Prin intermediul prezentului articol doresc să vă propun spre lectură un număr de texte dintre cele aproape 20 câte au fost publicate în ultimele săptămâni în revistele Suspans, Nautilus, Argos şi Revista de Suspans.

Mărturisesc că mi-a fost destul de greu să mă decid asupra cărei proze să mă opresc luna aceasta şi asta pentru că diferenţele dintre textele publicate în cele patru reviste nu sunt atât de vizibile pe cât m-aş fi aşteptat să fie, fiecare publicaţie venind cu povestiri interesante, capabile să-l atragă atât pe cititorul fidel genului, cât şi pe cel mai puţin familiarizat cu lumea science-fiction şi fantasy. Din acest motiv, am să vă recomand luna aceasta mai multe proze:

Prima dintre ele se numeşte Hotel Lotus şi îi aparţine lui Dadal Cristinel. Aceasta a apărut în revista Suspans în două părţi, prima dintre ele fiind publicată pe data de 18 martie, iar cea de-a doua pe 25, la fix o săptămână distanţă. Faţă de povestirile publicate anterior de Dadal Cristinel (iar dintre acestea amintesc doar Carne şi Datoria), remarcăm o anumită diluare a stilului, o detaşare faţă de gândurile şi trăirile personajului principal şi o exteriorizare a conflictului. Nu mai vorbim, aşadar, de o proză psihologică, ci de una horror în cel mai pur sens al cuvântului. Dacă n-ar fi fost astfel fragmentată poate că ar fi fost ceva mai dificil de remarcat diferenţa de altfel destul de vizibilă dintre cele două părţi: în prima parte, autorul introduce personajele şi descrie conflictul, lăsându-ne să înţelegem că în a doua ne va fi prezentată confruntarea dintre personajul principal şi antagonistul acestuia, lucru care se şi întâmplă. Are loc, în acest moment, o schimbare tranşantă de stil, autorul lăsând la o parte chingile în care şi-a încorsetat vocea auctorială şi dezlănţuindu-se: dialogul dispare cu desăvârşire, locul lui fiind luat de monologul interior, epitetele încep să se-nlănţuie, acţiunea se contractă şi intensifică, iar spaima îşi face simţită prezenţa. Sunt lucruri la care Dadal Cristinel excelează, comparaţiile fiind foarte reuşite, la fel şi descrierile, iar trăirile suficient de intense pentru ca cititorul să se transpună în pielea personajului principal. În privinţa interacţiunilor dinamice dintre personaje, cred că ar mai fi de lucrat, pentru că nu pot spune că prima parte m-a impresionat, disoluţia stilului fiind atât de vizibilă, încât textul îşi pierde din individualitate. Există, însă, acel prim paragraf care are menirea să-ţi stârnească interesul, întoarcerea în trecut care urmează nefiind o simplă digresiune, ea reprezentând povestea-n sine. Aşa cum am remarcat şi cu alte ocazii, Dadal Cristinel are nevoie de spaţiu să se desfăşoare, nuvelele pretându-se mai bine decât povestirile scurte stilului său. Curios sunt să citesc un roman semnat de acest autor. Şi cu toate că aceasta nu se ridică decât pe alocuri la nivelul celor publicate anterior de el, rămâne peste media celor care apar lună de lună în revistele de la noi. Aş dori să-i atrag atenţia să fie mai atent la greşelile de tastatură, minore, de altfel, dar care nu dau deloc bine, cum ar fi: managament, dumneavostră, ialele, cuuloare, coicidenţă, centrimetri, repiră, stgna etc.

A doua proză pe care v-o recomand este Demonul din cutia neagră, de Diana Alzner, o autoare care stăpâneşte arta scrisului, cunoaşte ştiinţa dialogului şi ştie cum să îmbine grotescul cu ironia, punându-şi adeseori antieroii în situaţii dificile. La fel se întâmplă şi în proza de faţă, în care planurile personajului narator sunt date pe cap de-o serie de evenimente la care nu s-ar fi aşteptat. Întorsăturile de situaţie sunt la ele acasă, iar evenimentele se înlănţuie suficient de repede ca să nu-l lase pe cititor să vadă încotro se îndreaptă povestirea. Sarcasmul se-nfiripă şi el, fără să ocupe însă prim-planul, fiind mai degrabă un sarcasm care alunecă spre absurd, un absurd generat chiar de planurile personajului principal, decât unul şfichiuitor. Diana Alzner este o maestră a povestirilor scurte şi mă întreb când timp o să mai treacă înainte să fie remarcată de un editor.

Şi, dacă tot nu v-aţi satisfăcut pofta de lectură, vă mai recomand şi Nimeni, o proză halucinantă marca Marian Dumitraşcu, O poveste inventată pentru fiul meu, Toma, despre cum a contribuit un psiholog de medicina muncii la devenirea celebrei vindecătoare Olga din cartierul Rahova, o povestire cu un titlu cam lung, dar interesantă, precum şi Edana Rose, de Oliviu Crâznic.

Lectură plăcută!

Latest posts by Alexandru Ioan Despina (see all)