După război, veniră negustorii de carne.
Dilării reacţionară prin înființarea de tarabe în sate și orașe ; făcând backup-uri minților copiilor mici; vânzându-le mascate în bijuterii părinţilor speriați pentru sume modeste.
Cei care nu-şi puteau permite o copie cerşeau în genunchi. Mamele urlau „Salvați-mi copiii !” în timp ce taţi furioşi se loveau în piept şi-şi smulgeau părul … – Jorge Ortega
Consecinţe
I.
Robolimuzina noastră se opri la ultimul punct de control.
– Joacă-ţi rolul, Malinal, i-am spus, degetele-mi mângâind partea din față a rochiei mele fără bretele. Asta e tot ce trebuie să faci. Fii calmă. Nu te da deşteaptă. Nu mă privi în ochi, stai dreaptă, îndreaptă-ţi umerii . Rămâi cu un pas în spatele meu, fără vreo o atitudine obraznică, altfel eşti moartă din momentul în care chupacabra începe să mârâie.
Malinal se uită urât la mine.
– Am treisprezece ani, Papan, dar nu-s proastă.
Malinal se întoarse și am știut că surprinsese o bucățică din ea reflectată în sticlă. Am văzut cum un tremur de repulsie o înfioră la vederea luminoşilor ei ochi albaștri, al luciului pielii perfecte de un bronz strălucitor în soarele Yucatánului şi a elaboratelor modele, vârtejuri colorate sculptate în corpul ei transformat.
Era o pictată. Iar un copil ca ea al apelor de sânge putea fi orice îşi dorea : servitoare, jucărie, obiect al perversiunii.
Aşa cum a fosr Jago.
Aşa cum ai fost tu, Adalia …
Imaginile mi-au invadat memoria, noi două jucându-ne pe plaja Tulum, adunând scoici, construind castele de nisip și lăsând valurile să ne danseze la picioare. Vremuri mai fericite.
Durerea îmi pulsa în spatele ochilor. Mi-am masat tâmplele cu ambele arătătoare. Malinal mă privi cu un aer meditativ, curios.
– N-am spus că eşti proastă, Malinal, i-am zis. Oricine care poate sparge un nod Bastard de date și extrage astfel de informații detaliate, nu este prost. Dar ai nevoie de disciplină.
– Tot repeţi asta.
– Ăştia sunt Bastarzii de Magdeleine. Mérida este oraşul lor. Pur și simplu nu poţi să dai buzna și să le furi marfa.
Malinal înghiți cu greu.
– Ai spus că ai putea-o face ! Chupacabra ei se agită, înfășurându-şi brațele blănoase în jurul taliei ei, clănțănind furioasă la izbucnirea ei bruscă.
De mărimea și forma unui lemur, creatura se agăță de ea într-un mod posesiv, uitându-se la mine cu ochii ei mari şi negri.
Chupacabrele și agresiunea nu se împacă. Asistasem o dată la aşa ceva, atunci când o creatură şi-a demonstrat aversiunea față de beligeranță sfâşiind şi mestecând pielea feţei adolescentului ei proprietar.
– Primirea înapoi a trupului fratelui tău depinde de tine, i-am spus. Ai de gând să te porţi de parcă ai fi vreo marfa de-a mea ?
Frica o cuprinse. O puteam mirosi. Nu mai era fata nerușinată care se îndreptase spre mine în Motul, solicitându-mi serviciile, plătindu-mi jumătate din onorariu în avans, bani furaţi din conturile mele protejate cu firewall-uri de rahat și parole neinspirate.
– Ori o facem cum trebuie, Malinal sau ne vedem de treabă. Există întotdeauna o alegere.
– Şi asta mi-ai mai spus-o. Respiră adânc și-şi căută la gât pandantivul. Fișierul de backup al lui Jago. Taică-său i-l dăduse înainte de a-şi vârî ţeava unui pistol în gură.
Malinal strânse pandantivul greu, degetele albindu-i-se. Când deschise mâna, o imagine îi apăru în palmă : Itzamna, domnul cerului și al vindecării.
M-am uitat la cer şi la Platforma Bondi agățată deasupra oraşului. Acolo, grăsanul Zorislav Durakovic, un influent om de afaceri din Sarajevo şi sponsor al carnavalului din oraş, lua masa cu apropiaţii săi, timp de cinci zile și nopţi.
Mi-am atins centura ce adăpostea un câmp de opacizare a armei legate pe partea interioară a coapsei, ascunzînd-o de scannerele indiscrete ale punctele de control. Flamboaianta mea rochia adăpostea arme mai tradiționale, non-tech, printre ornamentele sale.
M-am gândit la tine, Adalia şi un fior de vinovăție îmi cuprinse inima. Poate că Malinal îl va revedea pe Jago. Dar pe tine, iubita mea soră, nu te voi revedea niciodată. Nu vom mai fi niciodată o familie.
Patru soldați înarmați se îndreptară către mașina noastră.
– Bine, și m-am aplecat în față. Ăsta este ultimul control. Procedăm aşa cum am simulat sau tipii ăştia ne vor ucide chiar aici.
O mână înmănuşată bătu în fereastră.
#
Punctul de control consta dintr-o cameră mică şi umedă : o fereastră cu geam opacizat, vopsea exfoliindu-se de pe beton, iluminare minimă. Undeva, pe traseul unei conducte de WC erau scurgeri. Puţea a pişat.
În afara punctului era o zonă mare şi goală de aproximativ o jumătate de kilometru în diametru, înconjurată de clădiri pustii cu aparenţa unor sentinele maltratate. Platforma acoperea o bucată considerabilă de cer. Chiar sub ea, patru cabine de plasticlă așteptau să transporte pasagerii pe nişte cabluri încordate de oțel.
– N-avem decât un singur computer pentru tot turnul, ne spuse omul de la birou. Poate dura o oră sau mai mult.
– E inacceptabil ! M-am așezat, solidă ca gheaţa, cu mâinile împreunate ca şi cum m-aş fi rugat. Ai habar cu cine vorbeşti ?
– Cu o fiică a Casei Majahual, zise omul, transpirând. Dar nu găsesc nici o înregistrare a intrării dumneavoastră în Motul, nici o înregistrare a trecerii frontierei din Quintana Roo, așa că iertaţi-mă, dar e nevoie de o verificare. Ochii i se crăpară și capul îi zâcni în spate. Din mâinile mele împreunate îi zvârlisem două piroane în creier. Sângele îi ţâşni din orbite, şiroindu-i pe obraji.. Cămașa albă absorbi fluxul, făcându-se stacojie.
Malinal icni îmbrățișându-şi strâns chupacabra. Creatura o linse și gânguri.
Am sărit de pe scaun și ținând degetul arătător al omului l-am apăsat într-o tuşieră și l-am pus pe un document într-o căsuţă marcată „Aprobat”, apoi am pus hârtia într-o capsulă și am trimis-o prin tubul pneumatic.
Am aruncat cadavrul în puţul liftului și m-am întors spre Malinal.
– Relaxează-te. Vor crede că tipul şi-a început siesta. Nu-şi vor da seama ce s-a întâmplat până când hoitul nu va începe să pută. Iar atunci noi vom fi departe.
Malinal îşi duse o mână la gură și icni.
– Nu borî, am mârâit şi i-am luat mobilul din buzunar și l-am aruncat în puț.
– Şi data viitoare când te prind că încerci să răspunzi fără permisiune la un apel, te bat de te caci pe tine.
– Era unchiu’, bâigui ea. Părintele Guillermo.
– Mi se rupe, chiar dacă era pizda de naş-ta. M-am îndrepta spre ușă. Probabil te caută chiar acum, nu că te-ar recunoaște aşa cum arăţi. Dar te-ar putea arunca în stradă dacă află despre mica noastră misiune de salvare.
Un fior furios îi fulgeră prin ochi.
– Şi să ajung ca tine ?
Am ridicat o sprânceană spre spiralele ei colorate, răsucite.
– Îmi pot imagina şi lucruri mai rele.
Mirosul de pământ acru și de ozon ars plutește deasupra suprafeţei sângerii a unui cenote. Uneori, dacă ai răbdare și priveşti suficient de mul , poţi observa fire semitranslucide în stacojiul apei, împletindu-se, răsucindu-se : degete mici de altundeva, tot încercând să-şi croiască drum în lumea noastră.
Un efect al războiului, se spune … – Jorge Ortega
Consecinţe
II
Sala de bal a Platformei era plină cu VIP-uri, unii mascaţi, toţi purtând costume elaborate pentru carnaval.
Scanând mulțimile aflate mai jos, l-am reperat cu ușurință : Zorislav Durakovic. O adunare impresionantă se ţinea pe urmele corpolentului personaj ca o congregație devotată, funcționari pictaţi de ambele sexe, un anturaj de modele şi culori, la doi pași în spatele lui, ondulând într-un val iridescent, în timp ce pe umerii personajelor chupacabrele păreau nişte gargui.
Bodyguarzii lui Durakovic erau plasaţi în locații strategice, câte doi la fiecare cot al grăsanului, alţi patru orbitând în jurul lui precum sateliții.
– Aminteşte-ţi, am şoptit, au trecut cinci ani de când l-au răpit. Emoțiile lui Jago ar putea fi unele pasive, statice, sau difuze, aşa că nu te alarma când îl vei simți.
Pictaţii se bucurau de o telepatie limitată, iar distanţa era o problemă. Trebuia să fim destul de aproape. Chupacabra lui Malinal, murmură. Degetele alungite ale fetei, împânzite cu creste mici având culori diferite, mângîiară creatura pe cap. Malinal avea curaj, în ciuda vârstei ei. Făcuse ceea ce eu nu putusem face, Adalia : a devenit marfă, cufundându-se în apele sângerii, răsucindu-şi şi remodelându-şi corpul în stranii contururi colorate și mai ales suportând chestia aia târându-se peste ea, încleştată de ea ca un virus.
Era nedisciplinată. Îi era frică. Dar avea curaj, Adalia, și mai ales avea încredere în mine. Aşa cum ai avut şi tu o dată, încredere că voi fi mereu acolo pentru tine, încredere că niciodată nu ne vom despărți.
Doar ştii că nu voi putea niciodată să trec peste aşa ceva, Adalia . Știi că trebuie s-o fac …
Am privit cum Durakovic și pictaţii treceau pe sub balconul nostru în drumul spre sala de dineuri .
– Papan !
– Ce-i ? am șoptit, întorcându-mă spre ea.
Malinal mă privi.
– Frate-meu, îmi şopti ea, cu luminoşii ei ochi albaștri plini de lacrimi. Nu-i aici !
#
Îmi amintesc când te-au luat, Adalia, când te-au răpit de pe stradă. Cineva a strigat un avertisment. Veneau negustorii de carne. Adulții apucară orice copil din preajmă și fugiră, alții se înarmară cu ţevi şi cărămizi. M-am ascuns într-un boschet de lângă un WC public şi te-am privit cum încercai să ajungi la o baracă.
N-ai reuşit.
Adulții au strigat insulte și-au aruncat cu tot ce aveau la îndemână în camionul care trecea. Unul din bărbaţii din camion se aplecă pe fereastră şi stropi strada cu gloanţe. Şi în toți acești ani n-am fost în stare să aflu unde te-au dus sau dacă mai erai încă în viață.
Ieşind din apele sângerii, rupi membrana care înconjoară noul tău corp. Şi vomiţi creatura copil, aproape rupându-ţi maxilarul. Creatura ţipă și se zbate pe pietre, reliefându-i-se muşchii şi tendoanele, netede și strălucind de sânge.
Și-şi ridică brațele până la tine ca un copil mic și te prinde de picioarele goale, cu mânuţele-i însângerate și șuieră și deodată-şi înfige dinții. – Nadia Reyes
Interviu : Un pictat vorbește
III
Ochi-mi scanară din nou sala de bal, numărul de gărzi înarmate, diversele ieșiri. Capsulele de transport erau agățate la marginea exterioară a platformei, iar cele de altitudine erau dedesubt, asigurate în burta colosului .
Nu eram îngrijorată că mă puteam pierde. Memoria mea eidetică nu permitea aşa ceva. O combinație de înăscută abilitate şi tactică învățată, amintirea călătoriei mele pe platformă era la fel de detaliată și la fel de vie ca amintirea ta.
M-am prefăcut că admiram oaspeții făcându-şi drum spre somptuoasa sală de dineuri. Gândire. Să scap, să mă furişez în linişte sub lumina lunii mexicane nu era parte a planului. N-a fost niciodată.
– Cred că e la noroc, Papan, murmură Marinal. N-a existat niciodată vreo o garanție reală că Jago ar fi aici.
– Datele obţinute de tine sunt veridice. El e aici.
– Dar nu l-am simţit.
– Vorbeşte mai încet ! am șoptit aprig. Tâmplele-mi pulsau. Mi le-am masat.
Marinal își înclină capul spre mine.
– Papan . Eşti bine ?
– Este o Platformă mare, i-am spus. Mai sunt și alte locuri unde ar putea fi Jago. Urmăm planul stabilit.
– Nu arăți bine.
– Sunt bine. Am apucat-o de braț cu fermitate şi ne-am grăbit de-a lungul coridoarelor, departe de sala de bal, dar mai profund în adâncurile platformei. Înainte se zărea o trapă de acces separând zona de penthouse a lui Durakovic de restul încăperilor. Doi bodyguarzi îmbrăcați în negru , stăteau de fiecare parte a ușii.
Mâna-mi mângâie rochia și cu o singură mișcare rapidă smulse un ornament – un cilindru dublu. L-am ridicat la gură și am suflat nimerind ambii indivizi în gât. Se împotriviră doar o clipă în timp ce zombi-narcoticele îi trântiră la pământ paralizându-i dar menținându-i conștienţi. Am scos săgeţile, i-am scotocit prin buzunare și i-am aruncat lui Malinal un card argintiu de criptare.
– Deschide trapa. Malinal mă ascultă. Ușa se deschise ca irisul unui declanșator de aparat foto și am împins-o peste prag.
Simţindu-i nervozitatea, chupacabra deveni neliniştită și i se urcă pe spate. Sângele-i se prelinse pe cămașă în linii subțiri şi roșii pe măsură ce ghearele creaturii îi înţepau carnea. Malinal îşi mușcă buzele.
Și apoi un sunet. Ușa de la baie se deschise şi un paznic ieşi. Într-o mișcare rapidă am tras un filament lung din firele rochiei mele, pocnindu-l ca un bici şi plesnindu-l în diagonală pe corpul bărbatului. O privire șocată îi apăru pe faţă în timp ce torsul i se desprinse şi lovi podeaua cu o plescăitură.
– Malinal vomită pe un scaun de piele.
– Papan ! Se clatină. Ce dracu ‘!
Chupacabra mârâi, îngustându-şi ochii.
Am aruncat firul pe jos, m-am scotocit între picioare și am scos arma, cu amortizorul fixat. Am apăsat pe siguranță.
Furia îi îmbujoră obrajii.
– Papan, strigă Malinal . Spune-mi ce ai de gând să faci sau … Un mârâit adânc o opri. Se uită peste umăr. Creatura îi ajunsese cu botul la ureche, iar colţii îi sclipeau. Respiră adânc de câteva ori și se prinse de speteaza unui scaun pentru sprijin. Și apoi expresia feţei i se linişti. Știam privirea aia. Era una a alterităţii. I-am urmărit privirea mutându-se spre o ușă de vizavi.
Am apucat-o de braț, am învârtit-o, ţinând arma deasupra umărului ei. Am împins-o spre ușă ; chupacabra ei mormăi și coborî spre talia fetei. La ușă Malinal ezită.
– Deschide-o !, i-am spus.
– Ce ai de gând să faci ?
– Deschide-o !
Din nou, mă ascultă.
Dincolo de ușă era un dormitor opulent iar în centru un pat uriaș. Șase pictaţi mai mult sau mai puţin îmbrăcaţi erau așezaţi pe unde nimeriseră. Unii se ridicară. Alţii rămaseră nemişcaţi. Toţi se uitau cu o privire dislocată. Chupacabras se zgâia la noi de pe umărul lui Malinal.
– E aici?, am întrebat. Frate-tău ?
– Nu.
I-am împușcat pe toţi.
Fără gazde, creaturile Chupacabras țipară în agonie și crăpară şi ele.
#
– Nu trebuia să-i omori !
– Crede-mă, le-am făcut o favoare, i-am răspuns.
– Și eu ce fel de favoare voi primi ?
– Ăştia nu m-au plătit. Tu da. Să vă scot pe frate-tău şi pe tine de pe peninsulă. Asta-i ce-ai cumpărat.
– Și ce naiba facem acum ?
– Așteptăm. Aici. El va veni mai devreme sau mai târziu.
– Ce vrei să spui ? El va veni ? Stătea dreaptă, având din nou postura de nerușinată din Motul.
– Ai dreptate într-o singură privinţă : nu sunt proastă, spus ea, chupacabra urlând nebuneşte.
– Îţi doreşti prestigiul pătrunderii într-o fortăreață Bastard. De fapt, îl vrei pe Durakovic, nu-i așa ?
– Ei bine, bravo !
– M-ai folosit !
– Să-ţi fie de bine.
Malinal se cutremură. Chupacabra se închise la culoare, părul blănii ridicându-i-se de-a lungul spatelui arcuit, uitându-se cu nişte ochi negri, penetranţi, și mârâind urât.
– Pe negustorii de carne îi vrei, Papan. Ei furnizează marfa…
– Poate că negustorii au răpit-o pe soră-mea, dar Durakovic a lansat comandă încă de când era în Sarajevo.
– Acolo m-au condus investigaţiile. Tu eşti doar șansa să ajung la el.
Durerea zvâcni din nou în spatele ochilor mei şi mi-am dus mâna la tâmplă, ca și cum te-aş fi dat la o parte, Adalia.
– Iar te doare capul, nu-i așa ? spuse Malinal. Ştiu, Papan !
– Ştii pe dracu’.
Se apropie încet de mine.
– Ştiu ce se întâmplă. Unde e soră-ta cu adevărat – îmi atinse fruntea – și e aici, nu-i așa ? Ai pus-o acolo. Dar
cumva tu ești încă aici.
– Nu fi atât de dezamăgită.
– Ar fi trebui ca soră-ta sa te fi dat la o parte.
Mi-am simțit furia pe când îmi apărură lacrimi în ochi.
– Probabil că soră-ta s-a compartimentat, într-un fel, undeva în capul tău. Nu prea se întâmplă aşa ceva.
– Aha, deci eu sunt o raritate. Dar, dacă tu crezi că sunt o ciudată, te-ai uitat oare în oglindă în ultimul timp ?
– Dacă vrei dreptate, atunci trăieşte ca să-i scuipi în faţă pe nemernicii ăştia, asta o să fie dreptatea. Ce faci tu e o nebunie !
I-am dat braţul deoparte.
– Ce știi tu despre dreptate, fetițo ? Sau despre nebunie ?
Îşi cuprinse pandantivul.
– Jago nu este aici. Mi-am sacrificat corpul pentru o șansă de a-l salva. Dar asta nu înseamnă că vreau să mor !
– Riscul e permanent, să ştii !
– Nu ! Nu asta a fost înţelegerea. Am ajuns la o înţelegere, mă scoţi de-aici şi de pe peninsulă. Am avut încredere în tine!
– E timpul să creşti, Malinal.
– Să cresc ? Chupacabra îşi clănțănea colţii, ghearele flexîndu-i-se, frământându-şi umerii deja însângeraţi. Malinal ţipă, luându-i câteva respirații profunde ca să se calmeze.
– Câți ani avea soră-ta, când au luat-o ?, mă întrebă ea.
– Şase.
– Bun. Şase ani, Papan, și în capul tău, soră-ta va avea mereu șase ani şi-ţi propui o evadare sinucigaşă și s-o ţii mereu pe soră-ta în tine. Ţi se pare o atitudine de adult ? Asta e dreptate ?
Mâna mi-a zvâcnit și Malinal fu aruncată la podea. Creatura ei țipă, ţinându-se strâns cu ghearele. Sângele-i şiroi pe brațe.
– OK, Papan, spuse ea calm, ridicându-se, ai devenit ceea ce disprețuieşti cel mai mult. De ce nu-ţi faci rost de o sută de pictaţi să-i snopeşti până se cacă pe ei !
– Tacă-ţi gura, fato sau o ţi-o închid eu !
– Fă ce vrei, Papan, şi scuipă sânge. Dar nu e vorba despre soră-ta şi nici despre Durakovic. E vorba despre o femeie în toată firea care nu se poate descurca. E vorba de vina ta, Papan. E vorba de tine !
I-am băgat arma sub nas.
– Ultima șansă !
– Da, zise, cu mai mult curaj decât m-am așteptat. Pentru noi toți.
Degetu-mi alunecă pe trăgaci.
– Papan, dacă tu crezi… și ochii îi urmăriră ceva dincolo de mine pe partea cealaltă a încăperii. M-am întors.
Era un gândac pe perete. Negru, de vreo doi centimetri lungime. Din familia Triatominae. Un gândac „pupăcios”. Un parazit care răspândeşte boala Chagas, Sau cel puțin asemănător cu aşa ceva.
Apoi Malinal continuă : Ştiu ce încerci să faci.
O explozie sonică se dezlănţui, îmi sfârtecă craniul. Picioarele mi s-au mototolit, podeaua se năpusti și mă lovi în faţă şi un val negru de inconștiență mă înecă rapid.
Dezintegrarea structurilor politice este totală. Orașele-state au crescut umplând golul, entităţi conduse de carteluri. Calificați, competenţi tehnologic, îşi protejează interesele lor într-un mod veninos, se privesc reciproc cu suspiciune profundă, și de multe ori îşi schimbă alianțele la fel de repede cum mi-aş schimba eu tricoul. Dar nici unul nu este mai periculos decât Bastarzii de Magdeleine, care conduc Mérida cu un pumn de fier … – Miguel DeJesus
Americile : Un model de putere și supraviețuire
IV.
M-am trezit în sunetul unor voci și în zăngănitul unui lanț.
– Ce credeai că vei realiza, Malinal …, o profundă voce baritonală. Evident, o voce de bărbat.
– … Cum poți să mă întrebi asta ? Am venit să …
–… Bastarzii ţi-au luat urma încă din clipa în care le-ai pătruns în sistem. N-ai avut nicio șansă, fată.
M-am ridicat pe mâini.
– Malinal ?
– S-a trezit prietena ta. O voce diferită. Tenor. Tânăr.
– Malinal ? Ochii încețoșaţi, aţintiţi. Becuri arse pe candelabre mari. Eram într-o cameră : un spaţiu mare cu o cupolă de plasticlă transparentă. Eram în partea de sus a platformei.
Malinal stătea în centru privind peste umăr către mine. Am observat o siluetă lângă ea, înveşmântată în negru. Baritonul. Lângă el, proprietarul celeilalte voci, un chip neclar din cauza spectrului întunecat al unei chupacabra agaţată de umărul lui .
Îl găsise pe frate-său. Sau, mai degrabă, el o găsise.
Jago ţinea într-o mână arma mea, cu ţeava îndreptată spre terase. În cealaltă, avea pandantivul lui Malinal. Era gol până la brâu, iar pielea îi strălucea atât de perfect, bronzul atât de izbitor, ca și cum stătea undeva între lumea asta și următoarea. Malinal se întoarse către omul îmbrăcat.
– Unchiule Guillermo, ce faci aici ? Ce-ai făcut ?
– Ceea ce trebuie să fac.
Ridicându-mă mi-am dat seama că bijuteriile-mi dispăruseră, rochia mea nu mai avea niciun ornament.
– Te-au dezarmat, spuse băiatul fără să se uite la mine.
Am pufnit.
– Nu, pe bune ?
El mi-a ignorat și a ridicat arma către celălalt bărbat. Modelele rotitoare de pe faţa lui păreau mai întunecate.
– Unchiule, răspunde-i lui Malinal. Spune-i. Măcar atât îi datorezi.
Atunci am observat gulerul metalic din jurul gâtului lui Padre Guillermo și lanțul atârnându-i pe spate, lanţ fixat de un piron înfipt în podea.
– Și ce-ai vrea să spun ?, întrebă părintele. Războiul nu ne-a lăsat nimic. Trebuie să ne finanțăm. Conflictul aproape că a falimentat Sfântul Scaun.
– Ai vândut propria-ţi carne și propriu-ţi sânge !, lătră Jago. Chupacabra lui șuieră ca avertizare. Spune-i despre orfelinat.
Orfelinat ? În afara cupolei am observat o capsulă de salvare, fixată la marginea terasei. Încet, cu grijă, mi-am jupuit pielea de pe inelarul stâng și am apucat cilindrul metalic.
– Deci Bastarzii ţi-au oferit o soluție, i-am spus, şi-ai înşfăcat-o imediat. Le-ai vândut direct. Direct din orfelinat.
– Unchiule ! Malinal îşi duse mâinile la gură. Şi tata ?
– Taică-tău n-a știut niciodată nimic. Padre se uită la țeava armei şi apoi la Jago.
– N-am avut de ales.
– Le-ai luat faţa negustorilor de carne, Părinte, i-am spus. Stupid . Dar nu eşti tu primul care a încercat…
– Şi nu ești tu primul vânător de recompense care a ajuns aici. Fața îi era roșie, ca și cumar fi excretat un adevăr interior.
Jago îşi armă pistolul Un sunet gutural crescu în intensitate de la creatura-i de pe umăr.
Malinal tresări.
– Jago , oprește-te!
– Un caz clasic de prezenţă la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit, i-am spus. În ceea ce-l priveşte pe Jago. Aşa-i ?
Padre se chiorî urât la mine.
– Ei cer. Eu aprovizionez. Ce puteam face? Spune-mi ! Ce aș fi putut face ?
Am ridicat din umeri.
– Chiar aşa, ce să fi făcut decât să-i vinzi pe cei care ţi-au fost încredințaţi pentru a-i proteja, desigur.
– Tot ce am făcut, zise Jago, a fost să vin acasă de la școală.
– Nu mi-ai răspuns la întrebare, Padre, m-am răstit, brusc. Cum ai ajuns aici ?
Părintele rămase tăcut.
– Hai, omule sfânt, îl îndemnai. Nu te opri chiar acum. M-am aplecat în față. Mărturisirea face bine sufletului.
– Am întrebat de el, spuse Jago. Vreau să se termine. I-am rugat să mă lase. Aşa ! şi-şi împinse pistolul în fața lui Padre. Chupacabra lui Jago mârâi şi-şi arătă colţii. Plescăitul limbii lingându-se pe buze .
– Jago, nu ! țipă Malinal, chupacabra ei scoţând un bocet de empatie. El trebuie pedepsit, bunul Dumnezeu o știe. Dar nu aşa. Nu prin crimă.
– M-a omorât, te-a distrus. L-a ucis pe tata. Vocea îi tremură. Trebuie să se termine.
Nu se poate opri, spuse ea. Lasă-l pe unchiul. Vino cu mine. Poţi uita ce s-a întâmplat. Arătă spre mine. Spune-i, Papan, te rog !
– Ascultă, Jago, i-am spus. Pot să vă scot pe amândoi din oraș, departe de peninsulă. Totul e aranjat.
– Vezi, Jago, spuse Malinal. Putem fi din nou o familie. Cu asta, şi arătă spre pandantiv.
Nu, nu, nu înțelegi, şopti Jago între angoasă și disperare.
Și ai simțit ceva în vocea lui, Adalia, ceva disperat, ceva adevărat …
M-am uitat la Malinal, apoi la Jago. M-am temut de vorbele chiar înainte de a-le rosti.
– Back-up nu e al meu, Malinal, zise el şi mi-l întinse. E al tău.
Timpul se opri. Secunde de nemişcare. Fața lui Malinal se umplu de o expresie de groază și se prăbuşi de parcă ar fi fost lovită cu toporul.
Când căzu în genunchi, mi-am scos implantul metalic din deget, declanșând mecanismul și l-am aruncat în plasticlă.
Explodă la contact.
S-a estimat că anul trecut 746 de copii au fost furaţi de pe tot cuprinsul peninsulei Yucatan. Aceasta este o creștere bruscă faţă de anii precedenți .- Bonita Vasquez
Carnea nouă
V.
Un claxon răsună de undeva.
Cioburi de plasticlă ţâşniră prin aer şi căzură cu zgomot pe podea precum nişte monede. Camera păru să se încline, podeaua se cutremură. Vântul ţâşni prin gaură şi ne trase de haine şi de păr. Sub noi se auzi bufnitura înfundată a pereților etanși care se închiseră brusc. Bodyguarzii vor trebui să-şi taie prin ei drum ca să ajungă la noi. Pentru moment am fost blocați pe acoperiș.
Am apucat-o de braț Malinal şi am ridicat-o.
– Să mergem !
Ea se uită rugător la frate-său dar acesta clătină din cap, durerea încreţindu-i ochii de un galben strălucitor.
– După ce te-au ucis prima dată, zise Jago, mi-au distrus back-up-ul. Și mi l-au luat pe al tău, şi ridică din nou pandantivul.
– De cinci ori ai venit ca să-mi aduci chestia asta. Și de cinci ori te-am văzut murind.
– De ce ? spuse ea. Nu înțeleg !
Ochii lui, frumoşii săi ochi pictaţi picurau lacrimi de argint.
– Pentru că te-ai încăpăţânat ai putut să mă salvezi.
– Ești doar o vagaboandă culeasă de pe stradă, fată, zise Padre.
– Sunt foarte sportivi, am spus, aceşti Bastarzi de Magdeleine.
Jago trase înapoi ciocanul.
– Ei bine, jocul s-a terminat.
– Jago, zise ea, te rog. Nu fă asta. Vino cu mine … Încercă să se desfacă din strânsoarea mea şi se uită la mine.
– Vrea să moară, i-am spus și m-am auzit – oh, Doamne, m-am auzit – fără emoţii, rece ca gheața, profesional.
– Papan, te rog ! se văită ea.
– Jago …am spus, dar băiatul clătină din nou din cap. Mârâitul Chupacabrei deveni un scâncet diabolic, un zgomot alienant în creștere, umplând aerul.
– Malinal, spuse. Pleacă. Ia corpul ăsta şi trăieşte, pentru mine, trăiește pentru tata.
– Jago ! se luptă, dar am tras-o mai aproape, i-am cuprins capul cu ambele mâini și i-am întors fața.
Chupacabra urlă şi-şi încolăci membrele în jurul torsului ei.
Unchiul Guillermo intona acum „Oratio Dominica : În numele Tatălui și al Fiului…”
– Da, zise Jago, oh, da. În numele Tatălui.
O împuşcătură răsună.
… Diverse surse m-au informat recent că prin constatarea unor potențiale surse de venit pe piața de sclavi din Eurasia de Est, Bastarzii de Magdeleine au preluat controlul asupra cenote-ului de la San Ignacio. – Bonita Vasquez
Carnea nouă
VI
Capsula se odihnea în centrul unui petec de iarbă arsă la aproximativ optzeci de kilometri în afara orașului. Am grăbit-o pe Malinal prin câmp, chupacabra îmbrățișându-i talia și trăncănind de zor.
Sânge. A fost atât de mult sânge. Creatura lui Jago rupse din el, sunetul cărnii sfâșiate umplându-mi urechile și un șuvoi roșu se prelinse pe podea.
Și fiara l-a devorat, i-a mărunțit carnea și i-a mestecat oasele și Jago n-a scos nici măcar un sunet.
Când se termină totul, chupacabra lui se întinse și muri.
Am ajuns la un drum de pământ. La câțiva metri mai încolo era camionul, sosit la timp, fantomatic în lumina lunii de argint. Contactul meu se afla pe scaunul șoferului, în așteptare .
– Iată unde ne despărțim, am spus. Omul meu te va duce până-n Quibdo, în Columbia. Știi încotro să te duci de acolo.
– Știu. Și îți mulțumesc.
– Sigur ești bine ?
Malinal își deschise palma, dezvăluind pandantivul. Îl ținuse bine cât timp am tras-o spre capsulă, cu privirea-i interiorizată tot timpul în timpul evadării noastre, ca și cum o fascina o altă lume.
A trebuit să suporte multe, Adalia, trebuie recunoscut. Și a făcut-o cu mult curaj, fără lacrimi și fără frică.
Cu mare grijă Malinal își închise palma peste pandantiv ca și cum ar ținut o piatră prețioasă. Itzamna, Domnul Cerului și al Vindecării.
– Nu știu, spuse ea încet. Și tu ?
M-am întors să plec.
– Papan ! M-am oprit și m-am întors pe călcâie.
– M-ai fi omorât ? , mă întrebă ea.
Vocea mă părăsi și în tăcerea dintre noi numai iarba înaltă vorbi, șoptibd lucruri neștiute.
Te-am simțit așteptând, Adalia, zăbovind.
– Ești vie, am zis. Mi-am ținut promisiunea.
Malinal se holbă la pandantiv, degetele-i mângâindu-i muchiile sculptate, ornamente parcă asemenătoare cu propriile-i modele dermice.
– Papan, te rog.Vino cu noi, zise, și trăiește. Trăiește pentru ea.
Și ai vorbit cu mine, Adalia, de pe străzile unde obişnuiam să ne jucăm, de pe plajele liniştite de unde am adunat o dată scoici și am construit castele de nisip, în timp ce oceanul albastru ne săruta ușor picioarele. Amintiri din timpuri mai fericite …
– Asta-i tot ce știu, am spus, nu atât pentru ea, cât pentru tine Adalia. Și Durakovic este încă acolo. Cum aș putea să plec pur și simplu ? Cum aș putea trăi orice altă viață ?
Malinal privi spre orizontul îndepărtat, apoi se îndreptă spre camion, deschise ușa, se opri și se întoarse spre mine.
– Cu toată sinceritatea chiar nu știu cum poți trăi, Papan, spuse ea. Nu știu cum aș putea trăi eu, cum am putea trăi oricare dintre noi. Dar știu un singur lucru.
– Care ?
Ochii lui Malinal străluceau plini de speranță .
– Există întotdeauna posibilitatea de a alege, spuse ea .
I-am zâmbit.
© Carmelo Rafala
Titlu original : „Repeat Performance”
Traducere de Cristian Tamaș.
Traducerea și publicarea în Revista SRSFF s-au făcut cu acordul autorului. Îi mulțumim.
Carmelo Rafala s-a născut în Sicilia, este absolvent al Universităţii Sud-Africane din Cape Town (masterat în engleză şi analiză intertextuală) şi s-a stabilit la Brighton în Marea Britanie.
A fost Managing Editor al revistelor Abyss şi Apex şi este fondatorul editurii Immersion Press (www.immersionpress.com), nominalizată la premii BSFA (2010, 2012), Nebula (2012), Hugo (2012) şi Locus (2012).
Carmelo este un autor SF cunoscut pe plan internaţional, a colaborat cu publicaţiile Jupiter, Estronomicon, Neon Literary Journal, antologia “The West Pier Gazette and Other Stories” (Three Legged Fox Books, 2008), antologia “Rocket Science” (Mutation Press, 2012), Anthology of European SF (2013), şi seriile SF Megapack (Wildside Press). A fost premiat de două ori în cadrul competiţiei Writers of the Future (2011 şi 2012).
A editat antologiile “The Immersion Book of SF”, cuprinzând povestiri de Tanith Lee, Lavie Tidhar, Aliette de Bodard, Gareth Owens, Chris Butler, Gord Sellar, etc., “The Immersion Book of Steampunk” (în colaborare cu Gareth D. Jones), texte de Paul Di Filippo, Tanith Lee, Aliette de Bodard, Chris Butler, Elizabeth Counihan, Lavie Tidhar, Gareth Owens, etc.)
Bibliografie :
“Wild Seed” (ebook “megapack”, Wildside Press şi în antologia “The West Pier Gazette and Other Stories”, editor Paul Brazier, Three Legged Fox Books, 2008.)
“Slipping Sideways” (antologia “Rocket Science”, editor Ian Sales, Mutation Press, aprilie 2012).
“Repeat Performance” (Anthology of European SF, editori Cristian Tamaş and Roberto Mendes, International Speculative Fiction & Europa SF, aprilie 2013).
“A Change of Season” (World SF, 8 martie 2011)
“Replay” (Neon Literary Journal, nr. 13, 2007; Estronomicon, septembrie 2007; Atomjack, 2008)
“Mother Tongue” (Jupiter magazine, nr. 17, July 2007; dramatizare şi scenariu radiofonic, trupa Variant Frequencies, iulie 2007)
“Boxboy” (Forgotten Worlds, nr. 3, 2006); Jupiter magazine, nr. 22, octombrie 2008)
