguinţǎ, toate etapele prevǎzute în planul de pregǎtire din cadrul Academiei. Au urmat, apoi, doi ani de muncǎ istovitoare, pe teren. Nu i-a fost uşor, mai ales cǎ nimeni nu s-a gândit sǎ o menajeze în vreun fel. Dar şi-a impus un soi de disciplinǎ mentalǎ care a ajutat-o sǎ se descurce în situaţii dificile. Într-o astfel de situaţie, l-a cunoscut ea pe agentul Marcian Nedan care, acum, îi era partener. Împreunǎ, formau Unitatea pentru Situaţii de Hazard. La scurt timp, la cererea expresǎ a comandorului, li s-au alǎturat doctorul Cosima Argire şi  Theodor Zeleş, specialistul în tehnici de supraveghere şi aparaturǎ computerizatǎ. Mulţi dintre cei care lucrau în cadrul poliţiei ştiau de existenţa Unitǎţii SH, dar puţini erau la curent cu ce se ocupa. În afarǎ de asta, mai aveau un nume, cunoscut doar de cei de la nivelurile de sus care, se mai întâmpla sǎ fie şoptit, de cǎtre unii, prin anumite birouri ale secţiilor de poliţie. Acesta era Cvadrantul. Ei erau Cvadrantul, instruiţi pentru investigaţii speciale. Cazurile de care se ocupau erau bizare, neobişnuite, aparent de neînţeles şi cǎrora nu li se putea formula o ipotezǎ recurgând la logica normalǎ a lucrurilor. Cu alte cuvinte, erau cazuri anormale şi toate, ultrasecrete. Comandorul Locus îi recrutase pe fiecare, rând pe rând, dupǎ ce fuseserǎ îndelung testaţi.

― Trebuie sǎ ducem cadavrul la laborator. Avem permisiunea, agent Nedan? întrebǎ Cosima.

— Da, avem, e cazul nostru, de acum, zise el. Ai depistat pe cineva? continuǎ, adresându-se Georgiei care se întorsese la grupul lor.

― Nu, pe nimeni, rǎspunse ea. De altfel, intensitatea lui a început sǎ scadǎ, ceea ce mǎ face sǎ cred cǎ sursa parfumului nu mai e prin preajmǎ.

― Acum nu. Dar a fost, concluzionǎ Cosima, gânditoare, în timp ce se urca în maşinǎ.

Drumul pânǎ la laborator se scurgea în tǎcere. Nedan, pe scurt, Ned, era la volan. În curând zǎrirǎ clǎdirea cu acoperişul verde, cu pante inegale, situatǎ pe strada Cronos, la numǎrul 39. Pâlcul de arbori din faţǎ o mascau, întrucâtva, de privirile trecǎtorilor. Nu era nici un indiciu cum cǎ acolo ar putea fi ceva de genul unui laborator de cercetǎri. Casa era constituitǎ pe douǎ niveluri, dotatǎ cu tunel solar, astfel încât orice ungher putea beneficia de luminǎ naturalǎ. Laboratorul, cu dependinţele sale, era amenajat la parter. La etaj se afla un apartament, bine ventilat, cu toate cele necesare traiului unei persoane. Geamul de la terasǎ era sub formǎ de vitralii reprezentând lebede, unele plutind pe un lac, altele, luându-şi zborul.

― Ah, îmi trebuie neapǎrat o cafea, zise Cosima, dând nǎvalǎ în laborator. Theo, unde eşti? Avem treabǎ, bǎiatule, continuǎ, îndreptându-se spre bucǎtǎrie.

― Ei, ce noutǎţi avem? se auzi o voce, venind de undeva din spatele unui pupitru.

― Theo, eşti, te rog, drǎguţ sǎ pregǎteşti trusa pentru disecţia acelui corp care vine însoţit de Ned şi Georgia? Pune-o pe masǎ, te rog. Și… Theo, n-ai idee unde ar putea fi saleurile? reluǎ, cotrobǎind prin frigider. Ştii cǎ mie îmi trebuie ceva de ronţǎit, la cafea. Ah, le-am gǎsit. Delicios. Aaa… cu brânzǎ. Uitasem. Zâmbi, mulţumitǎ.

Astfel bombardat de multiplele solicitǎri care veneau din partea Cosimei, Theo se vǎzu nevoit sǎ se ridice din faţa computerului şi sǎ pǎşeascǎ în afara paravanului, dupǎ care se afla o grǎmadǎ de aparaturǎ. Subţirel, cu plete castanii, ondulate, care îi încadrau chipul prelung, era cel mai tânǎr membru al Unitǎţii SH, al Cvadrantului.

Georgia şi Ned îi relatarǎ, pe scurt, cele întâmplate în dupǎ-amiaza acelei zile, în parcul Tonola.

― Theo, aflǎ tot ce poţi despre victimǎ: familie, servici, prieteni, obiceiuri, dosar medical …  zise Georgia.

― Desigur.

― Priviţi, se auzi vocea Cosimei, venind dinspre masa pe care se afla cadavrul, asupra cǎruia se aplecase, cu consecvenţǎ, spre a-l cerceta. Petele acestea roşii se gǎsesc pe întregul torace. Au aspectul unor arsuri de gradul doi, unele chiar trei, ca şi cum pielea prietenului nostru ar fi venit în contact cu ceva foarte fierbinte.

― Dar cum ar fi putut sǎ se prǎjeascǎ aşa, în timp ce se plimba prin parc? întrebǎ Georgia.

― Cum şi mai ales, cu ce? Și de ce? …  Priviţi-i nǎrile, continuǎ Cosima. Sunt extrem de inflamate, epiderma e aproape distrusǎ, ca şi cum ar fi stat, cel puţin o orǎ, cu nasul în detergent de rufe sau orice alt compus chimic iritant. Ned, dǎ-mi, te rog, un beţişor pentru recoltare şi o cutie Petri. Mulţumesc.

În timp ce ceilalţi se aflau în jurul mesei de disecţii, Theo se apropie:

― Alexandru Gheza lucra la firma de avocaturǎ Milescu et. Comp. Se ocupa de dreptul civil, avea trei procese pe rol, unul legat de o tranzacţie imobiliarǎ ilegalǎ şi douǎ concesiuni, ieşite din termen şi care nu au fost prelungite reglementar. Divorţat, fǎrǎ copii. Am sunat la firma unde lucra, ca sǎ aflu adresa. Locuia singur, în Central Park, strada Lotusului, nr. 28, ap. 8.

― Sǎ mergem pânǎ acolo, sǎ vedem ce gǎsim, se adresǎ Ned, Georgiei.

― Da, sǎ mergem, veni rǎspunsul.

― Aria olfactivǎ este foarte extinsǎ, cu mult peste medie, aş spune şi prezintǎ deteriorǎri, se auzi vocea Cosimei care, între timp, avansase cu investigaţia şi deschisese cavitatea cranianǎ. Faceţi o vizitǎ şi la medicul lui curant, ne trebuie fişa medicalǎ. Pentru cǎ, dacǎ ar fi sǎ am dreptate … ei bine, e posibil ca acest om sǎ nu fi murit în urma unui atac de cord, ci de panicǎ, spuse ea, pe un ton preocupat.

― Eşti sigurǎ? întrebǎ Theo, stupefiat.

― Nu, nu sunt sigurǎ. Dar am o teorie … care îmi va fi confirmatǎ sau nu, numai dupǎ ce voi termina scanarea creierului şi voi vedea rezultatele nivelurilor hormonilor. Trebuie sǎ vǎd şi plǎmânii în ce stare sunt. Mǎ aştept sǎ prezinte semnele unei hiperventilaţii, adǎugǎ, pe un ton scǎzut, ca şi cum ar fi vorbit cu ea însǎşi.

― Sigur, dǎdu din cap Theo, fǎrǎ sǎ înţeleagǎ mare lucru. În fond, el era specialist în tehnologie şi nu doctor în ştiinţe, cum era Cosima.

― Adicǎ, ce vrea sǎ spunǎ Cosima este cǎ, în funcţie de nivelurile de cortizol din sânge, vom afla dacǎ victima chiar a murit în urma unui atac de panicǎ, dupǎ cum doamna doctor, aici de faţǎ, a sugerat, îi veni în ajutor Ned, care mai ştia câte ceva.

― Exact, chiar la asta m-am gândit, îl aprobǎ Cosima, cu un zâmbet.

― Mulţumesc, îi întoarse Ned surâsul. Din partea Cosimei te puteai aştepta la orice, ştia asta. Dar mai ştia cǎ era o savantǎ briliantǎ, originalǎ, deşi un pic zǎrghitǎ, în teoriile ei. De altfel, cineva cu o gândire convenţionalǎ nu ar fi fost de nici un ajutor aici.

Georgia şi Ned se urcarǎ în maşinǎ şi plecarǎ spre adresa victimei. Pe drum, sunǎ telefonul. Era comandorul.

― Ce-aţi aflat? se auzi, de la celǎlalt capǎt, vocea lui apǎsatǎ.

― Nu prea multe. Ne îndreptǎm înspre adresa victimei, rǎspunse Georgia.

Dupǎ o scurtǎ pauzǎ, se auzi, din nou, vocea comandorului:

― Bine. Informaţi-mǎ când aveţi ceva sigur.

― Bineînţeles, domnule.

Parcarǎ maşina în faţa imobilului de la nr. 28 şi urcarǎ la primul etaj. Era o clǎdire frumoasǎ, bine întreţinutǎ, flancatǎ de spaţii verzi, unde preţul chiriilor era ridicat. Intrarǎ în apartament. La prima vedere, nimic suspect. Geamul de la dormitor era întredeschis. Un ziar şi o ceaşcǎ de cafea, goalǎ, pe masa din living. Probabil cǎ avocatul o bǎuse înainte sǎ plece. În frigider, provizii  pentru câteva zile. De undeva, se auzea chiar şi o muzicǎ, în surdinǎ. Se uitarǎ şi descoperirǎ combina, într-o firidǎ, în perete, camuflatǎ de un panou de sticlǎ matǎ, glisant.

― Ce e sigur, e sigur, tipul nu se aştepta sǎ-şi încheie socotelile astǎzi, spuse Ned.

― Mda, ce trist, îi rǎspunse Georgia, uitându-se pe geam, în curtea interioarǎ. Sǎ întrebǎm vecinii dacǎ obişnuia sǎ meargǎ la plimbare în parc. În felul acesta, vom şti dacǎ s-a dus acolo cu un scop anume sau nu.

― Bunǎ idee.

Bǎturǎ la apartamentul vecin. Le deschise o femeie tânǎrǎ. Dupǎ ce se legitimarǎ, îi puserǎ câteva întrebǎri. Femeia nu ştia prea multe. Se arǎtǎ îngrozitǎ când aflǎ vestea despre avocat:

― Dumnezeule, ce întâmplare! Cine s-ar fi aşteptat? Era un om liniştit, retras, amabil. Avea obiceiul sǎ iasǎ la plimbare în parc, ne întâlneam, deseori, cu el, soţul meu şi cu mine. De altfel, mai toţi locatarii din clǎdire obişnuim sǎ facem asta. Parcul e aproape şi e o zonǎ în care e plǎcut sǎ te plimbi.

― L-aţi vǎzut, vreodatǎ cu cineva? Vreun vizitator, poate?

― Nu, niciodatǎ, tot timpul era singur.

În clipa aceea, sunǎ telefonul Georgiei. Era Cosima:

― Georgia, bǎnuiala mea a fost confirmatǎ. A murit, într-adevǎr, în urma unui atac de panicǎ, provocat de o sursǎ necunoscutǎ. Dar totuşi, natura sursei… s-ar putea sǎ o întrezǎresc. Întoarceţi-vǎ la laborator. Urgent. Mai am şi alte veşti.

― Ned, era Cosima, ne aşteaptǎ la laborator.

Când intrarǎ în casǎ, la parter nu gǎsirǎ pe nimeni. Theo plecase, se pare, iar Cosima, nu se zǎrea nicǎieri.

― Cosima, unde eşti? strigǎ Ned.

Urcarǎ la etaj. Acolo o gǎsirǎ, cufundatǎ în lectura unui manuscris gros, cât toate zilele.

― Ned, Georgia, spuse, pe un ton tremurat din cauza emoţiei. Mi-am amintit. Mi-am a-min-tit.

― Ce? Ce ţi-ai amintit, Cosima? o întrebǎ Ned, pe un ton dulceag şi clipind des. Sau mai exact ar fi sǎ întreb, ce ai uitat şi ţi-ai amintit acum? glumi el.

― Parfumul, zise ea, radiind. Mi-am amintit unde l-am mai simţit.

Ned înghiţi în sec şi amândoi, el şi Georgia, simţirǎ nevoia sǎ se aşeze.

― Te ascultǎm, Cosima. Spune-ne unde, zise Georgia, devenind extrem de serioasǎ.

― S-a petrecut acum zece ani, începu ea, când am fost în Portugalia, pe insula Madeira, la un congres despre posibilele aplicaţii ale nanotehnologiei. Atunci am vizitat Laurisilva.

― Laurisilva? Nu înţeleg, zise Ned.

Georgia fǎcu semn cǎ nici ea nu înţelege.

― Laurisilva, continuǎ Cosima, este o uriaşǎ pǎdure de laur, aşa-zisul dafin indian. Se spune cǎ nimfa Daphne s-a transformat în acest arbore ca sǎ scape de urmǎrirea lui Apollo. Acolo am simţit pentru prima datǎ parfumul.

― Deci, asta înseamnǎ cǎ mirosul din parc era parfum de laur, spuse Georgia, gânditoare.

― Exact, dar unul suficient de intens încât sǎ provoace moartea avocatului.

― Stai, stai puţin, se împotrivi Ned. Ceea ce sugerezi acum este cǎ un parfum, fie el chiar şi de laur, ar putea ucide o persoanǎ. Mi se pare imposibil.

― Nu şi dacǎ persoana suferǎ … de hiperosmie, replicǎ, pe un ton liniştit, Cosima.

În tǎcerea care se lǎsǎ, Cosima se simţi invitatǎ sǎ continue:

― Hiperosmia este o sensibilitate accentuatǎ la diferiţi agenţi odoranţi, naturali sau sintetici, dar, cel mai adesea, la sintetici. Persoana conştientizeazǎ mirosul respectiv într-un mod cu totul ieşit din comun. Acesta poate sǎ îi modifice comportamentul, sǎ-i dea o stare de anxietate acutǎ sau, în unele situaţii, sǎ provoace atacuri de panicǎ.

― Bine, dar pânǎ la urmǎ toate astea nu sunt decât nişte presupuneri. Pânǎ nu ştim exact dacǎ suferea sau nu de hiperosmie, n-are rost sǎ continuǎm, încheie Ned.

În momentul acela, se auzi glasul lui Theo, venind din capul scǎrilor.

― Scuze cǎ vǎ întrerup şedinţa, dar am veşti. Alexandru Gheza chiar suferea de hiperosmie. Am confirmarea medicului sǎu curant, zise el şi puse pe masǎ nişte foi. Aveţi aici referinţele lui medicale. E şi o listǎ cu diferite substanţe chimice faţǎ de care era susceptibil. Majoritatea, compuşi chimici de sintezǎ, de genul detergenţilor casnici.

― Exact cum am bǎnuit şi putem presupune cǎ lista era, în continuare, deschisǎ. Acum, ascultaţi-mǎ, zise Cosima. În Enciclopedia Botannica stǎ scris aşa: „Laurul şi mirtul, atât de apropiaţi încât mirosul dulce al unuia îl amplificǎ pe al celuilalt. Inter odoratum lauri nemus.” Conform teoriei mele, ucigaşul ştia cǎ Alexandru Gheza suferea de hiperosmie şi mai ştia cǎ nu prezenta sensibilitate la parfumul de laur. Cu toate acestea, dintr-un motiv, încǎ, necunoscut nouǎ, a ales totuşi parfumul de laur, ca sǎ-şi punǎ planul în aplicare. Doar cǎ,  pentru a avea şanse de reuşitǎ, trebuia sǎ-i amplifice mirosul însǎ fǎrǎ sǎ-i modifice structura, adicǎ sǎ rǎmânǎ neschimbat, în esenţa lui, dar sǎ devinǎ mult mai intens şi persistent, conceput ca o armǎ care sǎ atace simţurile sensibilizate ale unui hiperosmic. Prin urmare, a combinat parfumul de laur cu cel de mirt, amplificându-i aroma. Parfumul a acţionat, fireşte, precum un odorant chimic sintetic care a declanşat reacţiile psiho-fiziologice, conducând, în final, la atacul de panicǎ. Bineînţeles cǎ nu ar fi fost  posibil dacǎ avocatul … nu ar fi suferit de hiperosmie. Exact pe acest fapt a mizat criminalul.

― Cui i-ar putea trece prin cap aşa ceva? întrebǎ Georgia.

― Oricui i-ar cǎdea în mânǎ o enciclopedie botanicǎ. Dar mai este ceva, continuǎ Cosima. Atacul de panicǎ este frecvent însoţit de fenomenul de hiperventilaţie, adicǎ o concentraţie crescutǎ a oxigenului în sânge. Rezultatul investigaţiilor mele indicǎ însǎ lipsa oxigenului. Cu alte cuvinte …victima s-a asfixiat. Adǎugaţi la asta şi prezenţa arsurilor de pe piele.

― Cosima, m-ai pierdut aici, zise Georgia. Ce vrei sǎ spui, mai exact? Lǎmureşte-ne.

― Vreau sǎ spun cǎ parfumul a fost, într-adevǎr, substanţa declanşatoare, dar este posibil ca victima sǎ nu fi reacţionat doar la simpla ei prezenţǎ fizicǎ, ci şi la ceva situat dincolo de starea ei  gazoasǎ, ceva aflat în legǎturǎ intrinsecǎ cu parfumul şi de care Alexandru Gheza era perfect conştient.

― Ceva, ca de exemplu, ce? întrebǎ Theo.

― Nu ştiu, zise Cosima, ridicând din sprâncene.

Coborârǎ treptele şi se îndreptarǎ spre uşǎ. Toţi, înafarǎ de Cosima. Cosima locuia, chiar acolo, în apartamentul de la etaj.

Înainte de a se urca în maşinǎ, Georgia se întoarse spre Ned şi spuse:

― Geamul de la dormitorul lui Gheza era întredeschis.

― Da, era.

― Cineva suferind de hiperosmie are grijǎ ca locuinţa lui sǎ fie bine aerisitǎ, nu?

― Da, cred cǎ da.

A doua zi, dimineaţa, când sosirǎ la laborator, o gǎsirǎ pe Cosima savurându-şi cafeaua, alǎturi de care se afla un bol micuţ cu ceva stacojiu, în care se distingeau  nişte bobiţe.

― Bunǎ dimineaţa, Cosima, o salutǎ Ned. Ce-i asta? întrebǎ, arǎtând înspre micul bol de sticlǎ.

― Asta? Dulceaţǎ de mure, îi rǎspunse Cosima. Nu vrei?

― Nu, mulţumesc, o refuzǎ Ned. Prea dulce pentru mine.

― Tu eşti dulce oricum, Ned, uitasem, glumi ea.

― Spune-i asta prietenei mele.

― O, ho, de ce trebuie sǎ i-o spun eu? Ea nu ştie? glumi, în continuare, Cosima.

― Se pare cǎ nu. Dǎ semne cum cǎ s-a cam plictisit de mine, spuse Ned, pe jumǎtate, senin, pe jumǎtate, descumpǎnit.

― Te-ai gândit la faptul cǎ poate nu s-a plictisit, propriu-zis, de tine, ci, mai degrabǎ, de absenţa ta?

― Mi-a trecut prin cap.

― Ned, Ned, poate cǎ nu eşti cu persoana potrivitǎ.

În momentul acela îşi fǎcu apariţia şi Georgia şi discuţia se întrerupse.

Dupǎ ce le dete bineţe, spuse:

― Echipa de intervenţie care a sosit înaintea noastrǎ, în parc, nu a consemnat nici un suspect, la locul incidentului. Pǎrerea mea este cǎ, în faza în care am ajuns cu investigaţia, este necesar sǎ aflǎm, mai în detaliu, ce s-a întâmplat, de fapt, acolo.

― De acord cu tine, zise şi Ned. Cineva trebuie sǎ fi fost implicat în rǎspândirea parfumului. Ar fi bine dacǎ am afla.

― Eu am spus asta, din capul locului, dacǎ vǎ amintiţi, interveni Cosima.

― Da, dǎdu din cap, Georgia.

― Cred cǎ vǎ pot fi de folos aici, se auzi şi vocea lui Theo.

― Aa, Theo, exact la tine se gândea toatǎ lumea.

― Mǎ simt onorat, se înclinǎ el. Atât de multǎ atenţie, care mi se acordǎ …

― Și nu degeaba. Crezi cǎ putem capta nişte imagini? întrebǎ Georgia, în timp ce se îndreptau înspre pupitrul de comandǎ.

― Existǎ  posibilitatea, dar necesitǎ permisiunea de acces la datele satelitului special de observaţie. Accesarea bazei de date a satelitului se face numai prin parcurgerea unui protocol, stabilit în urma Acordului privind supravegherea spaţialǎ. Odatǎ obţinutǎ permisiunea, mǎ pot conecta la el, zise Theo, aşezându-se pe scaunul din faţa monitorului. Îl sun pe Locus sǎ-i spun cǎ ne trebuie permisiunea şi codul de acces.

Georgia se întoarse spre Cosima:

― Cosima, ai spus, ieri, cǎ ucigaşul ştia cǎ Alexandru Gheza nu era sensibil la parfumul de laur. Cum ar fi putut el sǎ ştie asta?

― Ucigaşul cunoştea multe despre victimǎ, cu alte cuvinte, se documentase. Am presupus cǎ, dacǎ a aflat cǎ e hiperosmic, înseamnǎ cǎ a avut, cumva, acces la dosarul medical, deci, a vǎzut şi lista cu substanţele. Marea majoritate sunt detergenţi casnici, nu sunt menţionate parfumuri.

În momentul acela, Theo veni lângǎ ele:

― Am obţinut permisiunea sǎ accesez datele. Putem începe.

― Perfect, zise Georgia.

Se îndreptarǎ, cu toţii, înspre pupitrul de comandǎ şi Theo se aşezǎ pe scaunul din faţa monitorului.

― Introduc codul… Bun, m-am conectat. Acum mai trebuie sǎ introduc datele corecte, continuǎ, în timp ce  manevra anumite butoane aflate în consolǎ.

― Localizarea, în partea de vest a intrǎrii principale a parcului, introduc coordonatele. Avem ora decesului, confirmatǎ şi de medicul legist, care a examinat, primul, cadavrul: 14:15. Ca urmare, voi seta timpul … Cosima, cât timp crezi cǎ a trecut de la momentul când a venit în contact cu mirosul şi pânǎ la deces?

― Maxim, şapte minute.

― Atunci, voi seta timpul la 14:05. Vizualizare.

Pe ecran, imaginea se procesa, amplificându-se, cu mare vitezǎ, pânǎ avurǎ posibilitatea sǎ vadǎ, cu claritate, perimetrul din parc, cel care prezenta interes pentru ei.

― Uitaţi-l pe Gheza, mergând pe alee, deocamdatǎ, nimic deosebit. Pânǎ acum nici o persoanǎ nu pare sǎ fi interacţionat cu el. Poate cǎ …

― Opreşte aici şi deruleazǎ cu încetinitorul. Bǎrbatul care vine din faţǎ, cred cǎ îi spune ceva, zise Georgia, cu ochii aţintiţi pe ecran. Mai poţi sǎ apropii? Acolo. Putem afla ce anume-i spune?

― Da, cu ajutorul captatorului de frecvenţe sonore care le va transmite decodorului. Iniţializez secvenţa. Ar trebui sǎ avem rezultatul traducerii semnalului în… maxim trei minute.

Aşteptarǎ încordaţi. Deodatǎ, vǎzurǎ pe ecranul osciloscopului, graficul semnalului, semn cǎ procesul de traducere se finalizase. În momentul acela, auzirǎ în boxe, o voce slabǎ, care parcǎ şoptea, spunând: „Remember Daijira.”

― Remember Daijira! Aminteşte-ţi de Daijira! exclamǎ Ned, uluit.

Urmarǎ câteva momente de tǎcere absolutǎ, dupǎ care se auzi vocea încordatǎ a Cosimei:

― Ei bine, dragii mei, acum ştiu ce cǎutǎm.

Ceilalţi continuau s-o priveascǎ, în tǎcere.

― O amintire!

Urcarǎ la etaj. Apartamentul avea o zonǎ lounge, amenajatǎ în aripa de vest, cu canapele şi fotolii, unde se retrǎgeau, cu toţii, când aveau de discutat. Lui Locus trebuiau sǎ-i mulţumeascǎ pentru casa aceasta confortabilǎ care le servea drept sediu dar şi de locuinţǎ.

― În primul rând, bǎrbatul pe care l-am vǎzut trebuie sǎ fi fost sursa parfumului, sparse tǎcerea Georgia.

― Da, mai mult ca sigur. Probabil cǎ a avut un recipient deschis, ascuns în buzunarul pardesiului, spuse Cosima.

― E de origine asiaticǎ, probabil chinez, continuǎ Georgia. Sugerez sǎ-i cǎutǎm chipul în baza de date, poate gǎsim vreo asemǎnare. Theo?

― Mǎ ocup chiar acum, spuse şi plecǎ.

― Și în al doilea rând, spuse Cosima, gânditoare, trebuie sǎ aflǎm cine este Daijira.

― Cine sau ce, completǎ Ned.

― Propun sǎ aflǎm mai multe despre trecutul victimei. Acolo trebuie sǎ existe ceva de care sǎ putem lega toate acestea, zise Georgia.

― Mǎ întreb, de ce acum? De ce a ales ucigaşul sǎ acţioneze acum? cugetǎ Cosima, în continuare.

― Nici o potrivire, n-am gǎsit nimic în baza de date, se întoarse Theo, cu rǎspunsul.

― Atunci, e ca şi cum am cǎuta acul în carul cu fân. Sǎ ne concentrǎm asupra trecutului lui Alexandru Gheza, hotǎrî Ned.

― De acord.

― Eu zic sǎ mai facem o vizitǎ la locuinţa lui. Poate gǎsim ceva legat de numele Daijira.

Plecarǎ în direcţia hotǎrâtǎ. Când se gǎsirǎ, din nou, în apartamentul lui Gheza, un sentiment de nelinişte puse stǎpânire pe amândoi. Oare, ce taine ascundea acest loc? Începurǎ sǎ caute, cu meticulozitate, luând, la rând, sertarele comodei şi ale biroului. Dar nu gǎsirǎ nimic. În timp ce Ned deschise uşile garderobului, hotǎrât sǎ inspecteze toate buzunarele costumelor impecabile ale avocatului, Georgia se uita prin bibliotecǎ, citind, cu o curiozitate crescândǎ, titlurile cǎrţilor.

― Nu se poate spune cǎ domnul Gheza nu avea gusturi în materie de vestimentaţie, trase, Ned, concluzia.

― Ned, priveşte, zise Georgia, scoţând o carte din bibliotecǎ.

Ned o luǎ şi-i citi titlul:

― „Compuşi din plante folosiţi în parfumerie” de Horaţiu Gheza, dr. chimist. Editatǎ în anul 2015. Acum … cincizeci de ani.

― Când Alexandru împlinea un an. Horaţiu Gheza trebuie sǎ fi fost tatǎl lui, spuse Georgia.

― Da şi pe deasupra, priceput în parfumerie.

― Crezi cǎ ar putea fi implicat în moartea fiului sǎu? dǎdu glas Georgia, întrebǎrii care plutea în aer.

― În orice caz, nu direct. Sunt foarte puţine şanse sǎ mai fie în viaţǎ. Aa, uite, o paginǎ de ziar, am gǎsit-o între file. O despǎturi şi citi. E o paginǎ din Paris Match, din anul 2019. Noroc cǎ mǎ pricep la francezǎ, spuse, privind-o pe Georgia care se aşezase pe scaun şi îşi împreunase mâinile, în aşteptare.

Ned parcurse rapid pagina de ziar şi se opri asupra unui articol cu un titlu care îi atrase atenţia:

― Ascultǎ, zise. Citez: „Parfumurile marca Gheza, dorite şi de cǎtre soţiile diplomaţilor”. Consulul Birmaniei la Paris îl solicitǎ pe renumitul creator de parfumuri, doctorul Horaţiu Gheza, sǎ creeze un parfum destinat soţiei acestuia. Doctorul Gheza a devenit cunoscut, dupǎ ce a reuşit sǎ fabrice o linie de parfumuri care s-a bucurat de atenţia unor personalitǎţi din sfera artisticǎ de peste ocean.”

Georgia ascultǎ, atentǎ. Dupǎ ce Ned terminǎ de citit, îşi scoase videotelefonul şi formǎ un numǎr.

― Theo, aflǎ tot ce se poate gǎsi despre consulul pe care l-a avut Birmania la Paris, în anul 2019.

Când îşi fǎcurǎ apariţia în laborator, Theo îi întâmpinǎ:

― De fapt, mǎ pregǎteam sǎ vǎ sun. Am gǎsit o singurǎ menţiune a numelui Daijira, dar nu puteam fi sigur cǎ este ce cǎutam. Dar acum, sunt, le spuse Theo, dupǎ ce am vorbit cu tine, la telefon, Georgia.

― Cum adicǎ? Lǎmureşte-ne, zise Ned. Dar, Cosima, unde e?

― S-a dus sǎ cumpere plǎcintǎ cu agrişe. A zis cǎ numai ea ştie de unde.

― Bun. Sǎ revenim. Theo, ce zici cǎ ai gǎsit?

― Am gǎsit o relatare despre un incendiu petrecut în anul 2020, care a mistuit o clǎdire, aflatǎ în apropiere de reşedinţa consulului Birmaniei. Sursele locale spun cǎ acea clǎdire adǎpostea un laborator, amenajat special pentru experienţele efectuate de un anumit chimist, pe nume Gheza. Ceea ce urmeazǎ, mi se pare, cutremurǎtor, continuǎ Theo.

― Ce e cutremurǎtor? se auzi vocea Cosimei, care îşi fǎcu apariţia, ţinând în mânǎ o cutie din care emanau ademenitoare arome de plǎcintǎ. Ce-aţi aflat?

―  Theo tocmai era pe cale sǎ ne spunǎ finalul unei poveşti despre un incendiu, petrecut în Birmania, în care a ars laboratorul doctorului Gheza, o puse la curent Ned.

― Da, aprobǎ Theo, dar nu numai laboratorul a ars. Din nefericire, a existat o victimǎ. Aceasta a fost … Daijira. Fiica consulului.

― Oo, suspinǎ Cosima. Iatǎ o întâmplare, cu adevǎrat, nefericitǎ.

― Care nu se uitǎ aşa uşor, completǎ Georgia.

― Și care poate constitui, chiar şi peste mulţi ani, mobilul unei crime, urmǎ Ned.

― Atunci, poate fi rǎzbunarea, mobilul, zise Theo.

― Și cum, nu e niciodatǎ prea târziu sǎ te rǎzbuni, continuǎ Georgia …

― Timpul îşi pierde relevanţa, finalizǎ Cosima raţionamentul.

― Sǎ ne gândim. Cine ar fi interesat sǎ se rǎzbune? Cineva din familie, nu?

― Posibil, dar nu neapǎrat. Familia l-ar fi acuzat pe Gheza de producerea incendiului, dar nu existǎ dovezi în sensul acesta, zise Theo.

― Staţi, zise Georgia. Bǎrbatul din parc i-a spus lui Alexandru: „Aminteşte-ţi de Daijira!”. Ceea ce înseamnǎ cǎ Alexandru şi Daijira, sigur, se cunoşteau. Asta înseamnǎ cǎ doctorul Gheza era însoţit de fiul sǎu. Câţi ani avea Alexandru în anul 2020?

― Șase ani, la fel ca Daijira, spuse Theo, care se întorsese, dupǎ o scurtǎ absenţǎ, în care stǎtuse în faţa monitorului. Am gǎsit date despre familia consulului. Și… încǎ ceva. Data în care s-a nǎscut Daijira…

Se întoarserǎ toţi spre el, aşteptând.

― Este aceeaşi cu data morţii lui Alexandru.

― A ales data în mod simbolic, zise Georgia. Acum, încep sǎ înţeleg, exclamǎ ea. Ascultaţi, cred cǎ lucrurile s-au întâmplat aşa. Consulul Birmaniei îl aduce pe Gheza, la reşedinţa sa  pentru ca acesta sǎ creeze un parfum de laur, special pentru soţie. Gheza vine, dar nu singur, ci însoţit de fiul sǎu care, întâmplǎtor, este de aceaşi vârstǎ cu fiica consulului, Daijira. Copii fiind, se împrietenesc. În momentul izbucnirii incendiului, Daijira era în clǎdirea laboratorului, unde se strecurase, probabil, venind sǎ se joace cu Alexandru. Dintr-un motiv sau altul, lucrurile au mers cât se poate de prost pentru fetiţǎ. Daijira a pierit în incendiu.

― Aceasta explicǎ de ce Alexandru a murit asfixiat, similar unei victime a unui incendiu, explicǎ, de asemenea şi arsurile de pe piele, continuǎ Cosima raţionamentul Georgiei. Gândiţi-vǎ la faptul cǎ un hiperosmic reacţioneazǎ la un anumit miros, într-un mod cu totul ieşit din comun. Ce s-ar întâmpla în cazul în care mirosul respectiv este legat de amintirea unui incendiu? Cred cǎ rǎspunsul îl avem în faţa ochilor. Când a simţit mirosul parfumului, a retrǎit şi incendiul, ca şi cum ar fi fost acolo. Merg mai departe şi afirm cǎ doctorul Gheza chiar a fabricat parfumul destinat soţiei consulului şi acesta a fost folosit, cu succes, se pare. Da, avem suficiente dovezi ca sǎ susţinem aceastǎ ipotezǎ. Trebuie sǎ-i spunem lui Locus. Mǎ ocup eu, zise şi se îndepǎrtǎ.

― Ţinând cont de toate astea, înseamnǎ cǎ e vorba de o persoanǎ care o cunoştea, îndeaproape, pe Daijira, suficient de bine încât, moartea ei sǎ-i provoace o adâncǎ suferinţǎ, cunoştea istoria legatǎ de parfumul de laur şi a avut acces la el, în decursul timpului şi mai cunoştea şi faptul cǎ Alexandru Gheza era hiperosmic, spuse Ned.

― Pǎrinţii Daijirei nu mai sunt în viaţǎ. Dar mai este cineva, continuǎ Theo. Un frate. Daijira are un frate, mai în vârstǎ cu şase ani.

― Ooo, atunci, se pare cǎ avem un suspect, continuǎ Ned. Theo, ce ştii despre el?

― Numele lui este Leo Khan, fiul fostului consul al Birmaniei la Paris, Sun Khan. În urmǎ cu şase luni, Leo a sosit în România, ca ataşat cultural pe lângǎ Ambasada Birmaniei la Bucureşti, face parte din corpul diplomatic. Iniţial, a fost în Sri Lanka dar, la intervenţia sa expresǎ pe lângǎ Ambasadorul Birmaniei, Leo ajunge la Bucureşti. Locuieşte pe strada Rocambol, la numǎrul 12.

―  Cred cǎ ar fi oportun sǎ-i supraveghem locuinţa, zise Georgia, înainte de a ne duce peste el, în sediul Ambasadei şi sǎ-l poftim la o discuţie.

― De acord, zise Ned. Hai sǎ mergem pânǎ acolo.

Strada Rocambol era situatǎ într-unul din cartierele exclusiviste ale Bucureştiului. La numǎrul 12, o casǎ cu portic roman le oferi o privelişte plinǎ de largheţe. Peste drum era un scuar, cu arbuşti îmbrǎcaţi, pe jumǎtate, în straie de toamnǎ.

Parcarǎ maşina în apropierea casei.

― Nu putem risca sǎ intrǎm fǎrǎ mandat, zise Ned.

Se hotǎrârǎ sǎ aştepte, o vreme.

― Crezi cǎ e el, fǎptaşul? o întrebǎ Ned pe Georgia. Leo Khan?

― Adevǎrul este cǎ … în momentul de faţǎ, multe fire duc spre el. Gândeşte-te, cine ar fi putut avea acces, atât de facil, la parfumul soţiei consulului? Chiar el, Leo Khan, fiul ei. Plus întâmplarea cu Daijira. Dar totuşi, mǎ întreb cum a aflat cǎ Alexandru Gheza era hiperosmic? Cât e ceasul?

― 12:45. De ce?

― Observi ceva, în legǎturǎ cu copǎcelul din faţa casei? îl întrebǎ Georgia.

― Ce sǎ observ? îi întoarse Ned, întrebarea, lungindu-şi gâtul, ca sǎ vadǎ mai bine.

― E un bonsai. Chinezii numesc arta aceasta Penjing Landscape. Aşteaptǎ aici, îi zise lui Ned, în timp ce coborî din maşinǎ.

Georgia traversǎ şi se apropie de casǎ. Când ajunse suficient de aproape, la modul cel mai firesc, se opri puţin sǎ admire copǎcelul. Nu durǎ mai mult de trei minute pânǎ se întoarse în maşinǎ.

― Bonsaiul nu a fost udat. Propun sǎ mai aşteptǎm, zise.

― Bine, bine, aşteptǎm, dar ce? întrebǎ Ned, clipind din ochi.

― Sǎ vinǎ cineva sǎ-l ude, zise Georgia, zâmbind şi privindu-l cu subînţeles.

― Aha, cred cǎ încep sǎ înţeleg.

Nu durǎ mai mult de o jumǎtate de orǎ şi uşa casei se deschise. În prag, îl vǎzurǎ pe bǎrbatul chinez din parc. Bǎnuiala Georgiei se confirmase. Ieşise sǎ ude bonsaiul.

Coborârǎ, încet, din maşinǎ şi se îndreptarǎ spre el. Chinezul nu-i observǎ, fiind întors cu spatele, preocupat de bonsai.

― Bunǎ ziua, zise Ned. Chinezul se întoarse, mirat. Când dete cu ochii de ei, rǎmase împietrit.

― Suntem agenţii Nedan şi Goruna, de la Poliţie. Vǎ rugǎm sǎ ne însoţiţi la sediu. Vrem sǎ vǎ punem câteva întrebǎri.

Bǎrbatul pǎru extrem de mirat. Nu se împotrivi. Ceru doar permisiunea sǎ-şi ia pardesiul. Acesta arǎta ca şi cum ar fi fost proaspǎt adus de la curǎţat, mirosea a detergent. Era acelaşi pardesiu cu care fusese în parc, în ziua care se dovedise a fi ultima, pentru Alexandru Gheza. Georgiei nu-i scǎpǎ amǎnuntul.

Pe drum, îl anunţarǎ pe comandor de stadiul anchetei.

― Aveţi permisiunea sǎ cercetaţi locuinţa, le zise Locus, când ajunserǎ la sediu. Lǎsaţi-l aici, zise, arǎtând înspre chinez, îl preiau eu.

― Da, avem nevoie de declaraţia lui pentru a-l putea reţine pe Leo Khan, zise Ned.

― Știu, îi rǎspunse Locus.

― Domnule, pardesiul cu care e îmbrǎcat, adǎugǎ Georgia, e acelaşi cu cel pe care l-a avut în parc, în ziua respectivǎ.

Locus o privi, atent, dupǎ care dǎdu din cap şi spuse:

― Îl vom trimite la laborator, pentru analize amǎnunţite. Gǎsiţi parfumul.

Se întoarserǎ la locuinţa lui Leo Khan. Intrarǎ. Casa era decoratǎ în stil extrem oriental, cu mobilǎ din lemn de ulm, bogat încrustatǎ. La geamurile înalte, încadrate de draperii grele, erau perdele vaporoase, în culori violacee. În toate camerele se gǎseau, împrǎştiate prin colţuri, lǎmpi din hârtie de orez.

Se oprirǎ, pentru o clipǎ, în mijlocul casei, ca pentru a se obişnui cu atmosfera ei, misterioasǎ. Apoi, începu cǎutarea parfumului. Luarǎ la rând, fiecare încǎpere, dar fǎrǎ nici un rezultat.

Amândoi, descumpǎniţi, se aşezarǎ pe câte un fotoliu, continuând sǎ priveascǎ obiectele din living-ul spaţios în care se aflau. Ned îşi sprijini cotul pe biroul masiv, pe care se aflau mai multe statuete de bambus, cu o lucrǎturǎ excelentǎ. Luǎ una, cu gând sǎ se uite la ea, mai îndeaproape. Cercetând-o, descoperi o micǎ adânciturǎ, aproape perfect camuflatǎ de forma statuetei. Dupǎ ce se mai uitǎ, gǎsi şi un buton minuscul, metalic, la fel de bine mascat. Apǎsǎ şi… statueta se deschise sub ochii lui, lǎsând sǎ se vadǎ, în pântecul ei, ascuns, un mic flacon de sticlǎ alburie.

Georgia asistǎ, cu uimire, la toatǎ scena. Se uitarǎ unul, la celǎlalt.

― Un om care a fost în stare sǎ instrumenteze o crimǎ, într-un mod  atât de ingenios trebuia sǎ gǎseascǎ şi un ascunziş, cel puţin la fel de ingenios, pentru arma crimei, zise Ned.

La sediu, comandorul îi aştepta.

― Din declaraţia omului rezultǎ cǎ nu ştia nimic de intenţiile lui Khan, nici mǎcar nu a ştiut ce s-a întâmplat dupǎ întâlnirea sa de pe alee. Se pare cǎ Leo Khan l-a angajat pe post de om de serviciu, la locuinţa sa. Pe data de 13 septembrie, Khan i-a dǎruit un pardesiu şi i-a cerut sǎ meargǎ în parc, i-a comandat şi un taxi. Acolo urma sǎ-i spunǎ unui individ, pe care Khan i l-a descris în amǎnunţime, douǎ cuvinte: „Remember Daijira!”, dupǎ care trebuia sǎ pǎrǎseascǎ, urgent, parcul, sǎ ia un taxi şi sǎ se întoarcǎ la locuinţǎ. Legat de pardesiu, a spus cǎ mirosea a parfum, atât de puternic încât a trebuit sǎ-l ducǎ la curǎţǎtorie.

Dupǎ o scurtǎ pauzǎ, continuǎ:

― Am emis un ordin de reţinere pentru Leo Khan. Mergeţi la ambasadǎ acum.

― Da, domnule, zise Ned.

― Aţi lucrat bine. Felicitǎri, le mai zise comandorul şi plecǎ.

În biroul lui, ataşatul cultural, Leo Khan era singur. Aştepta. Aştepta sǎ se întâmple ceea ce era inevitabil. În dupǎ-amiaza aceea, sunase, în repetate rânduri, la locuinţa sa, dar nimeni nu rǎspunse. Un sentiment de tristeţe neputincioasǎ puse stǎpânire pe el. Știa cǎ, cel mai sigur ar fi fost sǎ distrugǎ flaconul cu parfumul mamei sale dar… n-a fǎcut-o. În fond şi-n definitiv, pentru ce sǎ-l distrugǎ? În jurul lui, crease o întreagǎ regie, fǎurise un plan, aşteptase un moment potrivit. Era cea mai de preţ amintire a lui. Asta e … el nu putuse uita, n-a vrut sǎ uite ce se întâmplase cu Daijira. El n-a putut înţelege, niciodatǎ, prietenia care se legase între sora lui şi bǎieţelul acela, strǎin. … Și acum, dupǎ tot ce se întâmplase …

În momentul acela, intrǎ un funcţionar, se apropie şi-i şopti, aplecându-se peste marginea biroului:

― Domnule Khan, este cineva care vrea sǎ vǎ vadǎ, de la Poliţie.

― Spune-i sǎ intre, spuse rar, pe un ton egal.

Închise ochii şi trase, adânc, aer în piept.

Georgia intrǎ şi se îndreptǎ spre biroul în spatele cǎruia Khan stǎtea nemişcat.

― Sunt agentul Goruna, domnule, de la Poliţie şi am ordin sǎ vǎ reţin.

― Care sunt acuzaţiile?

― Omor.

Dupǎ câteva clipe de tǎcere, Khan continuǎ, lǎsându-se pe spǎtarul scaunului:

― Aveţi probe?

― Da, domnule Khan, altfel, nu ne-am permite sǎ vǎ deranjǎm.

Leo Khan îşi înghiţi un nod.

― Bǎnuiesc cǎ imunitatea diplomaticǎ nu-mi este de nici un folos în aceastǎ situaţie, spuse el, încet.

― Mi-e teamǎ cǎ nu, domnule, încheie discuţia Georgia.

― O ultimǎ întrebare, o opri el.

Georgia întoarse capul.

― Pot sǎ-mi chem avocatul?

― Bineînţeles cǎ da, aveţi acest drept, domnule Khan, îi rǎspunse Georgia, în timp ce se îndrepta spre uşǎ.

În seara aceleiaşi zile, în casa de pe strada Cronos, la numǎrul 39, se vedeau câteva luminiţe la etaj. Dacǎ te apropiai, puteai auzi glasurile celor care erau acolo, strânşi în jurul unei mǎsuţe ovale, pe care se aflau câteva porţii generoase de plǎcintǎ cu agrişe.

― Leo Khan a declarat cǎ a vrut doar sǎ-i facǎ o farsǎ rǎutǎcioasǎ avocatului şi cǎ, nicidecum, nu s-a gândit sǎ-l omoare. Intenţiona chiar sǎ-l sune peste câteva zile şi sǎ-l invite la locuinţa sa, doar se cunoşteau de ani buni, spuse Ned.

― Iar avocatul sǎu va pleda pentru omor prin imprudenţǎ, adicǎ neintenţionat, anunţǎ Georgia.

― Ceea ce sunǎ foarte diferit faţǎ de omor cu premeditare, zise Cosima, cu un zâmbet uşor.

― Analiza parfumului pe care l-am gǎsit în locuinţa lui confirmǎ, într-adevǎr, ipoteza ta, Cosima. E vorba de o combinaţie între esenţele de laur şi mirt, zise Ned.

― Da, iar Leo Khan a declarat cǎ acesta era parfumul mamei sale, cel creat de doctorul Gheza, special pentru ea, completǎ Georgia.

Se lǎsǎ o scurtǎ tǎcere, dupǎ care se auzi, din nou, glasul Georgiei.

― Dupǎ ce am ieşit din biroul lui, de la ambasadǎ, mi-am pus întrebarea de ce Leo Khan nu a distrus parfumul. Mai mult, de ce nu s-a dus el în parc, ci a implicat un strǎin care putea, oricând, sǎ depunǎ mǎrturie împotriva lui.

― Împotriva lui? zise Cosima. Mai degrabǎ, în favoarea lui, draga mea. Declaraţia chinezului o susţine pe a sa, conform cǎreia n-a vrut decât sǎ facǎ o glumǎ unei vechi cunoştinţe.

― Oare chiar  asta a vrut? puse Georgia întrebarea care atârna pe buzele tuturor.

Rǎmaserǎ, toţi, pe gânduri.

― Eeei, bǎnuiesc cǎ rǎspunsul la întrebarea aceasta nu-l vom afla, spuse Cosima. Haideţi, sǎ nu lǎsǎm bunǎtate de plǎcintǎ sǎ se rǎceascǎ.

Se auzi şi vocea lui Ned:

― Parfumul, cel pe care l-am gǎsit în locuinţǎ… nu putem şti sigur cǎ a fost cel al mamei lui, nu-i aşa?

― Nu, nu putem, îi confirmǎ Cosima bǎnuiala. Poate cǎ… adevǎratul parfum a fost distrus sau e ascuns undeva, asta numai Leo Khan ştie.

― Și cu siguranţǎ, nu ne va spune şi nouǎ, glumi Ned.

Începurǎ sǎ râdǎ şi atmosfera se destinse.

― Omor cu premeditare sau nu… Principalul e cǎ am gǎsit fǎptaşul, am rezolvat cazul.

― Fireşte, doar suntem Cvadrantul, zise Theo.

Urmǎ o pauzǎ dupǎ care se auzi vocea Cosimei:

― Suntem şi nu suntem, dragul meu.

― Cum vine asta? Ce vrei sǎ spui?

Toţi trei o priveau întrebǎtor.

― Fiecare dintre noi este un Cvadrant, urmǎ ea. Nu înţelegeţi? Noi suntem patru, da? Patru cvadrante, patru sferturi de cerc.

― Care formeazǎ un cerc, continuǎ Georgia, ridicând privirea spre ea.

― Exact. De fapt, suntem mai mult un cerc…

― Decât un cvadrant. Acum, înţeleg, o completǎ Ned.

Și rǎmaserǎ privindu-se în tǎcere.

Latest posts by Eta Medregan (see all)