Cred că nu există expresie populară care să mă fascineze mai mult decât acesta. Şi sunt convins că aţi auzit în nenumărate rânduri pe cineva exclamând cu obidă: „Iarăşi ne-am furat singuri căciula!”

Sincer vorbind, n-am înţeles prea uşor de ce această expresie are înţelesul „să-ţi faci singur rău”. Dacă ne mulţumim să analizăm textul, din punct de vedere logic, am avea de-a face cu un joc de sumă zero, în care nimeni nu pierde nimic şi nimeni nu câştigă nimic: o căciulă este furată, o căciulă este câştigată.

Singurul caz în care expresia are înţelesul atribuit de înţelepciunea populară este cel în care furatul căciulii altora este o îndeletnicire de bază, iar furatul propriei căciuli înseamnă pierdere de vreme şi irosirea inutilă a energiei prin care puteai să te alegi cu câteva căciuli furate de la alţii.

În această situaţie, lucrurile devin triste, chiar tragice. Înseamnă că trăim într-o societate în care furatul căciulii altora este considerat ceva normal, cu tot ce implică acest lucru din punct de vedere moral.

Dacă completăm această expresie cu „să moară şi capra vecinului”, obţinem un tablou care mă îngrozeşte.

De fapt, dacă ne gândim bine, furatul căciulii reprezintă un furt mărunt, reprezintă mai degrabă manifestarea unei dorinţe de nestăpânit de a face rău altora. Nu un rău mare, ireparabil – cum ar fi să-i iei viaţa celui de lângă tine sau să-i iei întreaga avere – ci unul care să-l sâcâie, să-l indispună, să-l facă să se simtă inferior.

Aici nu-i vorba de spirit concurenţial, de dorinţa de a fi mai bun, ci de impulsul mizer de a-l coborî pe cel de alături (pentru că furtul căciulii nu reprezintă atât o diminuare materială, cât o scădere a înălţimii acestuia).

Deci avem o combinaţie parşivă de tendinţe care se bazează pe mijloace imorale. De fapt, pe o morală deformată, în care furtul – adică făcutul rău – este considerat un lucru permis, un lucru obişnuit, iar singurul caz în care este condamnabil este cel în care eşti victima propriei tale răutăţi…

Trist, nu-i aşa?