După ce luna trecută v-am recomandat spre lectură o poveste de groază, luna aceasta am să opresc asupra unei proze postapocaliptice distopice semnate de Andrei Gaceff. Cu toate că al său Călător de plumb, textul la care fac referire, nu este cel mai reuşit pe care l-a scris până în prezent (deşi trebuie să recunosc că aici este vorba mai degrabă de preferinţe), în el putem vedea aceleaşi elemente care-l disting pe Andrei Gaceff de restul scriitorilor români care publică în revistele de science fiction şi fantasy de pe la noi. Şi cum autorul vine destul de rar cu povestiri noi, m-am gândit că n-ar fi indicat să ratez ocazia.

Încă de la primele fraze putem remarca stilul minimalist şi construcţiile lapidare, uneori într-atât de asindetice şi fracturate încât ar putea fi considerate simple şi banale solecisme de neiertat pentru un scriitor, fie el diletant ori nu. Însă dacă le-am vedea astfel ar însemna să ignorăm atât intenţiile lui Andrei Gaceff, cât şi stilul şi registrul lexical uzitat, acuzându-l pe nedrept de veleitarism. Lucru departe de adevăr, căci în cazul său construcţiile sunt intenţionate, iar lacunele au menirea să creeze o atmosferă specifică, întâlnită în toate povestirile sale.

Deşi la o primă şi superficială privire ne este greu să ne dăm seama de calităţile şi competenţele sale literare, indiciile sunt acolo şi aşteaptă să fie descoperite. Dialogul, spre exemplu, este defazat, răspunsurile distanţându-se treptat de întrebări până când diferenţa semantică devine greu de ignorat. Însă fie că ne dăm seama de ea ori nu, aceasta îşi atinge în cele din urmă scopul. La un moment dat realizăm că avem în faţă un text în care alienarea realităţii se reflectă în însăşi utilizarea limbajului. Pentru că mai mult decât prezentarea unei simple poveşti, Andrei Gaceff aduce în discuţie configuraţia, dacă mi se permite să folosesc un eufemism, realităţii şi modul profund subiectiv prin care aceasta este înţeleasă. Însă în cazul prozele sale, nu imaginea realităţii este denaturată de personaje, ci personajele sunt cele transmutate. Scoţându-le în evidenţă şi preocupat fiind să le confere veridicitate, autorul lasă în mod intenţionat acţiunea să cadă pe plan secund. Aproape că nici nu mai contează că Rafael Ontar, personajul narator, se află într-un buncăr sau nu, important este el şi modul prin care, prin intermediul său, putem înţelege realitatea. Detaliile referitoare la evenimentele care-au dus la situaţia respectivă lipsesc cu desăvârşire, la fel şi scopul, aparte de simpla supravieţuire, misiunii lor.

Din acest punct de vedere am putea spune că nu avem în faţă o povestire postapocaliptică (autorul neintenţionând să reia ori dezvoltă vreun studiu escatologic), ci mai degrabă una sociologică, relaţiile interumane ocupând un loc primordial. Abia spre sfârşit se schiţează intriga, care este, însă, prea repede rezolvată pentru a avea impactul scontat. Deznodământul nu ne mai ia prin surprindere, efect atât al introducerii tardive a conflictului cât şi a stilului minimalist incapabil să creeze tensiune în momentul atingerii punctului culminant. Povestirea pare astfel indecisă şi incompletă. Ar fi trebuit fie ca efectele îmbătrânirii rapide prin care au fost obligaţi să treacă locuitorii buncărului să fie dinainte menţionate, fie ca povestirea să se continue dincolo de relevaţia din final. Oricum ar fi, însă, atmosfera rămâne aceeaşi şi ea singură este în stare să susţină, cel puţin în interpretarea mea uşor anagogică şi deloc exhaustivă, întreaga proză. Nu este nevoie să mă credeţi pe cuvânt, de aceea vă şi invit să o citiţi. Iar dacă nu v-a ajuns, ce aţi spune atunci de-o întâlnire cu Stafia de la Borşa?

Latest posts by Alexandru Ioan Despina (see all)