Rahan – un portret-robot

(Cele cinci gheare ale colierului)

Cu mulţi, mulţi ani în urmă, în vremurile sălbatice ale socialismului, un erou avea să lumineze imaginaţia copiilor care eram şi să creeze în sufletele noastre un cod al onoarei, altul decât cel al pionierilor. Omul acela răbufnea din paginile unei reviste cu nume monosilabic pentru care învăţasem limba franceză şi vorbea despre sine la persoana a III-a, desemnându-se a fi „Rahan”, adică „fiul celor viteji”. Singura lui avere: un cuţit de fildeş, neobişnuit de ascuţit, şi un colier cu cinci gheare de „gorak” – un adevărat cod al onoarei.

Prima gheară: bunătatea

Ce minunate clipe puteam petrece în compania lui Rahan! Cât de intens trăiam peripeţiile orfanului ai cărui părinţi muriseră apărându-l! Cum îl crescuse Crâo (sau Craô) ca pe fiul său, apoi cum Muntele-albastru devenise roşu prin erupţia violentă a unui vulcan ce înghiţise tot clanul în care micuţul blond crescuse… Cum a primit colierul onoarei din mâinile muribundului Crâo şi cum a început să rătăcească prin lume, observând natura, inventând lucruri minunate, ajutându-i pe „cei-care-merg-în-picioare”. Încercam deseori să mă identific cu personajul şi, adoptându-i atitudinea, chiar şi muncile agricole la care ne obliga deseori şcoala deveneau o victorie.

A doua gheară: curajul

Ce impresionează în primul rând în această serie este desenul formidabil al lui André Chéret. Am studiat, uneori ore în şir, exoticele peisaje preistorice, animalele foarte realiste, fizionomia primitivă a umanoizilor şi, nu în ultimul rând, anatomia perfectă a personajelor. Scenariul, semnat Roger Lécureux, venea pe planul doi, dar mărturisesc că vreo câteva episoade sunt adevărate capodopere de ingeniozitate („La mere des meres”, „Le premier homme”). În principal scenaristul pedalează pe invenţii şi descoperiri. La început, „Păr-de-foc” observă mai mult contemplativ natura: cameleonul, cum se face vinul, prima zăpadă, proprietăţile gheţei, apoi Lécureux prinde curaj şi-l face să descopere chestii grele: fosforul, cauciucul, metalurgia, praful de puşcă. Apoi Rahan trece pe inventat: cântarul, fluierul, paraşuta, lumânarea, „berbecul”, sticla, praştia, lupa, atelele, pompa eoliană, sistemul indian de comunicare prin fum, roata, săpunul, pâinea, ba chiar şi… paratrăsnetul sau sistemul secret de votare! Desigur, încă de pe atunci unele invenţii păreau forţate, dar ce conta!? Important era faptul că eroul nostru preferat ştia să le dea aplicarea justă şi, mai ales, umanistă: în „L’arme terrifiante” Rahan preferă să distrugă praful de puşcă. Deseori m-am întrebat de unde o să tot scoată scenaristul atâtea invenţii? Cred că şi-a pus şi el întrebarea deoarece, în episodul „Le trésor de Rahan”, găseşte un pretext facil pentru a trece în revistă, pe vreo 40 de pagini, toate experienţele ştiinţifice anterioare!

Există şi episoade care scârţâie, astfel încât, câteodată, trama e puerilă sau chiar ridicolă. În „Le petit homme”, un trib de uriaşi nu pot lua apă potabilă decât de pe celălalt mal al unui râu otrăvitor, plin cu peşti carnivori! La fiecare incursiune prin albia râului pentru aprovizionare cu apă, cel puţin un vânător este devorat de peşti. Rahan inventează un apeduct de bambus, iar şeful clanului se sacrifică pentru reuşita proiectului. Dar nimeni, nici măcar Rahan, nu s-a gândit să folosească bărci sau o simplă plută!

În pană de idei, Lécureux se inspiră uneori din clasici: în „Le lagon de l’effroi”, el împrumută tema din „Îngropat de viu” de Edgar Allan Poe, de data aceasta în mediu acvatic. Câteodată sunt simple scăpări: în „Le clan du lac maudit”, se afirmă că Rahan vedea pentru prima oară un sat lacustru, când, de fapt, în copilărie furase cuţitul de fildeş dintr-un sat… lacustru! O altă scăpare a lui Rahan-Lécureux este… direcţia de mers. Debusolarea îl face pe Rahan să meargă când după soare, spre apus, când după direcţia aleatorie pe care i-o indică cuţitul său.

Să revenim la portretul eroului nostru. Desigur, într-o publicaţie editată de Partidul Comunist Francez eroul pozitiv nu putea decât să proslăvească nişte principii de stânga: toţi „cei-ce-merg-în-picioare” sunt egali, atitudine antisclavagistă (”Les hommes-sans-tete”), zeii nu există („Le Dieu bonheur”), Lécureux s-a conformat exemplar(*).

(*) Chestionat, pe net, pe site-ul www.Rahan.org, de către fanii lui Rahan, asupra atitudinii politice a revistei „Pif”, şi dacă, indirect, Rahan este comunist, Lécureux răspunde indignat că nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Ce naiba, doar el a fost şi redactor-şef timp de câţiva ani şi nu a cunoscut nici o urmă de politică în paginile revistei! Cu toate acestea, în decembrie ’67, o povestire completă de 12 pagini taie ritmul eroilor casei. „Lénine et la grande révolution” este desenată de Poivet şi poartă semnătura lui… nimeni altul decât Roger Lécureux! „Lenin a fost mare”, „Lenin a fost tare”, „Ce Uniune Sovietică minunată!”. Comentariile sunt de prisos.

Teoria lui Darwin e pe deplin îmbrăţişată (doar suntem atei, nu?): „Crâo avea dreptate: ‹‹cei-care-merg-aproape-în-picioare›› (maimuţele antropoide), într-o zi vor merge în picioare!” („Le nouveau piege”). În rest, Rahan este un bun „pionier”: ajută bătrânii („Le clan sauvage”), copiii („Le petit d’homme”, „Les enfants du fleuve”) sau femeile fără apărare („La horde folle”). E antialcoolic („La horde folle”) şi anti-drog („Pour venger Rahan”).

A treia gheară: tenacitatea

Ca în orice carte bună, Rahan are şi o latură negativă. Bine disimulată prin justificări abile, ea îmbracă deseori atitudini reprobabile. „Învăţătorul” Crâo, pe piatra de moarte, îl pune pe Rahan să promită că nu va fura niciodată. Rahan promite şi… câteva pagini mai încolo fură cuţitul de fildeş de la un crud şef de trib. Crâo l-a învăţat pe Rahan că „cei-care-merg-în-picioare” nu trebuie ucişi, iar eroul nostru trâmbiţează şi el, sus şi tare, peste tot, legea asta, dar… în „Les adorateurs de la mort” îi convinge pe membrii unui trib cu cultul morţii să aprecieze viaţa omorând un alt clan crud („Aţi ştiut să vă apăraţi vieţile. Nu v-aţi mai resemnat în faţa morţii şi e bine!”).

În „L’oeil bleu” se întâmplă însă chiar o grozăvie. Şeful ceacâr al unui trib îl ţine pe Rahan închis într-o grotă timp de nouă luni. Rahan evadează până la urmă şi ar putea fugi. Ei bine, nu. El va accepta un duel pe viaţă şi pe moarte cu pomenitul şef, deşi se ştie superior acestei confruntări. Şeful moare, aşadar, fără nicio şansă! Lécureux este chiar cinic aici, botezându-l pe cel ucis „Tougna” (o aluzie evidentă la o serie BD concurentă care n-a avut succesul lui Rahan: „Tounga”, de Aidans). Episodul ne mai relevă un aspect insolit: descoperim cum se bărbiereşte Rahan, deşi nu ni se spune de ce făcea acest lucru.

În „Le rire de Tanaka”, Rahan îl vindecă pe tânărul Tanaka de şocul provocat de asistarea la moartea tatălui său. Sfatul lui Rahan: omoară gorila ucigaşă ca să-ţi răzbuni tatăl! Bun sfat! În „La falaise d’argile”, Rahan ia partea unui trib de olari numai pentru că-i displace atitudinea arogantă a şefului unui clan asupritor. Te întrebi de ce mai poartă colierul onoarei. Apropo de colier, o mică remarcă amuzantă: mult timp, cele cinci gheare ale colierului semnificau doar „bunătatea”, „curajul”, „loialitatea”… Atât. De-abia în episodul „Copilăria lui Rahan” (nr. 261 din „Pif-gadget”) apar şi restul însuşirilor: „tenacitatea” şi „înţelepciunea”.

A patra gheară: înţelepciunea

Relaţiile lui Rahan cu femeile merită un capitol special. Peregrinările unui erou solitar, fără frustrări sau handicapuri majore, prin triburi, fără să dea semne că ar dori să-şi întemeieze un cămin, poate părea normal numai unui cititor de vârstă mică. Revenirea spectaculoasă, după ani, a eroului, prin albumul „Le mariage de Rahan”, m-a obligat la o relecturare, avizată de data aceasta, a peripeţiilor eroului blond. Într-adevăr, privit astfel, celibatarul nostru nu mai pare chiar atât de ascet. În „Le démon des marais”, asemeni lui Făt-frumos, Rahan salvează „prinţesa” Onoo şi o duce înapoi acasă, un drum lung spre „cele două coline”. Ultima imagine îi arată ţinându-se de mână, dar în Rahan bitrimestrial nr.4 apare o planşă care face legătura cu „Le retour des Goraks” în care nu încape nici o îndoială asupra relaţiilor celor doi. În „La bete plate”, Rahan o îmblânzeşte pe isterica Lheita în maniera „Îmblânzirii scorpiei”. Lui Maoni, şefa care, ascunzându-şi frumoasa faţă sub o cagulă, reuşeşte să menţină pacea între triburi, Rahan îi aduce nuferi roz dintr-un ţinut ucigaş. Numai pentru a-i vedea chipul. Orooa, membra unui trib eşuat pe o insulă, îl priveşte cu simpatie sporită pe Rahan, care, spre deosebire de semenii ei, e solid, agil şi deştept. Chiar prea multă simpatie (”L’ile du clan perdu”). Lonoo, fiica fostului şef al unui clan îşi pune viaţa în pericol pentru Rahan şi îl convinge să rămână acolo mai mult timp („Les hommes-sans-cheveux”). Se bucură de graţiile lui Oonou, cea care îi dă apă din puţina rezervă a clanului, fapt ce-l determină pe Rahan să rezolve problema alimentării cu apă. În „Pour un quartier de viande”, Rahan salvează viaţa unei femei, Aloona, care-i este recunoscătoare. Povestea se învârte în jurul inventării… rotisorului! În paginile finale îl descoperim pe Rahan ţinând-o afectuos de mână pe Aloona, iar ea îşi mângîie umerii într-o atitudine de cochetărie tipic feminină ce nu e indiferentă avansurilor. Am visat cu toţii o relaţie mai apropiată a lui Rahan cu Lahita, frumoasa arcaşă din „La fléche blanche” – cei doi se tachinau reciproc, nedisimulându-ţi simpatia reciprocă.

În fine, în „Le mariage de Rahan”, idila acestuia cu Taraki capătă un iz de telenovelă: Rahan descoperă că unul din motivele pentru care tânăra nu-l poate lua de soţ este acela că „Păr-de-foc” este deja însurat! (cu Naouna) şi are doi copii gemeni (Han-ra şi Toroar). Chiar şi Rahan rămâne surprins de această veste şi se grăbeşte spre copiii lui de a căror existenţă aflase abia atunci. În paranteză fie spus, Lécureux o cam zbârceşte aici, descriind o ceremonie de căsătorie creştină. În timpurile acelea!

A cincea gheară: loialitatea

A-l critica pe Rahan nu înseamnă a nu-l iubi. Când a apărut „La mort de Rahan”, în 1977, am fost răvăşit ca şi când aş fi pierdut pe cineva drag. Un număr în doliu care a bătut un milion şi jumătate de exemplare! Din fericire, următorul – „Pour venger Rahan” – îl reînvie dezvăluind o înşelătorie ieftină a unui vraci care, folosind droguri şi hipnoza, reuşise să înşele pe toate lumea de „moartea” eroului. Cine ar putea omorî un erou al circa 180 de aventuri?

Pledoaria mea ar putea părea cea a unui demolator al mitului Rahan. Ei bine, nu mi-am propus deloc să distrug unul din idolii copilăriei mele, ci este numai o lectură mai lucidă, matură, care nu face decât să-l coboare pe Rahan de pe soclul intangibil al supereroului şi să-l aducă mai aproape de dimensiunea umană. În felul acesta, demersul meu vine să consolideze şi mai mult aspiraţiile copilăriei care mă defineşte. Care ne defineşte.

© Viorel Pîrligras