Am aşteptat-o să ridice paharul de pe bar şi să bea din el înainte de a ocupa scaunul alăturat.
– Bună, Meera, am spus, înclinându-mă spre ea cu o familiaritate pe care nu o simţeam.
Era o damă bine, încă tânără şi obişnuită să fie acostată de necunoscuţi – de cei care n-aveau nimic împotriva simbioţilor. Al ei era unul mare, întins peste tot pe umerii şi braţele goale. Trebuia să fie de pe Venus. Prezenţa cu aspect de tatuaj a simbiotului i se agita sub piele, schimbându-şi încontinuu forma, în timp ce ea s-a răsucit încet, într-o manieră studiată, aparent plictisită, dar şi interesată.
Ochii i s-au deschis larg, când m-a recunoscut, şi s-a bâlbâit:
– Nu-nu eu le-am spus… jur!
– Zău? am rânjit la ea. Îmi făcea bine să o văd atât de speriată. Avea un motiv serios să fie aşa.
– De ce aş fi făcut-o? s-a întors complet cu faţa spre mine. Aveam nevoie de bani. Tu voiai informaţiile, aşa că ţi le-am dat. Asta era înţelegerea şi am respectat-o.
Vocea i-a devenit rugătoare, încercând să mă convingă că nu minţea. Nu mi-a fost milă de ea.
– Da, mi-ai vândut informaţiile, apoi m-ai vândut pe mine, am acuzat-o.
Raţionamentul era simplu, i-ar fi dublat, dacă nu chiar triplat, profitul. Iar eu mă alesesem cu o călătorie în iad şi două luni de spitalizare. Nu era rău pentru o noapte de lucru.
– Dar am fost acolo tot timpul, a insistat Meera. M-ai văzut, n-am părăsit masa. N-aş fi putut să-i avertizez.
Şi totuşi, mă aşteptaseră la ieşirea din restaurant, într-un loc care ar fi trebuit să fie sigur. Când secretele sunt obiectul muncii, se găsesc mereu părţi interesate să le fure. Sau să le protejeze. Tehnologia bazată pe deshidratarea cu acid sulfuric, folosită pe Pământ la menţinerea nivelului oceanelor sub control după ce încălzirea globală atinsese cote maxime, era cu siguranţă unul din ele.
– Ei bine, cineva a făcut-o, am spus şi mi-am plimbat privirea pe corpul ei.
Inima a început să-mi bată ceva mai repede, dar n-avea nicio legătură cu decolteul generos. Am întins mâna şi m-am prefăcut că-i mângâi braţul, având grijă să nu o ating. Unii simbioţi pot fi otrăvitori, viermi ticăloşi ce sunt. O furtună de culori mi-a urmărit degetul oriunde îl mutam, transformându-i pielea într-un curcubeu frumos armonizat. Albastrul închis fiind înlocuit de această explozie de nuanţe vii însemna că simbiotul ar fi preferat să mă vadă mort. Eram tentat să-i spun să stea la rând.
– Dar… de ce? a gemut Meera, prinzându-se în sfârşit. Are acces la gândurile mele, ştia ce s-ar fi întâmplat dacă te trădam. Începea să intre în panică acum. Ar fi trebuit să mă ajute! Trăieşte datorită mie.
– Vezi tu, Meera, asta e problema cu simbioţii, i-am spus uitându-mă în frumoşii ei ochi verzi, singura parte rămasă neatinsă de parazit. Nu e o legătură în ambele sensuri, niciodată nu ştii ce gândesc ei. Colaborează cât le convine, după care te înjunghie pe la spate, când te aştepţi mai puţin.
Ironia era că nu se deosebea foarte mult de ceea ce făceam eu, doar că se presupunea că am mai multă minte de atât. Ar fi trebuit să mă aştept ca simbiotul să încerce să-şi apere planeta de origine. La urma urmei, norii venusieni erau cea mai bogată sursă de acid sulfuric din universul apropiat. Puteai să-i acuzi? Era numai vina mea, deşi nu aveam remuşcări. Simţeam totuşi nevoia să mă răzbun.
Buzele îi tremurau, în timp ce degetele i s-au albit pe pahar. Al meu era încă plin. Disperarea din ochii Meerei era atât de vizibilă încât risca să atragă atenţia altor consumatori din local. Alarmat de limbajul ei corporal, barmanul ne urmărea îngrijorat de la capătul opus al barului.
Am oftat şi mi-am dat ochii peste cap. Să nu zică lumea că sunt lipsit de inimă, deşi, mulţumită ei, eram.
– Cât de adânc înrădăcinat este? am întrebat-o. Poate nu era totul pierdut.
– Îmi înlocuieşte ficatul, a şoptit.
Culorile s-au amestecat din nou, apoi au pălit, separându-se în pete întunecate, care s-au şters treptat. Întregul comportament al simbiotului era un strigăt de ajutor pe care nimeni nu-l auzea. Prafurile amestecate în băutură aveau efect garantat.
– Îmi pare rău, scumpo, i-am şoptit la ureche. Mereu îmi plătesc datoriile, am lovit-o uşor pe spate într-un fals gest de încurajare. Cu simbiotul dezactivat şi deja în descompunere, nu mai era niciun pericol.
Meera s-a prăbuşit pe bar asemeni unei păpuşi din cârpe, mâna ei răsturnând paharul pe podea. Barmanul a alergat spre noi.
– Cheamă salvarea. Are o criză hepatică, i-am spus.
Mi-am strâns mâinile pumn şi le-am băgat în buzunare, rezistând cu stoicism mâncărimii din palme. Agitaţia din jurul Meerei creştea, aşa că am profitat de ocazie şi am părăsit neobservat barul. Simbiotul meu era mulţumit. Întotdeauna îi urâse pe cei de pe Venus.
