Sumar

1.Recentrarea

2.Descrierea planetei

3.Orizonturi

4.Nucleu şi periferie

5.Viitorul

1. Recentrarea

„Non-anglocentric”, „science fiction și fantasy”, „recentrare” : acești termeni descriu spațiile și conceptele care sunt evaluate continuu și contestate continuu de cititori și scriitori. Cum ar trebui să fie utilizaţi aceşti termeni ?

Mai întâi de toate, să evaluăm termenii „anglocentric” şi „non-anglocentric”.

În timp ce voi argumenta că perspectiva depăşind tradiția anglo-americană a science fiction-ului şi fantasy-ului este importantă, am ezitat să utilizez cuvântul “anglocentric”, deoarece termenul se referă la limba engleză, într-un mod adiţional față de cultura din spatele acesteia. O mare parte din science fiction-ul şi fantasy-ul pe care l-am citit la viaţa mea mi-a parvenit prin intermediul traducerilor englezeşti. Gândiţi-vă la Jules Verne pentru un nevorbitor de franceză ; Jorge Luis Borges pentru un nevorbitor de spaniolă ; Stanisław Lem pentru un nevorbitor de poloneză, Arkadi şi Boris Strugaţki pentru un nevorbitor de rusă, Kobo Abe pentru un nevorbitor de japoneză ; Zoran Živković pentru un nevorbitor de sârbă, sau oricare dintre povestirile traduse şi cuprinse în paginile revistelor, fanzinelor şi antologiilor SF&F. De asemenea, gândiţi-vă la cât de sărac ar fi limbajul criticii în cazul science fiction-ului şi fantasy-ului critici în cazul în care atât de mulţi exegeţi, gânditori, filosofi și cronicari n-ar fi scris în limba engleză sau operele lor n-ar fi traduse în limba engleză. Problema anglocentrismului pe care o vom discuta aici, nu este aparent o problemă a anglofoniei, care necesită un set diferit de instrumente analitice. Problema anglocentrismului este problema de a lua în considerare numai anumite literaturi și nu altele, utilizarea numai a anumitor lucrări şi nu a altora, crearea canonului cu anumite texte și nu cu altele, nesprijinirea în niciun fel a unei activităţi mai viguroase de traducere în engleză.¹ Aşa cum criticul de SF John Rieder arată pe larg în studiul său, Colonialism and the Emergence of Science Fiction ( 2008), o lucrare care a influențat mult abordarea mea, “privirea” are o istorie și o anumită politică.² “Privirea” şi interpretarea – masculină, colonialistă, sau critică – este întotdeauna despre o anumită politică. Şi cu toate acestea nu putem lăsa anglofonia în întregime deoparte, deoarece cuvintele nu sunt doar cuvinte : ele pot fi instrumente ale imperialismului cultural, aşa cum scriitorul kenyan Ngugi wa Thiong’o susține în celebra sa lucrare Decolonising the Mind (1981).

Termenii „science fiction” şi „fantasy” sunt instrumente pe care le folosim pentru a naviga prin peisajul literar. Ne permit să discutăm despre modul în care convenţiile narative se dezvoltă şi se transformă. Aceste instrumente trădează de asemenea, propriile lor genealogii, deoarece sunt înrădăcinate într-un anumit discurs critic și epistemologic. Şi totuși, pentru a avea un raport relevant  în privinţa acestui subiect, trebuie să le utilizăm ca termeni de referinţă pentru a găsi echivalențe generice și modele. Pentru a șterge, dar şi pentru a absorbi diferenţa.³

Această abordare ne conduce la recentrare. Ce este aceasta ? Înseamnă că există un centru care ar trebui să fie mutat în altă parte ? Sau înseamnă că actualul anglo-centrism trebuie înlocuit cu un alt centrism la fel de dubios ? În calitate de cercetător al science fiction-ului de expresie bengali, ar trebui să sugerez un Bangla-centrism ? Sau ar trebui ca un alt critic să sugereze un Ruso-centrism ? Un Sino-centrism ? Trebuie să ne debarasăm cu totul de conceptele de centre și periferii? Dacă o vom face, nu vom risca oare prezumţia unei false universalităţi acolo unde aşa ceva nu există, sau dispariţia sistemelor taxonomice care ne permite să creăm un sens din experiențele noastre de lectură ? Plasarea la extreme va conduce la riscul pierderii pe parcurs a unor instrumente critice ale angajamentului nostru precum și a neprețuite discipline academice a analizei literare și a filosofiei.

Deci, care trebuie să fie obiectivul nostru în calitate de critici și de fani ai science fiction-ului şi fantasy-ului ? Cum putem răspunde la această întrebare ?

2.Descrierea planetei

Având cele de mai sus în minte putem începe să evidenţiem rețeaua de ipoteze în jurul căreia se fundamentează problema. Aceste prezumţii sunt de două feluri : istorice – care se referă la fixitatea originară geospațială a genului, la destinația și diseminareasa  și – categoriale. Un termen care le poate evidenția pe amândouă este cel de utilizat de John Clute, „fantastika4. Clute foloseşte acest cuvânt pentru a se referi la genurile fantasy-ului, science fiction-ului şi horror-ului supranatural, în loc de a pleda pentru o separare a acestor genuri :

1750 nu este numai anul în care fantastika a început să fie scrisă ca o armă împotriva celor avuţi, marchează de asemenea, punctul în care civilizația occidentală începe să înțeleagă că nu locuim într-o lume privilegiată, ci pe o planetă oarecare. Din acel moment știința – astronomia, fizica, geologia, biologia –  începe să modeleze înțelegerea noastră că suntem o specie agățându-se de o sferă care poate într-o zi să scape de noi5, că trecutul este mai vast decât ne putem imagina, și că viitorul ne va transforma în feluri inimaginabile. (Science fiction-ul nu începe cu descoperirea spațiului, ci cu descoperirea timpului : meditații teroriste fuzionând ruinele și viitorul domină primele decenii ale genului.) Deci, știința n-a făcut altceva decât să ne tragă de sub picioare preşul convingerilor că suntem buricul universului, și fantastika , cu rapiditatea ambalării sale de desen animat a răspuns instantaneu la instabilitate și amenințare,  la vertijul acestei noi cunoşteri . Fantastika vibrează pe la vibraţiile planetei . Fantastika este forma planetară a naraţiunii6”.

Aceste închipuiri planetare îşi au originile la începutul colonialismului european. Este aceasta doar o coincidență ? Rețineți că insistența lui John Clute asupra punctului de vedere occidental evită sistematic orice istorie narativă care poate evidenția rolul imaginației coloniale în ceea ce priveşte originile fantasticului, în ciuda faptului că înaintea lui exegeţii science fiction-ului și fantasy-ului, au observat de multe ori modul strâns în care reprezentările alterităţii colonizate au influenţat dezvoltarea temelor și tropilor science fiction-ului, care science fiction este un gen de reliefare sistematică a alterităţii faţă de lumea anglo-americană. Nu există nici o mențiune cu privire la rolul colonialismului sau la multele povești ascunse în povestea lui Clute : de exemplu , traducerea de celor „1001 de nopţi” în franceză cu un secol ( 1704 ), mai înainte de originea genului (1750) numit „fantastika” de Clute, sau vreo referire la ponderea tot mai mare tot mai mare a orientalismului intituţional coloniale, traducerea unor texte și povestiri din sanscrită și din alte limbi ( inclusiv traducerea naraţiunii hinduse „Sakuntala” de William Jones în 1789), şi așa mai departe.

Şi aceasta este prima mea concluzie :

O generalizare, cum ar fi „naraţiunea planetară” nu trebuie să fie utilizată în aceeaşi manieră precum conceptul de „civilizație occidentală”, atunci când se explorează apariția genurilor. O percepţie non-anglocentrică a genului trebuie să revizuiască istoricitatea genurilor, ceea ce înseamnă abandonarea căutării originilor, abandonarea poveştii că genurile provin dintr-o serie de lucrări sui-generis. O percepţie non-anglocentrică a genului trebuie să îmbrățișeze conexiunile dintre nişte lucrări care se conectează între ele, trebuie să reconstituie matricea istorică, contextul care a dat naștere convențiilor și a înțelegerii transformării lor. O perspectivă non-anglocentrică ar arata ca o creştere conștientă a profunzimii istorice. Utilizarea și semnificația unor termeni precum ştiinta, fantasy-ul, sau ficțiunea trebuie să fie numai din punctul de vedere al literaturii examinate sau ar trebuie să re-examineze acești termeni în cazul analizei comparativă între mai multe tradiții.

În 2008, John Rieder abordat această singulară orbire metodologică. Rieder propus citirea poveştii apariției  science fiction-ului prin intermediul „privirii coloniale”, deși conceptul lui privind science fiction-ul făcea referire la mai multe genuri, inclusiv fantasy-ul și ficțiunea de aventuri. Rieder a conectat în explorarea lui tema “raselor pierdute”, construcţia alterităţii rasial-antropologice, oamenii „artificiali” și literatura catastrofistă. Cu toate acestea, el n-a urmat aceste conexiuni până la cealaltă perspectivă : și anume că povestea apariției SF-ului trebuie să implice studiul producției literare din afara lumii anglo-americane (și europene).

O serie de studii apărute după publicarea lucrării lui Rieder au început configurarea acestei abordări. Teza mea este un astfel de exemplu, alte două exemple ar fi The Emergence of Latin American Science Fiction (2011), de Rachel Haywood Ferreira și explorarea Aninditei Banerjee a conexiunilor dintre science-fiction și apariţia modernităţii ruseşti în cadrul studiului We Modern People (2012). Explorări similare trebuie să fie întreprinse pentru a înțelege procesele dintr-o perspectivă planetară, pentru a arăta modul în care genurile pot fi văzute ca având mobilitate în loc de a fi fixe geospațial. Apariţiile lor sunt legate de modul în care convențiile sunt create cât şi a modului în care se creează sensuri şi semnificaţii, orice context relaţionându-se cu altul. O înțelegere sensibilă a science fiction-ului și fantasy-ului va încerca să vadă fiecare asemenea producție și respectiva tradiție literară, atât în ​​propriul context cât și în dimensiunea căilor și mijloacelor prin care uncontext se referă la un altul. Ca parte a acestei înțelegeri, termeni alternativi ai gen trebuie să fie înțeleşi drept ceea ce sunt : încercări de a traduce în altă limbă a ceea ce poate fi incomunicabil și unic, legat de condiții specifice de creaţie.

3 . Orizonturi

Să explorăm mai departe anglo-centrismul. John Clute a scris o monografie despre Satyajit Ray în „Enciclopedia Science Fiction-ului şi Fantasy-ului” ( 2013). John Clute este incontestabil unul dintre cele mai buni critici de science fiction și fantasy din întreaga lume, cu o cunoaștere enciclopedică a domeniului, care a scris aproape 5000 de monografii despre science-fiction numai în această remarcabilă enciclopedie. Prin urmare, Clute este eminamente potrivit pentru scrierea unui astfel de articol. Şi iată ce ne spune :

Ray, Satyajit (1921-1992). Regizor de film şi scriitor indian, cel mai bine cunoscut pentru opera sa iniţială, începând cu Pather Panchali (1955), a turnat aproximativ treizeci de filme artistice, și este în general recunoscut ca cel mai bun regizor indian de film până în prezent. Ficțiunea sa, cu mult mai puțin cunoscută în afara Indiei, a fost în general, limitată la o serie de povești …Interes pentru SF în ceea ce priveşte ficţiunea lui Satyajit Ray, prezintă seria profesorului Shonku, care conţine povestiri începând cu 1961 și se încheie cu volumul “Selam Professor Shonku”. Multe naraţiuni din această serie au fost traduse în engleză, în culegeri începând cu “Bravo ! Professor Shonku”, terminându-se cu “The Exploits of Professor Shonku: The Diary of a Space Traveller and Other Stories”.

Se presupune că toate povestirile au fost publicate mai devreme în limba bengali, dar domnul Clute nu a făcut nici o încercare de stabili legături specifice 7

Reţineţi cuvintele „interes pentru SF” de la începutul celui de al doilea paragraf. Aşa cum orice cititor de SF și fantasy în bengaleză știe, deşi Prof.Shonku ar putea fi cea mai celebră serie scrisa de Satyajit Ray, aceasta este doar vârful aisbergului atunci când vine vorba de producția lui Ray, atât în ​​domeniul literar – science fiction cum ar fi “Septopuser Khide” (Septopusul înfometat, 1962) sau “Bankubabur Bondhu” (Prietenul lui Bankubabu, 1962) sunt destul de faimoase – cât şi în film,  în adaptări cinematografice precum “Goopy Gyne și “Bagha Byne” de către Upendrokishore Roychoudhury şi cu aventurile ulterioare ecranizate de Ray însuși. Imaginați-vă cum ar arăta o astfel de monografie dacă ar fi fost scrisă de cineva familiarizat cu opera lui Ray, în loc de doar de mneţionare unui mic număr de traduceri disponibile în engleză în lumea anglocentrică ? 8

Şi asta mă conduce la cea de a doua concluzie :

Un discurs critic non-anglocentric al science fiction-ului și fantasy-ului trebuie să fie deschisă și altor tradiții. Acesta ar trebui să caute în mod activ, în loc de a marginaliza, intervenția tradițiilor literare non – anglocentrice şi tipului lor specific de cunoaştere. În loc de a lucra cu o narațiune singulară accesibilă doar prin traduceri, ar trebui să caute ceea ce nu a fost tradus în alte tradiții. Povara acestei sarcini se află pe umerii criticilor multilingvi și a istoricilor, dar deschiderea discursului critic ar conduce la o cerere mai mare pentru această abordare, și la creșterea numărului de traduceri disponibile. Noile tehnologii – finanţare din partea publicului – pot fi folosite pentru a debloca traducerile în englezeşte. Există semne de speranță în ceea ce priveşte un discurs critic diferit , mai puțin anglocentric dar păstrând natura sa anglofonă. Aşa cum a fost discursul The World SF Blog, fondat şi coordonat de Lavie Tidhar și de alții din 2009 până la începutul acestui year.9 Există, de asemenea, culegeri de povestiri cum ar fi So Long Been Dreaming ( 2004), editată de Nalo Hopkinson și Uppinder Mehan. Studii recente de critica literară recent include volumele Postnational Fantasy (2011), editat de Masood Ashraf Raza et al., şi Science Fiction, Imperialism, and the Third World (2010), editat de Ericka Hoagland şi Rima Sarwal.

Pentru a contracara anglocentrismul a fost organizată în 2011 o conferință și o masă rotundă a unor scriitori prin intermediul programului transdisciplinar și transnațional KULTRANS al Universităţii din Oslo (Norvegia) și fundaţiei Litteraturhuset (Casa Literaturii, Oslo). Autorii invitați au fost toţi non-anglo precum germanul Andreas Eschbach, norvegianul Jon Bing, canadianul Claude Lalumière şi indianul Anil Menon. Piesa de rezistenţă a evenimentului a fost discursul lui  Živković, „Ce se întâmplă cu un text science fiction atunci când nu este scris în englezeşte”.10  Živković a subliniat contopirea perfectă de anglocentrism şi anglofonie într-un abţibild reperat pe bara unui automobil în Statele Unite ale Americii : „If English was good enough for Jesus, it is good enough for me!” (Dacă engleza a fost suficient de bună pentru Isus, atunci este destul de bună şi pentru mine) cu alte cuvinte, cel puțin o parte din anglocentrism se bazează pe anglofonie, mai exact este modelat de ceea ce Lawrence Venuti numea “invizibilitatea” traducătorului în cadrul “industriei”* traducerilor în cultura anglo-americană :

Un text tradus, fie proză sau poezie, ficțiune sau non-ficțiune, este considerat acceptabil de către cei mai mulți editori, comentatori, și cititori atunci când este fluent, atunci când lipsa unor particularități lingvistice sau stilistice face textul să pare transparent, dând impresia că acesta reflectă personalitatea scriitorului străin sau intenția sau înțelesul esențial al textului străin – iluzia, cu alte cuvinte, că traducerea nu este de fapt o traducere, ci “originalul”.  Iluzia  transparenței este un efect al fluenţei discursului, al efortului traducătorului de a asigura o citire ușoară prin aderarea la practicile în vigoare, prin menținerea unei sintaxei continui, prin stabilirea unui sens precis . Ceea ce este atât de remarcabil aici e că acest efect iluzoriu ascunde numeroasele implicaţii şi condiţii în care se face traducerea, începând cu intervenția crucială a traducătorului în textul străin. Cu cât mai fluentă este traducerea, cu atât este mait invizibil traducătorul, și prezumtiv, este mai vizibil scriitorul sau sensul textului străin.” 11

Cea mai bună traducere este cea menită să emasculeze alteritatea făcând-o exotică.

O parte a problemei provocate de anglocentrism este problema echivalențelor. De exemplu, atunci când scriitorii a căror limbă de producție este alta decât limba engleză caută să explice munca pe care o fac în limba engleză (sau de fapt, în orice limbă), îşi definesc adesea producția în termenii celui mai aproximativ echivalent. „Kalpabigyan”, subiectul tezei mele de doctorat, este un astfel de termen, referindu-se la un fenomen literar din Bengal. Procesul de a găsi echivalențe este de asemenea, procesul transformării, pe măsură ce sensurile care nu ar putea fi altfel aplicabile sunt adesea preluate, iar semnificațiile care au existat în original sunt spulberate. Problema este înrădăcinată în termenii genului literar, precum identificarea unui formaţiuni lingvistice specifice, care presupune un proces de delimitare istorică, însemnând că întotdeauna genul are influențe care merg dincolo de formare.

4. Nucleu şi periferie

Să luăm în considerare modelul centru/periferie. Acest model este cel mai adesea folosit în sociologie pentru a vorbi despre dependențele și asimetriile de putere dintre națiunile dezvoltate/industrializate şi cele în curs de dezvoltare/subdezvoltate, dar poate fi de asemenea, aplicat altor contexte. De exemplu, polemica teorie a difuziei a lui George Basalla sugerează existenţa unui centru colonial-metropolitan în cazul ştiinţei  și un proces de difuzie prin care această știință s-a extins către restul naţiunilor colonizate.12

Conform modelului Basalla, știința este o creație a occidentului modern. Ca răspuns, istoricii științei, cum ar fi Roy MacLeod, au sugerat conceptul de „metropolă în mişcare”, argumentând că știința metropolitană nu este specifică unei amplasări geografice : „nu numai ştiința unei Londre sau unui Paris sau Edinburgh, ci şi știința unei Calcute sau unui Cairo.” Ştiința metropolitană este un “mod de a face ştiinţă”, la care au participat diferite amplasări geografice legate prin colonialism, și care s-a născut din aceste procese coloniale, prin negociere continuă între exigențele imperiale, absorbție şi transformarea cunoștințelor la nivel local în noi vocabulare, prin intermediul tehnologiilor care au evoluat şi prin recrearea cadrelor instituționale orientate spre nevoile administrării coloniale.13 În studiul ei Africa As a Living Laboratory ( 2011) , Helen Tilley a evidenţiat acest proces în contextul Africii, există numeroase studii ce evaluează contextul Indiei, şi studii similare există pentru aproape orice regiune transformată de colonialismul european.14

Modelul „metropolei în mişcare”, dezvoltat ulterior de MacLeod este deosebit de important în înțelegerea modelelor generice în cazul unui gen ca science fiction-ul, ceea ce leagă textele din diverse locuri este ceva mult mai complex decât simpla influență și direcția influenţei, şi decât ideea originară – un concept pe care noi ar trebui să nu-l mai fetişizăm. Ar trebui să studiem modul în care sunt identificate convențiile, a modului în care acestea sunt colectate şi juxtapuse, devenind apoi un gen, adică îşi asumă statutul de structuri discursive hegemonice : modul în care lexicul și întrebările legate de origine, emergenţa şi influența devin politizate. Dacă există anglocentrism , atunci acesta nu poate fi o chestiune legată de „science fiction” sau „fantasy” ca termeni, ci de modul în care aceste cuvinte circulă și devin lentile critice utilizate pentru a șterge sau a subordona diferența.

Aceasta este a treia concluzie :

O înțelegere non-anglocentrică a science fiction-ului şi fantasy-ului trebuie să recunoască istoricitatea condițiilor de producție, inclusiv a contextelor coloniale, postcoloniale şi neocoloniale în plus față de modul în care termenii alternativi pentru astfel de genuri într-un context non-anglofon pot sau nu să se referă la alte contexte anglofone sau nu. O percepţie non-anglocentrică trebuie să fie atentă la nuanțele diferenţelor  sensurilor cuvintelor şi termenilor în diferite contexte, pentru că prin intermediul acestor nuanţe ale diferenţei se poate reconstitui matricea influențelor – politice, economice și tehnologice – care modelează science-fiction-ul şi fantasy-ul.

O strategie comună pentru abordarea problemei centru/periferie este de a propune termeni noi. Să evaluăm doi termeni recent folosiţi pentru a descrie science fiction-ul din India. În 2009, Anil Menon , autor al volumului The Beast with Nine Billion Feet ( 2009) , a inventat termenul “desi spec-fic” pentru a se referi la science-fiction-ul şi fantasy-ul scris în India :

De obicei mă gîndesc la acest tip de ficţiune ca la una sud-asiatică (desi), şi nu la  ficţiune indiană … pur și simplu nu există suficienţi autori de desi spec-fic. Scriitori indieni constată că este dificil să iasă pe piaţă Ca și în Lumea Întâi, este greu să trăieşti din scris , dar economiile lumii a treia au mult mai puțin surplus de valoare, încât cariera scriitoricească este în realitate o problemă de viaţă şi de moarte. Revistele occidentale pot tolera doar o anumită doză de etnicitate, și există doar câteva reviste autohtone care publică ficțiune speculativă. Nu prea există ateliere literare locale pentru a pregăti noii scriitori . Există doar un rudimentar complex industrial al criticii, şi nu există nici o adevărată tradiție a convențiilor , premiilor, fanzinelor, granturilor de finanțare,rezidenţelor pentru autori, a posibilităţilor tip print on demand, a conferințelor despre ficţiunea speculativă, etc.  Există doar câţiva editori specializaţi şi recenzenţi care înțeleg acest gen. Şi aşa mai departe şi aşa mai departe . Situaţia aceasta nu este unică  Indiei, desigur.15

Polemica mea nu este cu substanța enunţului lui Menon, cu care sunt complet de acord. Menon este un prieten apropiat, un scriitor a cărui prezență a îmbogățit aprecierea science fiction-ului în India și a mediatizat science fiction-ul scris de autorii indieni la nivel internațional. Termenul „desi”, cu toate acestea, are conotații multiple. „Des”, “țară” în mai multe limbi din India, este, în general, opus termenului de „Vides”, “străinătate” sau orice altceva din afara țării. Este folosit în nordul Indiei, zonă care nu are ca atare, nici un termen unic pentru fenomenul science fiction, în ciuda unor lucrări timpurii, cum ar fi „Ascharya Vrittant” de Ambika Datta Vyas (1884).

În Bengal, pe de altă parte, după lupta de a găsi termeni echivalenți, cum ar fi „bigyanbhittik galpa” (adică povestiri bazate pe ştiinţă) şi „bigyannirbhar galpa” ( povestiri dependente de ştiinţă), termenul „kalpabigyan”,  a obţinut mai mult sau mai puțin recunoaştere ca denumire generică pentru science fiction și fantasy. Diferența importantă este că „kalpabigyan” este un termen generic în Bengal, care s-ar putea referi la producția SF-ului în orice limbă, în timp ce termenul „desi” se opune în mod deliberat la ceva care este „non-desi”.

În cazul scriitorilor proveniţi din sud, cum ar fi Menon, utilizarea termenului „Desi”, poate fi văzută ca expresia unei declaraţii acut politice a nostalgiei originilor. Pe de o parte, e vorba  de semnalizarea diferenţelor cu privire la unicitatea science fiction-ului şi fantasy-ului produs în India, iar pe de altă parte, utilizarea termenului „spec-fic” trădează genealogia sa provenind exact din sistemele de împrumut și diseminare la care m-am referit mai devreme. În timp ce „desi spec-fic” sau „desi sf” (un alt termen pe care Anil Menon îl foloseşte) semnalizează o diferență, această diferenţă este una care marginalizează science-fiction-ul şi fantasy-ul scris în hindi şi/sau în India, referindu-se doar la fenomen doar legătură cu narațiunea dominantă a unei tradiții anglo-americane. În acest sens, termenul nu re-centrează cu succes percepţia şi înţelegerea noastră a science fiction-ului sau fantasy-ului, reproduce o marginalitate implicită prin adăugarea termenului „desi” la „spec-fic” sau la “SF”.

Al doilea exemplu este un termen inventat şi utilizat de Emma Dawson Varughese, într-un studiu care tocmai a fost publicat, Reading New India.16

Emma Dawson Varughese utilizează termenul „Bharati Fantasy” pentru a se referi la recentul science fiction și fantasy produs în India, inclusiv la „Chanakya’s Chant” (2010) de Ashwin Sanghi şi „Bali and the Ocean of Milk” (2010) de Nilanjan Chaudhury.17

Termenul utilizat de Varughese este similar cu acela al lui Anil Menon, ambii se referă la lucrurile aflate în opoziție cu science fiction și fantasy-ul, şi în timp ce termenul lui Varughese este mai cuprinzător, acoperind atât science fiction-ul cât și fantasy-ul de tip mitologic, în cele din urmă  nu se obţine nimic mai semnificativ . În mare măsură, aceasta se datorează faptului că accentul este pus de Varughese exclusiv asupra producției indiene în limba engleză.

Varughese recunoaște problema clasificării. Referindu-se la corpul tot mai mare al producției literare a scriitorilor indieni – care utilizează adesea teme provenite din epopeile hinduse, Mahabharata şi Ramayana, precum și din literatura puranică – și bazându-se pe termenul de „immersive fantasy” al exegetei britanice Farah Mendlesohn, Varughese menţionează :

Autorii acestui tip de ficțiune scriu într -un construct recognoscibil al fantasy-ului occidental, și totuși aceste naraţiuni sunt în mod evident  indiene, în sensul că se bazează pe epicul hindus, cât și pe miturile și basmele populare din diferite culturi și tradiții indiene. Mulţi dintre aceşti autorii crează un sentiment al nelumescului în textele lor, dar măsura în care nelumescul ar putea fi perceput ca atare depinde de propriile cunoștințe ale cititorului privind  epopeile hinduse și istoria Indiei. Un cititor cu puține sau deloc cunoștințe de istorie şi  religie hindu vor percepe aceste noi romane ca fiind în mod semnificativ nelumeşti . Pentru cititorii familiarizaţi cu  mitologia, istoria şi  religie hindusă și termenii sanscriţi ca parte a patrimoniului lor cultural va fi mult mai ușor… personajele, intriga,  stilul narativ sunt întotdeauna fantastice în sensul că „nu sunt adevărate”,  dar a descrie aceste naraţiuni ca „fantasy” ţine de probleme de definire și taxonomie, având în vedere că pentru unii cititori (a se citi : din India), aceste naraţiuni sunt reale.”18

Există două lucruri importante ce trebuie evidențiate în declarația Emmei Varughese. În primul rând trebuie reliefat argumentul că ceea ce este sau nu este fantasy depinde de orientarea cititorului și de înțelegerea lumii textului.  În al doilea rând există o forţă egală în celalaltă direcție în discursul ei că aceste romane funcționează în cadrul „unui construct occidental recognoscibil al genului fantasy”. Într-o grilă de lectură a fantasy-ului altfel atât de minunat nuanțată, cât de problematică este această din urmă afirmație, având-o în vedere pe precedenta ! În mod evident, această clasificare a fantasy-ului depinde (şi provine de la şi din) mentalitatea şi mentalul cititorului anglofon de fantasy, a cărui conștientizare a megatextului de fantasy este implicit în argument. Doar în percepţia şi în înţelegerea cititorului anglofon de fantasy se poate dezvolta naraţiunea în consecință, deoarece “pachetul” literaturii fantastice pentru cititorul indian este oferit ca fantasy cu totul şi considerat „real” ca şi cum cititorul indian nu este dezvoltat suficient pentru a distinge „realul” de „fantastic” !  În clasificarea lui Varughese, un grup de cititori citește fantasy-ul ca ficțiune istorică , în timp ce un alt grup va citi aceste romane ca pe o fantezie, sau mai precis, ca “Bharati Fantasy”. Pentru a repeta ultima frază şi a o evidenţia :

Personajele, intriga și stilul narativ sunt  întotdeauna fantastice în sensul că „nu sunt adevărate”, dar a descrie acest nou corp narativ ca fiind „fantasy” denotă  probleme de definire și taxonomie , având în vedere că pentru unii cititori (a se citi : din India ) naraţiunile acestor romane sunt reale.”

Cititorii acestor texte în India și în alte părți – adică o minoritate în India, având un nivel de educație şi de cunoaştere a limbii engleze, necesar pentru a putea citi asemenea lucrări (care sunt în limba engleză) – cu greu ar considera aşa ceva ca fiind adevărat : probabil că ar evalua textele atât din punct de vedere secular cât și fundamentalist religios. Şi am putea chestiona modul în care un termen, cum ar fi „Bharati”, însemnând „indian”, dar care are propria sa genealogie şi care este acum normativ legat de naționalismul hindus, marginalizează producția de ficţiune speculativă a autorilor din India, care aparțin altor religii sau care sunt atei și a căror utilizare a acestor tipuri de naraţiuni poate fi mult mai controversată și menită tocmai să conteste orice credinţă în „realitatea” ficţională.

În timp ce mai devreme, am constatat că anglocentrismul reprezintă ștergerea diferenței, am evaluat limbajul  afirmării diferenței, prin care se marginalizează încă anumite literaturi  și prin marginalizare se omogenizează și se construiește o raționalitate alternativă pentru cititorii anumitor literaturi. Etichetarea alternativă este expusă astfel, riscului de a nega altor literaturi science-fiction și fantasy un statut egal cu cel al SF&F-ului produs în englezeşte, iar „exotizarea” conținutul acestor alte literaturi în spiritul cititorului anglofon, nu face altceva decât să reitereze o atitudine colonialistă a “alterizării”, aşa cum a menționat Rieder, nărav atât de caracteristic apariția acestor genuri.19

Şi acest lucru atunci, este cea de a patra concluzie :

O înțelegere şi o percepţie non-anglocentrică a science fiction-ului și fantasy-ului trebuie să deschidă genul față de dialectica localului și universalului, mai degrabă decât să se alinieze spre unul sau altul. Nu trebuie prin urmare să fie transformată prin aplicarea filtrului invizibilizării, nici prin filtrul exotizării, ci mai degrabă prin ceea ce Johannes Fabian (Time and the Other, 1983), numea „alteritate”. Mai mult decât în cazul literaturii anglofone, unde autorul participă la crearea de acestei dialectici, „sarcina traducătorului” este așa cum a susținut Walter Benjamin aproape cu un secol în urmă (1923), de a găsi „efectul scontat asupra limbii în care traduce şi care produce reverberaţii în limba originală”, adică de a încerca găsirea efectului existent în contextul inițial și de a transmite acesta cititorului într-un alt context.20

Dar traducerea trebuie să fie mai mult decât un ecou : trebuie să fie un mijloc de a ne contesta percepțiile despre lume făcându-ne vedem cu alți ochi. Traducerea textelor de science-fiction și fantasy, lucrări care se ocupă deja cu edificarea unor lumi ficţionale complexe, nu trebuie să prezinte lumea operei traduse numai ca un produs exotic, ci să încerce să diferenţele în crearea unor lumi ficţionale diferite : cu alte cuvinte, traducerea sau lectura critică a traducerii, trebuie să caute să arate că ceea ce este familiar nu este neapărat fantastic.

5 . Viitorul

Dacă non-anglocentricul nu este non-anglofon, ce se întâmplă atunci când autorii cunoscuţi îndeosebi ca producători de ceea ce s-ar putea numit science fiction anglo-american includ contexte și idei din alte contexte, unele non-anglofone – cum ar fi Barrington Bayley cu „Sinners“, Ian McDonald cu  „Brasyl” sau „River of Gods” ?

Ce se întâmplă atunci când un critic de valoarea şi greutatea lui Brian Aldiss folosește termeni precum  „Kaliyuga” în eseurile sale ? Şi ca să dezvoltăm această întrebare, ce fel de cititori, de mediu literar, ce fel de discurs critic trebuie să fie încurajat şi care va funcţiona la fel de mult pentru SF&F-ul non-anglofon la fel de mult ca pentru lucrări în engleză cu acţiunea în Africa de Sud sau India sau Thailanda, ca şi pentru traduceri ? Ar trebui să putem să le distingem, şi să le considerăm science-fiction sau fantasy, sau să tot încercăm să găsim termeni care s-ar putea potrivi sau nu ? Ar trebui să vârâm totul în lada „SF-ului şi fantasy-ului global”, care cuprinde tot SF&F-ul produs oriunde în lume ?

În 2011, am avut şansa de a participa la o serie de seminarii susţinute de profesorul Takayuki Tatsumi la Universitatea din Oslo. Profesorul Tatsumi a deschis dezbaterea cu privire la science fiction-ul japonez și tonalităţile interculturale prin utilizarea termenului lui Gayatri Chakravorty Spivak, “planetarity”.21

Spivak a inventat acest termen şi l-a folosit în cartea ei din 2003, „Death of a Discipline”, în care a analizat moartea studiilor postcoloniale. Potrivit lui Spivak, „planetarity” este conștientizarea faptului că suntem locuitori ai unei planete care ne-a fost împrumutată, mai degrabă decât cadorisită, ceea ce sugerează imediat autonomia și participarea la „reţeaua capitalului electronic” :

Globul este pe computerele noastre. Nimeni nu locuieşte acolo. Ne permite să credem că putem să-l controlăm. Planeta este reprezentată de speciile alterităţii, de apartenența la un alt sistem , și totuși îl  locuim, cu împrumut. Dacă ne imaginăm ca suntem subiecte planetare, mai degrabă decât agenți la nivel global, creaturi planetare mai degrabă decât entități globale, alteritatea rămâne nederivată de la noi, nu este negarea noastră dialectică, ne conține la fel de mult cum ne aruncă departe. Şi astfel a reflecta la acest subiect înseamnă deja a transgresa, pentru că în ciuda incursiunilor noastre în ceea ce metaforizăm, altfel , ca spațiu exterior și interior, ceea ce este mai presus și dincolo de propria noastră atingere nu este continuu cu noi, deoarece nu este într-adevăr specific discontinuu. Trebuie să ne educăm constant în această stare de spirit aparte.”22

Alteritatea este „nederivată de la noi”. Tatsumi a folosit acest concept al lui Spivak pentru a vorbi de o nouă înțelegere a science fiction-ului și fantasy-ului (el a inclus, de asemenea, lucrări unor scriitori, cum ar fi Edogawa Rampo, care ar putea fi de asemenea, clasificate ca horror şi literatură poliţistă). Acest nou concept ar implica distanţarea, care este efectul de distanțare al cititorului prin forma cât și prin conținut prin sfidarea ipotezelor ideologice. „Planetaritatea”, în conformitate cu Spivak și Tatsumi, este o explorare a esteticii colective – producție a umanității la fel de mult ca producţie a individului – mai degrabă decât estetica alterităţii, care reformulează asimetriile de putere prin discursuri critice, fie prin postura agresiva a originilor sau prin postura agresivă a tradițiilor dominante și marginale. O astfel de înțelegere, atunci, nu numai că ar fi non-anglocentrică, dar ar funcționa pe glisarea între o orientare spre fixitatea geospațială și tendința spre universalizare.

În altă parte, Tatsumi a împrumutat din modul în care Paul Giles a utilizat conceptul lui Deleuze și Guattari de „deteritorializare” pentru a vorbi de fracturi între local şi global – fracturi care asigură rămânerea genurilor în transformare constantă și în creștere. O astfel de analiză se dispensează de origini. David M. Higgins , într- un eseu recent , sugerează şi „cosmopolitismul”, ca o posibilă cale pentru  imaginația science fiction-ului. Pentru Higgins,

„… Imperialismul are loc atunci când un corp îşi foloseste resursele pentru a exploata ceva sau pe cineva, cosmopolitismul, în schimb, presupune reținere din partea celui avantajate (fie din proprie inițiativă sau ca parte dintr-o coaliție multilaterală), în numele unei echitabilității ne-exploatatoare între cele două entități … Utilitatea science fiction-ului pentru dezvoltarea unei etici cosmopolite și unei politici se află în sensibilitate proprie genului în privinţa discursurilor și practicilor imperiale. Datorită emergenţei sale din concubinajul cu fanteziile imperiale, science fiction-ul poate servi ca sit generator de alternative cosmopolite la normele imperiale : dacă genul realizează visul imperial, produce de asemenea, bogate posibilități imaginative pentru antiteza imperiului.” 23

Dar „cosmopolitismul”, chiar și în cazul în care este înțeles în sensul sugerat de Higgins, trebuie să fie aplicabilă la mai mult decât textul. Trebuie să fie de asemenea, aplicabil analizei sale.

A cincea și ultima concluzie:

O înțelegere non-anglocentrică a science fiction-ului și fantasy-ului ar arăta ca studiul science fiction-ului și fantasy-ului ar fi rezultatul unei conștiințe diferite și ar avea alte scopuri – scopurile pe care le-am subliniat aici. Aceasta ar însemna o lectură mai sensibilă a producției literare în situarea ei, acţionând spre modalităţile în care actorii locali și întreaga omenire participă la jocuri de anticipare și prefigurare. Ar trebui să fie un discurs mai degrabă eliberator, decât unul de marginalizare, în care sensibilitatea la contextul local, mai degrabă determină decât subminează concretul imaginărilor noastre planetare, nu în sensul excluderii prezentate de unii critici menționaţi, ci spre viitorul orientat spre simţul “planetarităţii” concepute de Spivak.

Copyright © 2013 Bodhisattva Chattopadhyay

Titlul original : „Recentering Science Fiction and the Fantastic: What would a non-Anglocentric understanding of science fiction and fantasy look like?” by Bodhisattva Chattopadhyay

Traducere de Cristian Tamaş

Traducerea şi publicarea în Revista SRSFF s-au făcut cu acordul autorului şi a site-ului Strange Horizons.

http://www.strangehorizons.com/2013/20130923/1chattopadhyay-a.shtml

Notele autorului :

[1] Mulți autori neanglofoni au doar unul sau două volume traduse în engleză. De exemplu, scriitorul german contemporan Andreas Eschbach , un câştigător multiplu al premiului Kurd Laßwitz, are doar un singur titlu tradus : „Die Haarteppichknüpfer” (The Makers Carpet), trad. în engleză de Doryl Jensen.

[2.] Rieder, John. „Colonialism and the Emergence of Science Fiction”, Wesleyan University Press, Middletown, Connecticut, USA, 2008.

[3] Chattopadhyay, Bodhisattva. „Bangla Kalpabigyan : Science Fiction in a Transcultural Context” (2013), dizertație pentru teza de doctorat, Universitatea din Oslo. În teza mea folosesc termenul de “componente de orientare” pentru a semnifica punctele de ruptură, în cazul în care o convenție poate fi atât un semnal al genului și legat de un anumit mod de a înțelege lumea, dezvăluie ipoteza inerentă în lumea textului care este cea mai importantă urmă de istoricitate a acestei convenții.

[4] Clute, John: „Pardon this Intrusion : Fantastika in the World Storm”, Beccon Publications, Essex, U.K. 2011. Conferinţa din 2007 a lui John Clute, care are o formulare diferită în ediţia tipărită, poate fi citită în acest volum. Nu întâmplător, John Clute împrumută un termen slav, “fantastika” care este folosit în Cehia, Polonia, Bulgaria, Serbia, Rusia, Ucraina, etc., de mult timp.

[5] Aceasta este povara poemului lordului Byron, „Darkness” (1816) , care ar putea fi considerat primul romanţ ştiinţific.

[6] Clute, John. „Pardon this Intrusion”, 2010, 23-24 .

[7] Acest text a fost redus în vederea conciziei. Textul integral poate fi găsit la adresa : http://www.sf-encyclopedia.com/entry/ray_satyajit. Acest articol este datat 4 februarie 2013, l-am actualizat pe data de 23 mai 2013.

[8] Un alt detaliu interesant este afirmația lui Satyajit Ray, a lui Arthur C. Clarke și a altora conform căreia

s-ar fi plagiat scenariul „Alien” al lui Satyajit Ray în cazul filmelor „E.T.” şi „Close Encounters of the Third Kind”. Detalii în Andrew Robinson, Satyajit Ray: “The Inner Eye”, New York: I.B. Tauris and Co. Ltd. 2004, 287-295.

[9] În perioada dintre definitivarea acestei prelegeri și publicarea sa, The World SF Blog a suferit o extincție bruscă și prematură, un gol care trebuie să fie umplut.

[10] Živković, Zoran : „What happens to a work of science fiction when it is not written in English”, prelegere și proiecție de film. Worldbuilding : The Logic of Science, Fiction and Fantasy. University of Oslo and Liiteraturhuset. Litteraturhuset, Oslo, 10.06.2011.

[11] Venuti , Laurence : „The Translator’s Invisibility: A History of Translation”, London and New York: Routledge, 1995, 1-2.

[12.] Basalla, George : „The Spread of Western Science” Science 5 (May 1967), 611-622.

[13.] MacLeod, Roy : „On Visiting the ‘Moving Metropolis’: Reflections on the Architecture of Imperial Science”, în „Scientific Colonialism: A Cross-Cultural Comparison”, Eds. Nathan Reingold and Marc Rothenberg. Washington, D.C. and London: Smithsonian Institution Press, 1987, 217-249.

[14.] A se vedea: Prakash, Gyan : „Another Reason: Science and the Imagination of Modern India”, New Jersey: Princeton University Press, 1999.

[15.] Menon, Anil, intervievat de Charles Tan : „Interviu exclusiv : Anil Menon”, SF Signal, 10.11.2009. Termenul “desi” a fost de asemenea, invocat cu ocazia primului atelier SF al scriitorilor din India, în iunie 2009, care a avut loc la IIT-Kanpur.

[16.] Varughese, Emma Dawson : „Reading New India: Post-Millennial Indian Fiction in English”, London: Bloomsbury, 2013.

[17.] Îi mulțumesc Emmei Dawson Varughese pentru detaliile privind utilizarea termenului ei, „Bharati Fantasy” și schimbul de materiale conexe prin e-mail ( corespondența personală, 13.01.2013). În timp ce critic acest termen aici, trebuie menţionat că domeniul criticii literaturii fantastice este vast şi premergător abordării exegetice a SF-ului, dar critica science fiction este un domeniu subdezvoltat. Nu există nici o concluzie la fel cum nu există o origine, astfel încât toate încercările de a cartografia natura acestor genuri trebuie să fie recunoscute ca avansuri, inclusiv cele care utilizează termeni precum “fantastika” şi  “desi spec-fic”.

[18.] Varughese, „Reading New India”, 124-125.

[19] Luați în considerare o lucrare fantasy, cum ar fi „Vimanarama” sau seria inspirată de Ramayana a lui Ashok Banker, atunci când sunt citite de un indian. Este foarte puțin probabil ca majoritatea cititorilor indieni să considere această lume reală sau poveștile intervenției unor figuri mitologice în viața de zi cu zi ca altceva decât fantezie. Dar nu s-ar putea spune oare, ceea ce este real este mult mai aproape de fantezie ? Acest lucru ar complica de asemenea, afirmația că autorii se plasează într-un “construct occidental recognoscibil al fantasy-ului”.

[20.] Walter Benjamin : „The Task of the Translator”, Illuminations, trans. Harry Zohn. New York: Schocken Books, 1969, 76.

[21.] Tatsumi, Takayuki : „Lecture Series and Seminar in Contemporary Japanese Popular Culture”, March 15-29, 2011, Department of Culture Studies and Oriental Languages, University of Oslo.

[22.] Spivak , Gayatri Chakravorty : „Death of a Discipline”, New York : Columbia University Press, 2003, 72-73 .

[23.] Higgins, David M : „Toward a Cosmopolitan Science Fiction”, American Literature, Volume 83, Number 2 (2011), 331-354.

Bodhisatva Chattopadhyay este cercetător şi fan al domeniului science fiction-ului. Este bursier Kultrans la Universitatea din Oslo şi studiează domeniile science fiction-ului, al ştiinţei şi exegeza postcolonială.

Acest articol a fost iniţial o prelegere publică cu acelaşi titlu, susţinută la Universitatea din Oslo pe data de 6 iunie 2013. Mulţumiri doamnei Farah Mendlesohn, lui Abhijit Gupta pentru sugerarea subiectului, lui Helge Jordheim şi Ranei Issa pentru comentariile lor cu privire la versiunea iniţială, şi lui Niall Harrison pentru comentariile sale editoriale în privinţa acestei versiuni.