– Au apărut din umbra unei arcade: patru motociclişti îmbrăcaţi în piele, cu capetele rase. Am grăbit pasul, dar s-au luat după mine, ambalând motoarele şi strigându-mi obscenităţi. Mă certasem cu prietenul meu la ieşirea din discotecă şi acum îmi regretam imprudenţa – eram singură într-un cartier periferic, unde nimeni nu mi-ar fi sărit în ajutor… Am luat-o la fugă pe o stradă îngustă, apoi pe alta. Auzeam în spate uruitul motocicletelor, tot mai aproape. Mi-am dat seama cu groază că nimerisem într-o fundătură. Atunci am văzut biserica: turla de piatră depăşind acoperişurile din jur, ferestrele cu vitralii, uşile larg deschise. Înăuntru, lumânările ardeau, însă nu era nimeni. Am îngenuncheat în faţa altarului, rugându-mă pentru o salvare în care nu credeam. Ce i-ar putea opri pe cei patru? Dintr-o clipă în alta mă aşteptam să-i văd intrând. Şi totuşi n-au făcut-o.

„Banda motocicliştilor“ a fost prinsă în 1998, după ce jefuise şi violase treizeci şi cinci de femei. Claudia Donato este singura care le-a scăpat.

– O luase pe o stradă închisă şi am ştiut că nu avea unde fugi. Mă ţineam după ea fără grabă când, brusc, n-am mai văzut-o. Într-o secundă era acolo; în cealaltă, dispăruse.

Poliţia din Foggia (Italia) a considerat declaraţia lui Enzio o încercare de a eluda adevărul. Faptul că ea confirma depoziţiile victimei n-a dat nimănui de gândit. Era o anchetă despre violatori în serie şi nu despre fenomene paranormale.

Şi totuşi, unde se adăpostise Claudia Donato? A părăsit biserica în zori, după ce s-a convins că motocicliştii plecaseră. S-a dus la prima secţie de poliţie, de unde a revenit cu doi agenţi. Însă biserica… nu mai era. Doar un spaţiu viran între blocurile pe care martora nu-şi amintea să le fi văzut cu o noapte înainte…

Refuzând să accepte că avusese „o alterare a percepţiei realităţii“, Claudia a început să caute prin biblioteci, a vorbit cu preoţi, cu istorici. Răspunsul l-a aflat după doi ani, din arhivele Vaticanului. Da, existase în acel loc o biserică de piatră… în secolul al XIV-lea! Dărâmată trei sute de ani mai târziu, „se întorsese“ în timp pentru a oferi sanctuar unei fiice a secolului al XX-lea.

În 1927, nişte turişti englezi ce vizitau Normandia au admirat, pe o culme de lângă Alençon, un impunător castel medieval… năruit din temelii în 1206, după asedierea sa de armata lui Filip al II-lea!

Martori din toate timpurile şi de pe diferite meridiane susţin că au asistat la apariţia unor clădiri din trecut. Însă Dolph Geller este probabil unicul om din lume care a încercat să cumpere una.

Dolph Geller se stabilise în 1965 în Stuttgard (Germania). Într-o seară, în timp ce se plimba, a dat peste casa visurilor sale: o vilă în stil Wilhelm I, cu ziduri îmbrăcate în iederă. Panoul din faţă arăta că este de vânzare şi, încurajat, Geller a intrat să vorbească cu proprietarul, un domn în etate, distins, cu care s-a înţeles imediat asupra termenilor tranzacţiei. După două zile – când a revenit cu actele pregătite pentru a fi semnate – în locul vilei a găsit o grădină sălbăticită, plină de buruieni şi mărăcini.

În 1985, francezul Jean-Paul Cassel colinda cazinourile din Monte Carlo în căutarea norocului – care îl ocolea mereu. Până ce, în sfârşit, şansa a părut să-i surâdă. În noapte de 26 septembrie s-a pomenit înaintea unei clădiri albe, cu patru etaje, un cazinou pe care nu-l mai văzuse până atunci. A intrat… şi a câştigat! Ameţit de succes şi de câteva sticle de şampanie, Jean-Paul s-a întors la hotel, unde a dormit îmbrăcat. Dimineaţa, când să îşi numere banii şi-a dat seama că, în euforia momentului, primise o sută de mii de franci… în bancnote din 1910. Adică anul în care unul dintre cele mai mari cazinouri din Monte Carlo a fost mistuit de un incendiu!

Clădirile-fantomă apar şi dispar, producând spaimă, confuzie, uneori incidente fără urmări grave. Dar, pentru Todd McCarthy, întâlnirea cu trecutul a însemnat începutul unui coşmar care continuă şi astăzi.

În vara lui 1992, Todd McCarthy împreună cu soţia şi cele două fiice, Mary şi Beth, îşi petreceau vacanţa în Flandra (Belgia). Au hotărât să rămână câteva zile în Antwerp şi, fiindcă sosiseră seara târziu, au înnoptat la cea dintâi pensiune întâlnită. A doua zi, Todd a plecat cu maşina în centru. Când s-a întors, nu a mai putut găsi pensiunea Sarazinul.

Disperat, a oprit un poliţist, care i-a ascultat istoria neverosimilă, apoi… i-a pus cătuşele. Peste şase luni a fost achitat de acuzaţia de a-şi fi omorât soţia şi fiicele, din lipsă de probe. După tragedia întâmplată familiei sale, Todd McCarthy şi-a lichidat afacerile din SUA şi a rămas în Belgia, unde continuă căutările. Până în prezent, singurul rezultat concret este raportul unei agenţii de detectivi care a descoperit în arhivele oraşului litografia unei clădiri identice cu cea descrisă: un han din vremea ultimelor cruciade!

Fenomenul caselor ce se „întrupează“ din mortarul vremii a fost explicat, succesiv, prin două ipoteze.

Cea a continuumului temporal consideră apariţiile materiale din trecut (obiecte, clădiri, drumuri) ca nişe inserţii în prezent, accidentale şi instabile. Ea derivă din teoria potrivit căreia trecut-prezent-viitor alcătuiesc un sistem unic şi indivizibil, pe care numai percepţiile noastre limitate ne împiedică să-l recepţionăm ca pe un întreg.

A doua şi cea mai recentă ipoteză este cea a simbiotului uman. Cercetările psihologilor au demonstrat faptul că oamenii manifestă o exacerbare a sentimentelor în anumite situaţii şi… medii. Efervescenţa mistică a credincioşilor într-o biserică, emoţia jucătorilor dintr-un cazinou, trăirile intense ale călătorilor într-un han – toate acestea, concentrate şi focalizate, pot determina la un moment dat o tranziţie în plan temporal. Ce s-a întâmplat însă în cazul casei pe care Dolph Geller aproape că a cumpărat-o? Dacă ataşamentul proprietarului pentru căminul său era atât de mare încât a permis un salt peste timp… de ce voia să o vândă? Poate nu era dragoste, cu ură!

Necunoscutele nasc altele întrebări, ce cheamă altele. Până când vom afla răspunsurile, este mai prudent să străbatem trotuarele bătute ale certitudinilor, ferindu-ne să intrăm în case pe care nu le-am mai văzut, care ieri nu erau pe strada noastră…

© Rodica Bretin

Latest posts by Rodica Bretin (see all)