Rugăciune

Rugăciune – Gheorghe-Octavian Roșca

Iată-i! Stând faţă în faţă în mijlocul deşertului. Pentru unul deşertul e plin cu gheaţă, pentru altul cu nisip.

– Iată-ne, spuse el. Acum, la sfârşit. Ţinea îndreptat către ea un pistol negru. La fel de negru ca şi îmbrăcămintea sa, ca sufletul său, ca mintea sa. Nu era posedat de Rău! Nu, aici nu vorbim de lucruri atât de lumeşti, atât de umane. El face parte dintr-o altă taxonomie mistică reprezentată de mintea umană. Necunoscutul, crede el. Şi tot el înţelegea, doar el. Ţine arma fără nici o reţinere, fără tremur, poate fără remuşcări. Ea stă în faţa lui. Nemişcată. Fără frică însă. Afişează doar un zâmbet care seduce chiar şi atunci când e curtat de moarte. Misterioasă-i esenţa feminină… El are aripi, negre… Ea nu are, nici nu-i trebuie. L-aţi văzut vreodată pe Dumnezeu cu aripi? Nu! Doar îngerii au, sclavii…

Se privesc. El sărută cu mintea fiecare cadru pe care ochii săi îl engramează, aproape violent, în aceasta. Şi totuşi, arma pe care o ţine se îndreaptă spre ea! Un criminal, nu-i aşa? Unul cu aripi se pare. Un ucigaş de frumos. Dar oare? Aşa să fie?

– M-ai ucide? întrebă ea. Mă iubeşti atât de mult încât mă vrei moartă? Sau, mai curând, mă vrei moartă pentru a reuşi să mă iubeşti? Ce-ţi spune mintea ta „extraterestră”? Eu te iubesc, să ştii! Tu vrei să mă ucizi…

Adevărat, ţinea o armă într-o mână, îndreptată spre ea. Dar e o armă… şi o mână. El mai are o mână, şi iată, şi o a doua armă. Ţeava neagră a pistolului frate (sau soră?) era lipită tandru de tâmpla lui dreaptă. Da, avea două mâini, două arme: una îndreptată către ea, alta către propriul craniu. Un ucigaş în disensiune cu suicidul?

– Chiar m-ai ucide? întrebă ea din nou. Cu o expresie ce trădează o empatie de magnitudine, chiar admiraţie, ea îşi schimbă centrul de greutate de pe un picior, pe celălalt. Ah, da! Picioarele! Îi spusese ea cândva ceva despre picioare. O acuză dulce, fantezistă   zice-se.

El cu calmul său apatic încă o mai fotografia cu privirea. Armele nu se clinteau nici ele. Deprindere profesională… Nici cuţitul. Cuţitul?! Era să uit! Aşa se întâmplă: când iubeşti, uiţi de cuţite. Aripa lui stângă se înfăşura la vârf pe mânerul unui cuţit de luptă. Pe acesta îl ţinea lipit cu partea lunecoasă de gâtul lui. Ce soi de criminal este acesta? Ce neam de sinucigaş disperat, însetat după eficienţă, are nevoie şi de un pistol şi de un cuţit pentru exerciţiul muncii?

– Sarcasmul tău e mai ucigător decât orice ar putea conţine încărcătorul acestui pistol, spuse el într-un final.

– Dar m-ai ucide, dragule? întării ea. Ţi-ar plăcea să-mi vezi celulele nervoase înecându-se organic în sânge? Ţi-ar umple inima să mă vezi privind în gol, fără viaţă, cu acei ochi pentru care ai jertfii sărutări?

Faţa lui se cutremură subit! Îşi închise ochii. Ucigaşul are remuşcări premeditate? Pistolul de la tâmplă şi cuţitul de la gât se cuibăriră şi mai mult. Pe lama cuţitului apăru o dâră subţire de sânge. Un roşu aprins, era bine oxigenat. Mă întreb dacă şi inima de unde venea…

– Te iubesc! continuă ea.

Un foc de armă! Simultan cu sunetul şi instinctiv, ea închise ochii. Cine a tras? Sinucigaşul sau criminalul? Se auzi un clinchet metalic. Zgomotul produs de cuţitul care a căzut. Aşadar, sinucigaşul… Ea deschise ochii. Iminent o nedumerire stupefiată se citi pe chipul ei, cât era de frumoasă! El era în viaţă! Nu avea nici o urmă de sânge, nici măcar o rană. Chiar şi urma care ar fi trebuit să o aibă pe gât, de la cuţit, nu mai era acolo. Şi totuşi… scena de lângă el îi dă ei fiori. Jos, zace mort…el. Cadavrul lui, acel el cu aripi şi pistoale… cuţitul. Avea urma pe gât! Da, sinucigaşul! Cum este posibil? El stătea nemişcat, cu mâinile lipite de corp. O fixa cu privirea sa verde-albăstruie. O studia aşa cum îi plăcea s-o facă de fiecare dată. Ca şi cum ochii săi ar fi murit dacă nu ar fi privit-o.

– Câţi? întrebă el. Câţi din cei care au murit, au auzit aceste cuvinte de la tine? Câţi au mai auzit? Îţi spun eu, scumpo, deşi ştiu că nu ai uitat. Sute, mii, milioane! Timpul de la naşterea sa a uitat numărul… Toţi ca mine! Din acelaşi sânge şi aceeaşi soartă… Soldaţi ai necunoscutului ucişi de reprezentarea unei iubiri pentru mister. Doar două gloanţe sunt necesare pentru sfârşitul nemuririi, două cuvinte. Ironia guvernează Universul… şi dincolo de el.

– Nu înţeleg! Despre ce vorbeşti? Ce sunt prostiile astea? răspunse ea uimită, dar cu o uşoară urmă de enervare. Nu am ucis niciodată pe nimeni, nu din cei pe care i-am iubit. Te iubesc! Nu-ţi pot face vreun rău şi nici nu-mi trece prin minte să o fac.

– Sângele de pe mâinile tale spune altceva. Poate nu te consideri vinovată, dar eşti! Şi ştii ce este cel mai ironic lucru? Nici măcar nu-ţi dai seama. Ai iubit şi iubeşti… Iubirea ta ucide! Încă din faşă. De până a-ţi da seama că ai o inimă şi bate. Draga mea, cei ca mine, ce au fost şi vor să fie, îşi găsesc moartea în mrejele tale. Subit! Noi suntem soldaţi. Asasini de zei, spirite, demoni şi alte glume proaste. Noi nu avem inamici pentru că sunt morţi. Moartea însăşi am ucis-o, nu murim! Cu toate astea, toţi care am pierit, tu ne-ai ucis. Îţi poţi imagina ce înseamnă să mori în nemurire? Nu, pentru că tu te-ai risipi în următoarea clipă într-un mod foarte crud. Iubirea ta, neglijenţa ta naşte anomalii pe care nu le înţelegi printre lucruri pe care nu le înţelegi.

Aş vărsa o lacrimă de dragul romantismului putred dintre cei doi, dar nu-mi pot scoate ridicolul neinţelegerii din minte: un asasin nemuritor faţă în faţă cu presupusul torţionar de suflete, totul mediat de un sentiment hibrid de iubire. Cu siguranţă nu e o scenă de război şi nici dintr-un film de dragoste. Şi totuşi gustul telenovelei mă irită. Chestia asta infectează şi gropile cu morţi, poveştile sângeroase sau azilele de minţi necrozate în excrementul vieţii numit experienţă. În fine, nu stărui…încep a abera. Ce pot spune însă, scena este atractivă. Criminalul e de partea acuzării acum. Nimic bun nu se întâmplă când cel ce ucide e cel care acuză…

– Acuzele tale mă rănesc…, începu ea.

– Nici măcar acum nu te oboseşti să-ţi pui mintea în slujba introspecţiei. Nici măcar un moment! o întrerupse el vehement. Ah…, dar nu mai contează oricum…

Dintr-o dată ochii lui începură lumina, unul verde, altul albastru. Nu ştiu de ce scena mi-se pare similară cu cea în care armezi o armă urmând să lansezi proiectilul… Ea rămase neclintită. Faţa i se pietrifică. Privi fix spre el. Nu mai era nici un dubiu, în priviri i se citea teamă, disperare. El afişă un zâmbet diabolic, atât de diabolic încât deşertul din jurul său parcă prinse viaţă şi începu a-l adora.

– Nu… nu mă pot mişca! spuse ea stupefiată. Ce-mi faci? Ştiu că tu eşti! Mă vei ucide, nu-i aşa?

– Nici după atâtea milioane de eoni nu ai învăţat? Cadavrul de lângă mine nu-ţi spune nimic? Nu te putem ucide. Nu pot să te ucid. Numai gândul şi mintea mi-ar ceda, aş muri! O lecţie pe care am învăţat-o pe un cu totul alt tip de câmp de luptă. Răzvrăteştete împotriva a ceea ce iubeşti şi vei pieri! Iubirea este din acelaşi material ca speranţa sau puterea: se întorc împotriva creatorului şi ucid fără remuşcări! Nu, draga mea. Nu-ţi voi face niciun rău. Dar…

Fără niciun avertisment el dispăru! Înainte să poţi gândi, stâtea cu pieptul lipit de spatele ei. Te încerca un fior văzându-i atât de apropiaţi… sau, mai curând, pe el aşa aproape de ea?! Aveau aceeaşi înălţime. El îşi apropie buzele de urechea ei stângă. Îi tremurau uşor. Oare creaţia îşi spunea cuvântul?

– … te voi lăsa pe tine să-ţi faci! îi şopti el. În acel moment i se strecură o amintire veche în mintea sa de asasin. Probabil momentul scenic a declanşat-o. Era alături de unul dintre generalii săi pe câmpul de luptă. Ţinând cont de privelişte, bătălia era în toi. Amândoi erau plini de sânge. Nici o picătură nu era a lor. În faţă li-se desfăşura un episod interesant. O domnişoară umitor de frumoasă se îndrepta spre ei. Ceva nu era în regulă însă, ea se deplasa foarte greoi, ca şi când timpul trecea de zece ori mai încet pentru ea. Mai mult, ţinea braţele larg deschise şi câte o falx[1] în mâini. Judecând după expresia feţei şi postura corpului tocmai ce dăduse curs unei manevre ofensive.

– Ce risipă! Păcat, spuse generalul.

– Da, războiul este întotdeauna despre risipă. Cel ce ştie risipi mai bine, va fi învingător, replică superiorul său, asasinul.

– E trist, îţi spun! Am fost născut să ucid, dar am fost blestemat cu conştiinţă. Probabil că acesta este mecanismul de cotrol al ucigaşului perfect: termen de expirare, la un punct, eficienţa şi dorinţa îi vor trezi conştiinţa. Uşor, uşor va muri. Am ucis mii, dar de fiecare dată când trebuie să ucid o astfel de fiinţă simt că ucid o parte din mine, mărturisi generalul.

– Într-adevăr, este regretabil, dar nu te lăsa frânt de conştiinţă în cazul ăsta, nu fă din regrete o boală, căci asta este arma lor, a soldaţilor ca ea. Atacul fizic e doar o diversiune, în realitate voinţa este cea pe care o vor sfărâmată. O tactică simplă, generale. Întrerupe aprovizionarea inamicului şi îi vei diminua capacitatea de luptă. Crede-mă! Chiar dacă ai vrea să schimbi ceva nu ai reuşi. Nu ai face decât să-ţi atragi mai mulţi inamici. Uităte bine! Priveşte-o! Ţi-se pare că mai poţi face ceva?! Dacă te ajută, poţi protesta! Nu lăsa, însă, simţul moralităţii să te oprească din a face ceea ce trebuie[2], în cazul de faţă, să supravieţuieşti.

– Înţeleg… Nu am să protestez. Comandanţii Necunoscutului nu se revoltă[3]! Soldaţii care nu sunt loiali, sunt prin excelenţă defecţi. Nu trebuie să fi loial ierarhiei, pentru că atunci nu vei mai fi soldat, vei fi doar o marionetă, trebuie să fi loial misiunii, obiectivului. Aceasta este menirea şi definiţia soldatului adevărat. Idiferent că obiectul credinţei este un fals! Doar că urăsc să ucid îngeri, fie ei şi inamici.

– Îţi respect punctul de vedere, generale, deşi aş avea câteva completări în ceea ce priveşte profilul soldatului, nu adevărat, ci mai degrabă util. Acum, care dintre noi…

Asasinul nu mai reuşi să-şi termine fraza. Priveliştea ce i se înfăţişa era deja consumată. Generalul său ţinea în braţe acel înger răsculat. O îmbrăţişare a morţii. Privirea ei ameninţătoare era acum doar o sclipire tristă pe un chip frumos violat de moarte. O uşoară dâră de sânge îi apăru pe buzele divin catifelate. Oare câte sărutări au onorat? Privirea i se stinse. Generalul îi dădu drumul, în mână se vedea un pumnal însângerat. Ea căzu parcă dansând. Frumosul nu-şi uită esenţa nici atunci când piere. Tot ce a mai rămas din ea este trupul nemişcat şi rece, părăsit de sufletul care acum era doar o imagine murală în castelul morţii. Generalul se întoarse şi aruncă pumnalul înspre asasin. Acesta îl prinse de mâner.

– Ţine minte, asasinule! Într-o zi vom plăti pentru asta. Vom plăti şi nu vom avea cu ce, dar vom plăti! Cu toţii, tu, eu, cei ce au fost şi cei care ne vor urma.

Aceasta era amintirea asasinului. O amintire care, crede el, vrea să-i spună că ziua plăţii a sosit şi că frumuseţea căreia îi şoptea acum era acea plată. Toţi acei morţi menţionaţi de el sunt cei care au plătit. Moartea lor este tributul. Aşa cum probabil că şi generalul credea, asasinarea îngerilor se plătea cu o formă ciudată a morţii, adusă de această fătucă misterioasă. Un alt mod de a demonstra că frumuseţea ucide. Cu toate acestea nu înţelegea de ce aşa? De ce în orice alt fel? Toate războaiele în care a luptat au fost duse pentru cauze superioare. Să fie urmările gândirii de tipul scopul scuză mijloacele? Nu, el crede că nu. În momentul în care începe lupta altceva nu mai contează. Singura acuză care poate fi invocată este că nu lupţi, dacă alegi să faci asta. Nu, altceva era la mijloc. Cea pe care o avea în faţă era un fundament. La fel şi el! Erau în aceeaşi tabără. Nu, el crede că ziua plăţii nu a ajuns, iar ceea ce avea în faţă era doar o tristă exemplificare a înstrăinării de sine a frumosului. Mai curând, vedea în frumoasa domnişoară o armă care a ieşit de sub orice control şi care, evident, ucide pe cei pe care ar trebui să-i protejeze. Vedeţi, dară, corespondenţa dintre frumos şi un instrument de război? În fine, el îşi alungă gândurile care-l mistuiau în fiecare clipă. Îşi apropie obrazul de al ei.

– Cum adică mă vei lăsa pe mine? întrebă ea. De data aceasta, deloc uimită de spectacolul lui, încercă să se îndepărteze de el, dar prea târziu. El îşi petrecu fulgerător mâna cea dreaptă în jurul sânilor ei şi palma muşcă din umărul ei stâng, strângându-i, în acelaşi timp, trupul de al său. Arma era sub control acum.

– Nici să nu te gândeşti, scumpo! spuse el sec. Ce faci? Spuneai că mă iubeşti, de ce vrei să fugi de mine acum? Ce să cred, că mă iubeşti de la distanţă şi atât?

Dacă înainte nu păru umită de reacţia lui, acum chipul ei emana o frică teribilă. Probabil că aşa este dragostea între asasini, cel ce înspăimântă mai tare, arată că iubeşte mai intens. Respiraţia ei se intensifică semnificativ. Proiecta cu exactitate acea imagine a prăzii hărţuite de moarte.

– Mă vei ucide, acum? întrebă ea cu un tremur puternic în glas.

– În numele Nimicniciei! Nu înţelegi că nu pot face aşa ceva? De fapt, ce încerc eu să fac aici? Nu te-au trezit ei la realitate cei care au fost până acum şi pe care i-ai ucis. Cu atât mai puţin să reuşesc eu. El îşi întoarse privirea către părul ei negru ca lumina nopţii. Pentru o clipă în ochi păru că-i sclipeşte o urmă de duioşenie pură. În cele din urmă însă rămase fix cu privirea şi oftă în amărăciune. Nu vă puteţi imagina cum se percepe acest lucru venit din partea unui asasin ca el…

Timpul în râuri se revarsă,

Impregnat de roşul cadavrelor

Ce soarta noastră neîntoarsă,

Le-a sfârtecat pentru al tău dor.

Iubim pentru a muri,

Luptăm pentru a iubi,

Dar în suflet noi nu ştim

Că tu eşti oarbă la al nostru chin.

Şi dacă în gând eu te ador,

Şi viaţa îţi ofer a-ţi fi o casă,

Tot ce primesc este să mor,

Tu doar zâmbind ca o crăiasă.

Astea sunt cuvintele pe care fiecare dintre noi, când moare, este obligat să le rostească. Un fel de rugăciune pentru iubirea care o purtăm pentru tine. Eu nu am să-ţi fac nimic, nu am să-ţi mai fac nimic, concluzionă el pe un ton resemnat. Doar un lucru pe care mi l-am dorit din totdeauna. El îşi aplecă uşor buzele spre gâtul ei şi o sărută uşor pe acesta. În următoarea clipă numai era acolo, dispăru. Simţind că strânsoarea lui nu mai exista, se prăbuşi în genunchi. Mecanic îşi duse o mână acolo unde asasinul o sărutase. Închise ochii pentru câteva clipe încercând să-şi controleze respiraţia. Când îi deschise rămase uimită de ce vedea. Numai era deloc deşert în jurul ei. Se afla acum pe o câmpie imensă presărată cu orhidee. Totul era dominat de un amurg roşiatic. Se ridică înapoi şi privi în jur, peste tot numai orhidee. Fiecare din ele de un roşu aprins, încercând parcă să imite roşul sângelui de pe cuţitul care mai înainte crestase gâtul asasinului. Numai era şocată deloc, doar nedumerită. Deodată la o oarecare distanţă în faţa ei, dintr-un nor de abur negru, îşi făcu apariţia asasinul. Acesta rămase nemişcat, privind-o fix.

– Ce este locul acesta? Unde mai adus? întrebă ea cu o nedumerire fascinată.

– Aceasta este casa care ai comandat-o pentru noi şi pe care Necunoscutul a construit-o, răspunse el.

– Nu înţeleg. Ce vrei să spui? reveni ea la fel de nedumerită.

– Ehhh… Vezi orhideele acestea? Fiecare găzduieşte în lăuntrul său câte un suflet. Fiecare suflet prezent aici este un suflet al unuia dintre noi pe care tu l-ai ucis. Da, draga mea. Te aflii în mijlocul unui cimitir imens căruia tu îi faci biserică. Acesta este locul în care Necunoscutul aducea sufletele celor ucişi de tine şi le planta, din fiecare răsărind câte o orhidee. Ea se aplecă graţios – modul în care se mişca făcu privirea asasinului să tresară, trădând regretul pe care îl purta în suflet, dacă el avea vreunul – şi atinse una dintre flori. În acel moment orhideea se ofili numaidecât, iar pe gâtul ei apăru arzător urma buzelor asasinului. Scoase un ţipăt şi duse instinctiv mâna la locul cu pricina.

– Ce mi-se întâmplă? Ce mi-ai făcut? strigă ea.

– Ştii, scumpo, începu el, atunci când îmi recrutez asasinii – îi veni în minte generalul care ucidea îngerul – una dintre regulile pe care trebuie să le îndeplinească este să se accepte pe ei îşişi. Cei care nu se acceptă pe ei înşişi sunt iremediabil sortiţi eşecului! Acesta este şi cazul tău. Habar nu ai cine eşti şi astfel devii un instrument al distrugerii, mai periculos ca noi. Asasinul avea dreptate, colapsul în propria esenţă, în sine însuşi, este o boală larg răspândită, o epidemie în rândul frumosului. Până când nu vei reuşi să înţelegi asta, de fiecare dată când vei atinge una dintre flori, sufletul din ea va pieri pe vecie, aruncat în abis… va muri în nemurire. Cu fiecare suflet pierdut se va pierde şi o parte din tine. În cazul în care îţi trece prin minte să fugi sau să nu atingi vreo floare, nu vei reuşi. Sărutul pe care ţi l-am oferit va avea grijă de acest lucru. La un moment dat îţi va induce dorinţa de a mângâia o orhidee. Durerea pe care o simţi după ce atingi floarea te anunţă că o parte din tine a murit. Când acest lucru nu se va mai întâmpla, înseamnă că te-ai acceptat pe tine însuţi… sau va anunţa singurătatea din această câmpie că ai murit. Când vei risipi florile, te vei fi risipit şi pe tine. Vulnerant omnes, ultima necat[4], iubito.

– De ce? întrebă ea întristată şi începu să plângă căzând în genunchi. Toate florile pe care le atinse în cădere se ofiliră, moartea lor fiind urmată de ţipătul ei, de strigătul de durere al frumosului chinuit de propria soartă.

– Războaiele mă aşteaptă, continuă el nepăsător. Aceasta este ultima dată când ne mai vedem. Adio! În acelaşi nor de abur negru dispăru.

Trebuie să vă mărturisesc că ceea ce s-a întâmplat găsesc a fi neaşteptat. Nu credeam că atunci când am să construiesc acest tărâm pentru sufletele avatarurilor mele moarte, ucise de unul dintre noi fundamentele, de Mister, va găzdui sentinţa a însăşi acestui fundament. Stranie mişcare, asasinule…

© Gheorghe-Octavian Roșca

Notă biografică:

Gheorghe-Octavian Roşca s-a născut în 1992 și este originar din localitatea Titeşti, judeţul Vîlcea.

Student al Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative, preocupările sale privesc filosofia nihilistă, ştiinţa militară şi studiile polemologice şi de intelligence, ştiinţele comunicării şi science fiction-ul.

[1] Falx – sabie dacică de dimensiuni reduse asemănătoare unei seceri (n.a.).

[2] Citatul aparţine scriitorului Isaac Asimov (n.a.).

[3] Adaptare după citatul Feldmareşalului Erich von Manstein: „Feldmareşalii prusaci nu se revoltă!” (n.a.).

[4] Toate (orele) rănesc, ultima ucide (n.a).