„Romanul este unul science fiction. Anti-imperialist în sens larg anticipând invadarea estului Europei atât de imperialismul fascist cât și de către imperialismul comunist, simetric oricărui alt imperialism.”

Nu o dată literatura a dat replica, specific fabulatorie, doctrinelor politice sau filosofice. Şi asta mai ales în epocile când o astfel de doctrină a fost dominantă. E dovedit meritul literaturii de a fi participat intens şi subtil la configurarea istoriei spiritului, pentru că, mai mult decât îl reflectă, uneori îi intuieşte şi chiar îi influenţează evoluţia. Literatura însăşi e o creaţei a spiritului, ludic în forma reprezentării şi grav în substanţă. Dimpotrivă cu posibilităţile date de complexitatea şi libertăţile speciei, romanul deţine şi privilegiul dezbaterii momentelor de criză care inflamează umanitatea unui timp. O poate face în registru serios-impresionant sau în excese analitice discret minate de un umor conţinut, dar nu mai puţin îngrijorător. Acest al doilea tip de experienţă romanescă i-a reuşit exemplar lui Karel Čapek nu numai în „Fabrica de absolut” (1922), dar şi în „Război cu salamandrele” (1936), roman ce pare o continuare a celui dintâi prin personaje şi discurs excesiv.

Numai că este extrapolat la o altă ,realitate”. Paradoxal, se poate spune că Čapek e un umorist grav, care incită la meditaţie şi niciodată la râs frivol. Şi asta pentru că umorul lui e al unui vizionar care scrutează esenţele, adevărurile verificate de trecerea timpului. Recitit după şapte decenii de la publicarea lui, romanul „Război cu salamandrele”, ca imagine a oricărei expansiuni, ameninţătoare pentru anumite colectivităţi umane, e foarte actual. Ficţiunea, deşi e orientată spre viitor, fără să neglijeze trecutul, nu-şi revendică atributul de ,science”, în accepţia dată unui anume gen de literatură, în care s-ar încadra mai curând „Fabrica de absolut~ sau piesa „R.U.R.” (Rossum’s Universal Robots, 1920). Ştiinţa posedată de scriitor, cum se deduce din acest roman al proliferării îngrijorătoare a salamandrelor, e una a istoriei şi nu una dintre ştiinţele exacte.

Umanitatea e avertizată asupra unor pericole majore, o dată mai mult înţelese în epoca globalizării intens programate. Este un roman cu substanţă densă, vizând acţiunea de cultivare a unui fenomen ce devine agentul dezagregării celui care l-a cultivat. întrucât romanul e o alegorie, se iveşte întrebarea: Cine sunt salamandrele care tind să înece pământul, ce figurează ele? Timpul expansiunii lor a trecut sau priveşte şi viitorul? Interpretarea reducţionistă de până acum, că ar fi fost figurat doar pericolul fascismului, trebuie luată ca definitivă?

Discursul romanului vizionar, citit astăzi, dintr-o perspectivă istorică îmbogăţită de închiderea erei de aproape un secol de comunism sovietizant, capătă noi interpretări. Ni se pare a fi de orizont istoric mult mai larg decât interpretarea cantonată la momentul apariţiei fascismului, crezut de Ov. S. Crohmălniceanu a fi fost favorizat de sistemul imperialist. Era un punct de vedere atunci credibil întrucât, pe de o parte, era favorizat de informaţia, mult speculată, că scriitorul ceh a avut vederi de stânga şi ca ziarist. Iar pe de altă parte, prefaţa criticului apare în 1964, când limbajul agresiv al criticii avea o singură direcţie. Se vitupera numai contra imperialismului occidental tocmai atunci când estul Europei suporta atât de greu imperialismul comunist, simetric oricărui alt imperialism. Şi au fost atâtea în istorie, nu unul singur, cum se acuza atunci.

Credem că extrapolările sensului romanului se pot înmulţi, dacă acoperă analogic orice expansiune periculoasă provocată de om contra omului. în fond, salamandrele sunt o variantă biologică, pe aceeaşi temă, a roboţilor mecanici din „R.U.R.” Ambele „specii” vor tinde să semene într-atât cu speţa umană până acolo încât să o anuleze şi să i se substituie total. Asupra actului suicidar al omului meditează şi invită la meditaţie autorul. Căutările minţii umane care depăşesc limitele umanului, în vinovata dorinţă a înnoirii profitabile, material şi egoist interesate, nu mai seamănă întru nimic cu generozitatea suicidară a gestului prometeic. Lăcomia nu are nimic măreţ, deci nimic tragic. Sedus de câştig, homo sapiens se alienează treptat şi ireversibil.

Originalitatea lui Karel Čapek consistă şi în aceea că e un imaginativ atât de înzestrat, încât nu se sfieşte să lase la vedere mecanismul invenţiei exacerbate, parcă spre a o discredita dezinvolt. Duce până la ultima limită amplificarea temei şi angajarea tuturor artificiilor narative de construcţie a romanului, nu fără un rost ostentativ. Inflaţia verbală naşte ironia. La încheierea lecturii ai impresia că acesta e ultimul roman, că specia trebuie să moară de istovire a propriilor posibilităţi. întocmai ca şi proliferarea tematică a inumanului creat prin epuizarea inventivităţii umane.

Ca ficţiune profetică, „Război cu salamandrele” duce până la absurd ideea unui căpitan de vas, cucerit de inteligenţa acestor animale marine, cum că ele ar putea deveni mână de lucru gratuită pentru pescuirea perlelor. Prin mijlocirea unui portar praghez, domnul Povondra, care îl introduce la director, căpitanul mitoman vinde afacerea industriaşului veros, directorul Bondy (acelaşi personaj care, în „Fabrica de absolut”, conduce profitabila industrie a carburatoarelor atomice). Lacom de câştig, acesta stipendiază înmulţirea salamandrelor pe care le vinde peste tot în lume ca prestatoare de munci grele, convenabile şefilor, pentru că, la început, aceste animale – supranumite „draci de mare” erau mute. Nu articulau sonor decât un simplu „Ta, ta”, umoristic de mult folosit în prima parte a romanului. Acest sistem economic de comunicare îi contaminase şi pe oameni. De altfel, în tot romanul ironia şi umorul conjugate ies adesea la suprafaţa tonului şi expresiei, dar sunt strunite, având în vedere că alarma scriitorului viza o problemă gravă, un pericol alegorizat prin salamandre. Este şarjată, prin exagerare, reclama de toate felurile în favoarea acestui comerţ cu salamandre. Sunt introduse în pagină zeci de tăieturi din ziare, procese-verbale, afişe şi apeluri în limbi diferite, chitanţe, anchete, cărţi de vizită etc., toate marcând febra care duce la formarea unui trust al salamandrelor şi, culmea, chiar a unui „Salamander Syndicate” şi a unui cartel alimentar pentru hrana ieftină destinată acestor fiinţe crezute a rămâne sclavi ai oamenilor.

Delirul atinge apogeul atunci când se face istoria speciei, se organizează congrese pe tema psihologiei salamandrelor. Savanţii, presimt ameninţarea, se ceartă între ei la modul serios, iar unii propun extirparea lobului frontal, care s-ar putea face vinovat de emanciparea acestei specii. Eram la ora literaturii europene când utopia era întoarsă pe dos de marii scriitori ce au impus genul distopiei-avertisment, o literatură chemată cu necesitate de comunismul ce ameninţa Europa, de la Atlantic la Urali. Dar, în roman aluziile par să vizeze cu precădere sloganurile doctrinei germane a anilor ’30, mai ales când se vorbeşte de „rasa superioară”, „rasa pură a salamandrelor” ce au nevoie de „spaţiu vital” mai larg, de militarizarea lor etc. în mod excepţional, romanul acesta al lui Čapek propune, în secţiuni succesive, delirul utopiei construite pe potenţe necunoscute, urmată de spaima de această himeră care impune căutarea soluţiei de a se debarasa de ea prin renegare. Alegoria politică poate ţine de istoria momentului, dar şi de cea imediat următoare, întrucâtva anticipată. Discursul romanului a mult mai general. E şi anamneză şi anticipaţie.

Autorul plusează mereu ostentativ şi atunci când discută în exces ironic despre viaţa sexuală a salamandrelor, cu amănunte dizgraţioase, dezgustătoare. Grotescul vizual şi olfactiv îşi află în aceste descrieri locul privilegiat. Comerţul cu salamandre e atât de prosper, încât se propune organizarea unui regim uman de educaţie pentru aceste vieţuitoare şi colonizarea lor ordonată. Inteligenţa lor e stimulată până acolo încât din rândul lor se ridică un savant în geometrie neeuclidiană, a cărui erudiţie o încântă pe celebra şi generoasa doamnă Maria Dimineanu (sic!), pasionată militantă pentru cauza salamandrelor. Presa, foarte activă în exagerări propagandistice, scria despre „Secolul de aur al Salamandrelor”. Paroxismul fenomenului e şi punctul maxim al construcţiei romanului, după care, anticipând, în cunoştinţă de cauză asupra creşterii şi decăderii puterii în istorie, scriitorul pregăteşte declinul. De altfel este şi amintită cartea lui Spengler, „Declinul Occidentului”. Exacerbările se ţin lanţ şi toate alimentează ironia specifică autorului, construită cu aceeaşi tehnică şi în „Fabrica de absolut”.

Disproporţionată ca întindere narativă, dar densă în evenimente semnificative propuse meditaţiei cititorului, e partea ultimă a romanului. Această parte a treia şi ultima poartă chiar titlul dat întregii cărţi. în spirit ironic, autorul se lasă concurat de un comentator al evenimentelor, colecţionar de tăieturi din ziare pe tema răspândirii salamandrelor în lume, bătrânul portar Povondra. El e un fel de raisonneur naiv al întâmplărilor, când mândru că l-a introdus la director pe marinarul aducător al primelor salamandre, când apăsat de vina că a înlesnit astfel fenomenul periculos. Citind ziarele, el presimte războiul şi discută cu soţia evenimentele cam în genul Conului Leonida. încearcă să se autoliniştească la gândul că ţara lui, Cehia, nu are ieşire la mare, ca să aibă salamandre şi, deci, rămâne neutră. Conflictul cu salamandrele cuprinde întreaga lume, cataclisme naturale lovesc America şi China, întregi continente se scufundă, apele, mediu propice al noilor stăpâni acoperă totul. Oraşele, creaţie artificială a omului, dispar sub ape, în loc apar mici insule pe ţărmul cărora se lăfăie progeniturile speciei cuceritoare. Catastrofa ecologică pune în primejdie speţa umană. Cu cât cresc şansele de înmulţire a salamandrelor, cu atât se subţiază şansele de viitor ale umanităţii. Detaliile acestor zeci de pagini absorb atenţia cititorului şi îi inculcă treptat un sentiment de teamă şi nevoia de a respira liber renunţând la lectură.

Viitorul pare să fie al salamandrelor care sunt peste tot. „Chiar şi în inima Pragăi din râul Vltava, tocmai în faţa Teatrului Naţional, ieşise din apă un cap mare, negru, care înainta încet împotriva curentului”. Atunci, cuprins de frig, domnul Povondra exclamă că „a venit sfârşitul lumii”, cade bolnav şi nu mai speră decât să fie iertat de urmaşi.

Romanul se închide la fel de original cum este în întregime construit, cu un dialog al scriitorului, demiurg al ficţiunii ameninţătoare, cu glasul său lăuntric. Exact aici ni se sugerează că am parcurs un roman al ecologiei umane şi al nevoii de a apăra raţional mediul natural şi moral propice vieţii normale a omului. Glasul îi cere scriitorului să nu-l lase pe domnul Povondra să moară sub apăsarea vinei, să facă ceva. Scriitorul răspunde: „Crezi că din vina mea sunt pulverizate continentele, crezi că eu am vrut acest sfârşit? Asta a fost logica evenimentelor. Pot eu să schimb cursul?… am avertizat omenirea la timp… nu oamenii au vrut-o?… toţi suntem vinovaţi” (s.n.). Dacă omenirea s-a îndreptat orbeşte spre pierzanie, înseamnă că ea trebuie să se regenereze, cum teoretizează intelectualii. Astfel se apără scriitorul, prezicând în cele din urmă războiul „salamandrelor contra salamandrelor”, un sfârşit învăţat de la maeştrii lor, oamenii. Atunci pământul va fi devenit un mit, despre el „se va spune că a fost leagănul civilizaţiei omeneşti…”. Şi aici e o idee de filosofie a istoriei verificată în fenomenul creşterii şi descreşterii imperiilor. Tot acest epilog are o importanţă filosofică esenţială pentru ecologia umană.

A spune că acest roman al lui Čapek e postmodern ar fi o încadrare pe cât de banală, tot pe atât de vagă, de inexpresivă. Este o carte care conţine în ea toate vârstele romanului şi ceva în plus: ideea! în sinteză, ideea priveşte efectul de bumerang pedepsitor al oricărui fenomen social excesiv.

© Elvira Sorohan & România Literară

Textul a fost repostat cu permisiunea autoarei și a revistei România Literară. Le mulțumim.