Selectează o Pagină

Sunt rare în exegeza franceză studiile critice care să se ocupe exclusiv cu SF-ul francez dar şi mai rare sunt în exegeza anglo-saxonă. O privire critică şi adecvată de ansamblu se lasă aşteptată în ambele domenii exegetice. Raţiunea acestei întârzieri nu este probabil doar (aşa cum sugerează şi subtitlul lui Jean-Marc Gouanvic, La science-fiction française au XXe siècle (1900-1968): Essai de socio-poétique d’un genre en émergence. Amsterdam: Editions Rodolpi B.V., 1994. 292 pag.) faptul că SF-ul francez ar fi un „gen în curs de emergenţă”, ci un gen care nu a apărut niciodată, o formă de literatură, care, spre deosebire de omologul său anglo-saxon, nu şi-a definit niciodată într-un mod suficient propria-i identitate în raport cu tradiţia literară franceză şi canonul dominant.

Simptomatic aici ar putea fi faptul că acei criticii francezi ai SF-ului capabili să producă această sinteză, au preferat să analizeze SF-ul american: Pascal Thomas şi Pierre K. Rey, „La nouvelle science-fiction américaine” (1981), apoi studiul lui Gérard Cordesse având acelaşi titlu („La nouvelle science-fiction américaine”, Paris: Aubier, 1984). Iar cel mai bun studiu general despre SF-ul în limba franceză la această dată, „L’obscur objet d’un savoir: Fantastique et science-fiction: deux littératures de l’imaginaire” (Aix-en-Provence: PUP, 1992) de Roger Bozzeto, pare să aibă în minte, ca punct de contrast, modelul anglo-saxon, atunci când încearcă să definească relaţia SF-ului în Franţa, cu ceea ce numim cultura literară „înaltă” în hexagon:

Voi prezenta trei faze care definesc relaţia dintre science fiction şi ansamblul sistemului literar: înainte de 1950, când SF-ul era concomitent considerat în cadrul literaturii şi infraliteraturii, între 1950 şi 1954 şi apoi între 1954 şi 1965, perioadă în care SF-ul a fost încadrat în domeniul paraliteraturii”. (185)

Ceea ce pare de invidiat la SF-ul american este că s-a despărţit de „literatură”, şi prin urmare nu trebuie să se autodefinească printr-o astfel de relaţie: SF-ul american nu a fost nici „dedesubt”, nici „paralel” cu literatura, a fost şi este cu totul altceva. Pentru Roger Bozzetto, literatura de extrapolare ştiinţifică, aşa cum a fost promisă de Jules Verne, nu a reuşit să se dezvolte şi să-şi obţină identitatea generică în perioada dintre cele două războaie mondiale în Europa.

Cu toate acestea Pierre Astier vorbeşte de o „criză generală a romanului francez” în această perioadă. Scriitorii experimentau diverse forme de ficţiune, printre care romanul utopic, chiar şi romanul de anticipaţie. Nu a existat vreun consens sau vreo direcţie până când nu a apărut Noul Roman după cel de al doilea război mondial. În relaţia cu mainstream-ul, SF-ul francez (în mod clar distinct de importurile americane din această perioadă) a rămas o formă „paraliterară”. Ca atare, SF-ul francez este doar o umbră în procesul central al culturii literare franceze în acel moment, care a fost acela de a dezvolta (ca revoltă împotriva vechii hegemonii „realiste” pe care Robbe-Grillet o imputa lui Balzac) noi forme de altfel recognoscibile de naraţiuni fantastice sau suprarealiste.

Roger Bozzetto vede SF-ul francez ca neatingând vreodată mai mult decât o existență virtuală:

Science fiction-ul francez ar fi putut să se autopropună ca un exemplu de hibridizare între cultura SF şi literatura de avangardă” (sublinierea mea).

Dar în Franţa post-verniană cu toate acestea, se pare că nu a existat nici o „cultură SF” în sine. Chiar temele şi formele SF-ului american, care după cel de al doilea război mondial ar fi putut conduce la o hibridizare, au fost filtrate printr-un aparat critic şi o exegeză de întâmpinare care a căutat să le transforme în avataruri ale suprarealismului. Într-adevăr, motivul pentru care un SF francez specific nu a putut apărea este că acesta a fost acolo tot timpul, dublul fantomatic al formelor dominante ale culturii literare franceze. Dar ceea ce criticii francezi nu văd, percep în mod cititorii anglo-saxoni capabili să citească în franţuzeşte. Acest lung preambul este necesar pentru a pune studiul lui Gouanvic în perspectivă. Această carte este în mod clar o teză reciclată, una a cărui parametru central, 1900-1968, ne avertizează terminus post quem asupra anului redactării. Sau faptul că Gouanvic, ca mulți intelectuali din acea perioadă, a văzut avortata „revoluţie” din 68 mai ca un moment culminant, dincolo de care totul a fost doar anticlimax. Oricare ar fi motivul, în 1994 Gouanvic spune din nou cititorilor că SF-ul francez ca gen încă nu a apărut. Succintul său post-scriptum despre perioada post-1968 a SF-ului francez, demonstrează că este conștient de opera extrem de importantă şi prolifică a unor scriitori, cum ar fi Jean-Pierre Andrevon, Michel Jeury, Serge Brussolo, precum şi benzile desenate ale lui Moebius (Jean Giraud) şi Philippe Druillet.

În timp ce operele pre-1968 analizate de Gouanvic rareori poartă denumirea utilizată de industria editorială, de „SF” (pentru editura Fleuve Noir termenul este „anticipaţie”), acele lucrări discutate o demonstrează cu prisosinţă. Gouanvic nu este dispus să ia aceste lucrări la valoarea lor nominală, să creadă că autorii lor au crezut că au scris SF, şi mai presus de toate, SF franţuzesc. Rezistenţa sa sugerează că a simțit că a avut toate exemplele necesare în perioada pre-1968, toate dovezile de care avea nevoie pentru a conchide că un SF francez distinct nu a avut cum să apară şi prin urmare, nu a ieşit la lumină. Dar acest lucru este valabil doar în cazul în care cineva utilizează ca punct de comparaţie şi contrast, modelul anglo-saxon (sau forma avortat-verniană). Acest lucru este, implicit dacă nu în mod deschis, piatra de boltă a demonstraţiei lui Gouanvic. În mod ironic, Gouanvic este orb în privinţa importului de materiale pe care le prezintă în analizele sale.

Gouanvic oferă descrieri bogate ale operelor mai multor interesanţi autori francezi de „anticipaţie” dintre 1900 şi 1968. El prezintă cititorului nişte date brute, dar nu se întreabă însă niciodată de ce i-a ales pe aceşti scriitori să reprezinte traiectoria genului său în curs de permanentă emergenţă. În mod evident, în ceea ce priveşte începuturile verniene, aceşti autori francezi au un alt parcurs evident în contrast cu modelul anglo-saxon, care, într-un sens, l-a asimilat mai târziu pe Verne. La Gouanvic despărţirea şi distanţă faţă de Verne este evidentă şi exegetul n-o accentuează sau analizează, dar dacă citim printre rânduri, vedem o formă unică de SF francez afirmându-şi existenţa în raport cu literatura franceză tradiţională.

Prima întrebare pe care şi-o pune cititorul este de ce Gouanvic îşi începe studiul său cu 1900? Această dată fixează efectiv originile SF-ului în Franța, dar nu aşa cum ne-am putea aştepta începând cu Verne şi „pozitivismul” secolului al XIX-lea ci mai degrabă cu J.H. Rosny Aîné şi cu opere caracterizate de un wellsian şi elegiac pesimism cum ar fi „La Mort de la Terre”, 1910 (Moartea Pământului). Iar problema esenţială este că Gouanvic nu face nimic din şi cu această alegere.

Următorul scriitor pe care-l discută în detaliu este Maurice Renard. Deşi Gouanvic pretinde că-l percepe pe Renard ca pe un critic atât al lui Wells cât şi al lui Rosny şi al lui Verne, reiese clar din descrierile sale că doar că filonul „anti-vernian” învinge.

Partea „serioasă” a romanului „Le péril bleu”, 1912 (Pericolul albastru), de exemplu, ar putea fi comparată cu intriga din „Războiul lumilor” (War of the Worlds) şi romanul lui Rosny Aîné, „La Force mystérieuse” (Forţa misterioasă); dar în esenţă, „Le péril bleu” este o ridicolă clovnerie, o fugăreală inspirată de „Ocolul Pământului în 80 de zile” (Le Tour du monde en 80 Jours), completată cu nişte poliţişti britanici şi răufăcători turci.

Cel de al treilea autor principal al lui Gouanvic este Jacques Spitz, care reprezintă perioada interbelică şi în special anii 30, şi acesta este ales din motive anti-verniene. Gouanvic ne transmite că l-a ales pe Spitz, deoarece „romanele sale posedă anumite trăsături care le înscriu în marea tradiție a literaturii satirice provenind de la Cyrano şi Voltaire”. (135

Din rezumatul intrigilor romanelor lui Spitz ne dăm seama care este „satira” în operele lui Spitz, aceasta corectând scenariile invaziilor extraterestre ale lui Wells și Rosny Aîné, adică aceea tîrzie din „Candide” de Voltaire sau poemul despre dezastrul cutremurului de la Lisabona. Gouanvic clasifică romanele lui Jacques Spitz în felul următor: naraţiuni cataclismice, poveşti despre mutaţii (cum ar fi binecunoscutul roman „La Guerre des mouches”, 1938/Războiul muştelor, în care nişte muşte devenite inteligente înving și extermină omenirea), şi ceea ce el numeşte „anticipaţii”, care, servesc pentru a „prezice” o serie de viitoruri dezastruoase şi inevitabile.

Dar ceea ce se numeşte aici „satiră”, preia travestiul renardian al pozitivismului vernian la un nivel diferit. Modelul este „povestea filosofică”, în puternicul sens al filosofilor secolului XVIII. Spitz. Din păcate, nu are fineţea spirituală necesară. Dorind să copieze asaltul lui Voltaire asupra optimismului lui Leibniz, abordarea lui Spitz nu ne poartă printr-o implacabilă serie de decapări ironice, ci neconduce la afirmarea pe faţă a unui pesimism cosmic. Abordarea lui Gouanvic a romanului „L’oeil du purgatoire”, 1945 (Ochiul purgatorului), de exemplu, ne prezintă călătoria unui Candid moderne, de data aceasta până la sfârşitul spaţiului-timp wellsian. Dar aici, obiectivul „căutarii” nu este de a găsi nişte impresii pentru a umple o foaie albă, ci mai degrabă (precum un personaj dintr-un roman de Lem) punerea în scenă a unei teatrale întâlniri cu extratereştrii, care duce la relevarea universului ca oglindă. Nu numai că protagonistul n-a făcut nimic mai mult decât să alerge după imaginea sinelui, dar în final natura acelei imagini rămâne pentru totdeauna o foaie albă.

În cele din urmă, alegerea lui Gouanvic a autorilor B.R. Bruss şi Stefan Wul (Pierre Pairault) de la editura Fleuve Noir pentru a reprezenta SF-ul francez postbelic este edificatoare. Din nou însă, cititorul trebuie să citească printre rânduri ca să înțeleagă raţiunile acestei alegeri şi indiciile cu privire la natura genului SF-ului francez. Gouanvic părăseşte perioada interbelică a „crizei romanului francez” şi în cele din urmă se ocupă cu o linie de publicare specifică SF-ului. În ciuda loc Cu toate acestea, lucrările celor doi scriitori, atunci când Gouanvic descrie modul în care cei doi tratează stocul temelor SF, dezvăluie o sofisticare, o intenție „filosofică” într-adevăr, în cel mai bun sens francez al cuvântului, care le transformă în ceva foarte diferit de ceea ce cititorul anglo-saxon ar crede că este ficţiunea „populară” sau de masă.

Într-adevăr, nu există vreun hiatus între lucrările lui Rosny sau Spitz, şi aceste romane, care par a fi continuarea lor naturală. Gouanvic cu toate acestea, poate pentru că are puțină încredere în continuitatea filonului anti-vernian al tradiţiei „mainstream” pe care el însuşi a urmărit-o de la Rosny, sau, poate, căzând sub fascinaţia modelului anglo-saxon evocat de el în altă parte, insistă în acest moment de a face o distincţie între SF-ul „serios” şi „science fiction-ul de serie” (prin care el înţelege SF-ul de tip „mass market”). Întrebarea este, totuşi, dacă într-o cultură atât de omogenă şi monolitică precum cea a Franţei, care transformă literatura pentru copii în Tintin şi thrillerul în San Antonio, şi în cadrul căreia singurul „pulp SF” recognoscibil după standardele noastre este un foileton sub-vernian numit „Les Aventuriers du ciel”, există într-adevăr o literatură de masă, sau un SF de masă? După ce vom elimina acest habitus al literaturii de masă, fie ca teren al dumpingului, lipsei de gust şi „neliterarului” ori ca loc de gestaţie (ca în mitul anglo-saxon), unde se naşte, un nou-nouț, prin urmare, „vital” gen, atunci trebuie să ne uităm în altă parte pentru a găsi un SF francez. Seria de texte al lui Gouanvic, ne oferă dovezi ale unei forme coerentă a SF-ului, funcționând în cadrul, nu în afara tradiției literare franceze. Criticii francezi par să dorească exact invers.

Problema reală, în discutarea scriitorilor colaboratori ai editurii Fleuve Noir, este de a le citi romanele în lumina setului de criterii, utilizat în aceeași perioadă 1955-1965, de către teoreticienii mai „literari” asociaţi revistei Fiction. Această publicație, inițial destinată să fie versiunea în limba franceză a publicaţiei americane The Magazine of Fantasy and Science Fiction, a evoluat treptat, în mâinile lui Gérard Klein și ale altora, într-un forum al definirii formei specifice „franţuzeşti” a SF-ului.

Editorii revistei Fiction au privit cu multă condescendenţă titlurile colecţiei „Anticipation” de la Fleuve Noir, ca pe nişte kitschuri imitând servil ce era mai prost într-un SF anglo-saxon pe care doreau să-l evite. Într-un mod deosebit de ironic, tocmai această producție SF populară sau de „masă”, nu scriitorii mai „literari”, rămâne cea mai „franţzească”. În primul rând, editura Fleuve Noir a folosit preponderent autori francezi şi prin urmare, a fost închisă influenţelor anglo-saxone. Criticii de la Fiction au fost, probabil, amăgiţi de aspectul „americănesc” al copertelor volumelor şi de pseudonimele „ianchee” ale unor scriitori, cum ar fi Bruss şi Wul. Dar este îndoielnic că au şi citit volumele respective.

Gérard Klein, sub pseudonimul Gilles d’Argyre (de la „Argyrum” – bani), a scris ceea ce el credea că erau parodii meta-ficţionale ale romanelor de la editura Fleuve Noir. Ironia este că acestea, împărtășind o aceeași fascinație culturală pentru simbolismul poetic decernabil de la Baudelaire la suprarealism, nu sunt altceva decât versiuni mai ornamentate și conștientă de sine ale narațiunilor tipice SF de la Fleuve Noir.

Criticii de la Fiction au cernut prin importurile SF din SUA, până au născocit o definire a SF-ului bazată pe niște selectiv înrudiți „suprarealiști” cum ar fi Van Vogt și Philip K.Dick. În același timp însă, Stefan Wul, care își găsea sursele de inspirație în primul rând în cultura franceză, a produs organic acel fel de SF pe care criticii de la Fiction încercau să-l definească. Gouanvic, la sfârșitul studiului său, încă afirmă că o adevărată „science-fiction française” încă nu a apărut. Cititorii săi, în tot acest timp, au asistat, prin descrierea istorică și rezumatele inserate, la concretizarea unui curs clar de dezvoltare, într-un mod unic franțuzesc, a science fiction-ului francez.

Gouanvic are câteva formule interesante pentru a descrie literatura pe care o prezintă, dar eșuează în definirea potențialului lor descriptiv pentru SF-ul francez, spre deosebire de formele anglo-saxone (ficționale și critice) pe care le consideră dominante, sau chiar est-europene, de exemplu conceptul lui Darko Suvin, de „înstrăinare cognitivă.” Prima formulă a lui Gouanvic este „la poétique de l’altérité” (poetica alterității) și exact aceasta o vede lipsind în opera unui B.R. Bruss. „Altérité” nu este „contactu cu extratereștrii”, care implică o căutare activ-expansivă, o mână întinsă către altul, atât fizic cât și cognitiv, în scopul de a comunica, de a asimila sau cuceri.

Nici nu există vreun sens al unui proces dialectic: des-centrarea cognitiv a conceptului „sf novum” al lui Suvin. Mai degrabă Gouanvic descrie relația dintre termenii binomului său „poétique” și „altérité”, în termenii următorului proces: „Penser ensemble cognition et sublimation” (a gîndi atât cognitiv cât și spiritual).

Aceste afirmații oglindesc filosofia lui Pascal în utilizarea cuvântului „pensée” (gândire). Pascal a sperat să subsumeze două moduri ireductibil opuse ale gândirii, „les contrariétés” ale raționalului (sau „științificului”), cu formele superioare ale gândirii care (credea el) sunt generate de „inimă” („le coeur a ses raisons…”) într-un fel de relație inversă pe care a numit-o „renversement” (inversare). Pascal rezumă condiția umanității dotate cu rațiune prin relația cu această dinamică universală („Eul” care vorbește aici este Dumnezeu) în Cugetarea 420:

Dacă se laudă, îl cobor; dacă se coboară, îl laud; şi întotdeauna îl contrazic până când înțelege că este un monstru de neînțeles.”

Într-adevăr, aceasta este condiția umană care-i marchează pe protagoniștii SF-ului descris de Gouanvic Aceștia, punând în scenă la propriu poetica alterității încearcă simultan să evadeze din condiția lor socială și în același caută s-o îmbrățișeze și s-o accepte. Gouanvic cu toate acestea, îl faultează pe Bruss pentru că n-ar atinge această poetică a alterității, pare să treacă dintr-odată la modelul lui Suvin de „novum” mai degrabă decât să urmeze logica firească a evoluției culturale de la Pascal la Rimbaud.

În acest sens, un aspect al analizei lui Gouanvic este extrem de semnificativ. Argumentul său final în ceea ce priveşte considerarea SF-ului lui B.R. Bruss ca fiind „regresiv” (deci, „popular”), în legătură cu mai literarele naraţiuni ale lui Rosny şi Spitz este prezența paradigmelor „conservatoare” ale dragostei curteneşti şi ale aventurii în romanele lui Bruss. La un nivel superficial, orientarea politică a lui B.R. Bruss (pseudonimul lui Roger Blondel) pare a fi aprobată de Gouanvic, un stângist tip 1960: naraţiunile lui Bruss sunt „familocentrice” (Gouanvic consideră o asemenea abordare ca fiind „petainistă”, dar, de asemenea, trebuie să recunoască că ceva comun şi la scriitori americani de SF cum ar fi Asimov), sentimentaloidă, sau predicând „curajul” şovinist în faţa duşmanului.

Cu toate acestea, dincolo de aceste trăsături culturale de suprafață se poate identifica o continuitate culturală profundă care leagă binomul dragostei curtenitoare şi aventurii cu relaţia binară central-dominantă a spiritului şi materiei formulate în secolul al XVII-lea de către Descartes şi Pascal. În măsura în care paradigme ale dragostei curteneşti¹ par să abunde în Franța post-carteziană, este posibil să decelezi acest model orizontal (sau narativ) al dragostei şi aventurii vin pentru a servi ca analog modelul vertical al lui Pascal de „renversement” (inversare) prin care omul ca trestie gânditoare, cel mai slab lucru din univers și totuşi singurul lucru gânditor din acest univers, este înlocuit din nou și din nou în punctul median dintre infinitul de mare şi infinitul de mic.

Comparația stabilită de Gouanvic între science fiction-ul lui B.R. Bruss și „Erec şi Enida”, romanul din secolul al XII-lea al lui Chrétien de Troyes, nu pare atât de exagerată, atunci, când avem o perspectivă carteziană sau pascaliană. A face această comparație, aşa cum prin intermediul conceptului „cogito”, o persoană îşi analizează existența rațională prin intermediul îndoielii raționale, la fel „iubira”, în sistemul de curte, devine punct fix al elipticii cautării numite „aventură”, prin care mintea poate de asemenea să se înscrie în limitele ariei sale în relaţie cu „res extensa” ². Aventurile curteneşti ale lui Chrétien de Troyes au loc în acest tărâm al alterităţii raționale, nepărăsindu-l niciodată pentru tărâmul alterităţii non-raționale. Personajele „supranaturale” întâlnite de personajul Yvain, de exemplu, vorbesc de obicei și raţionează cu protagonistul, indicând un statut raţional, în loc de un statut de entități de tip mașini carteziene.

Folosind un termen preluat de la Jesse Pitts, Gouanvic descrie aventurile protagoniștilor lui B.R. Bruss așa cum îşi urmează traiectoria narativă ca fiind reprezentative pentru „le culte de la prouesse” (cuvântul „prouesee”/îndrăzneală având aici, un sens vernian de pură magie tehnologică). În schimb însă, un termen mai potrivit este probabil, acela al lui Pascal, „esprit de finesse” ³. Într-adevăr, acest termen indică exact ceea ce fac protagoniști în naraţiunile de la Rosny la Bruss, adică abilitatea de a negocia granița dintre rațiune și non-raţiune, explorarea acestei limite, şi reîntoarcerea la tărâmul „contractual” al familiei și căsătoriei. Această comparație dezvăluie cel puțin o continuitate uimitoare a literaturii și culturii franceze.

Și dacă autori atât de îndepărtaţi în timp și atât de diferiţi în termeni culturali precum Chrétien de Troyes si B.R.Bruss pot fi aici termeni de comparație, atunci SF-ul din Franța este în mod clar parte din această continuitate, deloc surprinzător dacă luăm în considerare că același francez secol al XVII-lea a administrat culturii sale (unică probabil, între culturile științifice occidentale), atât aventura carteziană a științei raționale, cât și antidotul pascalian. Există, de fapt, corecții suplimentare ale paradigmei dragostei şi aventurilor. Văd dezvoltându-se în narațiuni care sunt prototipuri evidente ale genului narativ al SF-ului francez, în „Candide”, de exemplu, o formă de finețe negativă. Aici scopul deplasărilor care sunt aventurile lui Candide este de a testa supraviețuirea acelui centru uman (cogito-ul sau „trestia gânditoare” a lui Pascal) în același timp ce mintea umană examinează posibile limite, în legătură cu acele spaţii infinit ale res extensa.

O astfel de paradigmă este profund diferit faţă de modelul anglo-saxon al minţii scientiste sau științifice ca explorator eroic, navigând straniile mări ale gândirii, sau străbătând oceanele dincolo de apus, căutând astfel încât să nu găsească. Ceea ce această cultură numește „întâlnire” cu alteritatea, este ceva mai mult decât transformarea metodei carteziene într-un instrument pentru cucerirea diferitului, un mijloc de a împinge limitele mai departe și mai departe. Pentru francezi cu toate acestea, se pare că, dacă „diferitul” sau „altérité” există, este pentru ca mintea rațională să poată acționa pentru a confirma (și continuă să confirme) existența proprie.

Celălalt termen fructuos pe care-l prezintă Gouanvic, de data aceasta pentru a descrie relația dintre ficțiune şi „conținutul” științific este „la dérive imaginative de la science” (deriva imaginativă a științei) Așa cum, pentru Gouanvic, „poetica alterităţii” a fost cel mai bine definită în eșecul lui B.R.Bruss de a o realiza, aici, această „abatere imaginativă” scoţând ficțiunea din domeniul pedestru al extrapolării științifice, este discutată pe larg în legătură cu opera unui alt scriitor al editurii Fleuve Noir, scriitorul de „anticipaţie” Stefan Wul. Se pare că este surprinzător faptul că un scriitor activând în domeniul comercial al literaturii de consum, este capabil să negocieze între nevoile „reacționare” ale mediului său și expresia imaginației sale poetice.

De data aceasta nu tema investigației științifică (căutarea „celuilalt”), este în discuție, ci mijloacele prin care, sau mediul prin care, o astfel de investigaţie are loc, în acest caz transmutând banalitățile verniene în suprarealitate. Dar, ca în cazul lui Bruss (a cărui operă suportă comparația cu cea a unui Chrétien de Troyes la nivelul „poeticii alterității”), aici „derivă imaginativă” rimbaldiană a lui Wul nu ar trebui să apară dar totuşi o face. Gouanvic numește asta „paradoxul Wul”. Este un paradox ușor de rezolvat. Nu numai că literatura de masă este invariabil expusă propagandei de dreapta, ci într-adevăr înaltul gradul de sofisticare literară a acestei literaturi de masă dezvăluie o continuitate care, în această cultură, contestă această distincție în cel mai puternic mod.

Termenul lui Gouanvic lui (dublându-l pe cel al lui Rosny, „merveilleux scientifique” face încă mai evident filiaţia cei uneşte pe simbolişti cu suprarealiștii) ne plasează fățiș în vasta tradiție franceză. „Deriva” nu ar trebui să fie confundată cu „înstrăinarea cognitivă” a lui Darko Suvin, deoarece aici motorul nu este cunoașterea, ci „imaginația”. Mai aproape, probabil, este termenul anglo-saxon „sense of wonder”. Cum spuneam, termenul lui Gouanvic este cu toate acestea este mult mai precis, descriind actul de imaginație, deoarece destabilizează sau „provoacă abaterea de la curs” a fapte sau „legilor” științei. „Imaginația” aici nu este nici raţiune practică, nici putere esemplastică4. Mai degrabă sugerează, mai mult în sensul pascalian, interconectarea a două forme altfel antitetice de „gândire”, acel „esprit de géometrie” (versiunea lui Pascal a cunoaşterii științifice cuantificate drept „hard”), și „esprit de finesse” condus de „inimă.”

Paradoxul acestei „derive imaginative” a lui Wul este de fapt acela al lui Rimbaud, „le déréglement raisonné des sens” și fuziunea suprarealistă a rațiunii și visului. Gouanvic vorbește de utilizarea ştiinţei de către Wul pentru a crea cititorului, împreună cu nişte solide ipoteze științifice, ceea ce numeşte „le plaisir de lecture fondé sur le scientifique.”

Din nou, scopul unei astfel de activități nu este, precum neologismul sau metafora SF-ului anglo-saxon, de a extinde domeniul epistemologic al cititorului (aproape literal ca neologismul). Mai degrabă, trebuie afirmată, în cadrul acestei plăceri, prezența minţii cititorului în relaţie cu res extensa a lumii materiale pe care știința pretinde că o investighează. Acel „sense of wonder” provine aici din investigare până la descoperirea unei noi ipoteze. Provine dintr-un act al raţiunii deoarece des-centrează binecunoscuta „lege” științifică şi s-ar putea compara această afirmare a imaginației în fața ecuațiilor reci ale științei cu paritatea teoriei pascaliene stabilite cu legile universului care este zdrobit. Pentru că știe că este zdrobit, universul nu știe la rândul său că zdrobește.

Permiteţi-mi să repet. Cartea lui Gouanvic oferă o remarcabilă bogăție de informații despre scriitori aproape niciodată discutaţi, mai ales în lumea anglofonă. Și oferă unele formulări interesante. Dar în sens conceptual, face prea puțin sau nimic cu acest material. Categoriile generale pe care Gouanvic le aplică, cum ar fi atitudinile pro şi anti-știință, cultura populară sau „literară”, se dovedesc mai puțin utile în analiza setului de date. Având în vedere „alteritarea” pentru cititorul anglo-saxon a SF-ului francez în sine, așa cum se infiltreaza prin intermediul acestor descrieri și formulări, speram să găsesc măcar încercarea de a defini unicitatea acestei literaturii în raport cu alte tradiții puternice ale science fiction-ului. Desigur, SF-ul francez pare unic în măsura în care acesta nu a deviat de la mainstream-ul franceză ci mai degrabă a evoluat ca analog al naraţiunilor simboliste, sau suprarealiste sau chiar acelea ale „noului roman”.

De fapt, SF-ul francez este atât de învăluit în tradițiile sale încât majoritatea cititorilor francezi nici nu știu că acestea există. Pentru acești cititori, singura literatura pe care o ştiu ca SF este SF-ul american, care după cel de al doilea război mondial a intrat etapă cu etapă pe piața franceză. Librăriile franceze sunt pline cu romanele lui Heinlein, Benford, Bradley, şi chiar L. Ron Hubbard, și toţi aceştia au cititori numeroşi și devotaţi, în special printre membrii establishmentului științific și tehnocratic.

Și, în comparație cu punctul de vedere foarte diferit, monistă și materialist al științei îmbrățișat de mulți scriitori americani, naraţiunile descrise de Gouanvic, nu ar fi considerate a fi SF de către cititorul francez mediu. Criticul francez cu toate acestea, instruit în tradiția sa literară dominantă, vede aici fantoma lui Jules Verne întorcându-se printr-o conexiune americană. Un astfel de critic, în cazul în care este critic de SF, nu vrea ca SF-ul naţiei sale să fie ca SF-ul american. În același timp însă, și aici este dilema din centrul unui studiu cum este cel al lui Gouanvic, acest critic vrea ca SF-ul francez, ca şi SF-ul american, să fie diferit de mainstream pentru a fi vitale, nou, incitant şi emergent.

Poate că este nevoie de un cititor anglo-saxon pentru a vedea că SF franceză există şi este acolo. Post-1968, a produs câţiva scriitori extraordinari, cum ar fi Michel Jeury, Jean-Pierre Andrevon, sau Serge Brussolo. Dar ei par atât de asemănători cu autorii romanele mainstream cititorilor francezi, încât nu sunt văzuţi. Dacă doresc să se autoidentifice, sfârșesc prin a fi dați la o parte de către cititori. Celebrul Bernard Pivot de exemplu, în popularele sale emisiuni de televiziune, „Apostrophes” şi „Bouillon de culture”, prezintă toate felurile de ficțiuni chiar romanțuri istoricizate de felul „Petites histoires”, și romane despre lupi de mare și despre proverbiali marinari singuratici bretoni care navighează pe mările globului, dar niciodată vreun roman science fiction.

Dacă Jeury sau Brussolo ar scoate sintagma „SF” de pe copertele cărţilor lor, ar fi recenzaţi, iar romanele lor ar fi vazute ca o altă variație a naraţiunii dominante cartesian-culturale pe care am descris-o mai sus. Într-adevăr, establishmentul critic al SF-ului francez prin scriitor-editori ca Gérard Klein au redefinit semnificaţia operelor înrudiţilor scriitori SF americani cum ar fi Philip L.Dick, Van Vogt și Cordwainer Smith, până la punctul în care editori mai recenţi, precum Jacques Goimard au lansat ediții generice de ficţiune, neetichetate ca fiind SF. Ceilalți scriitori americani sunt identificaţi ca reprezentând SF-ul, și se vând neobservaţi sau băgaţi în seamă de critici și de alţi pontifi culturali. Pentru cititorul francez mediu, acesta este SF-ul, „tout le reste”, cum a spus Verlaine, „est littérature.”

Studiul lui Gouanvic ar fi trebuit să foreze şi să se bazeze pe condiţia culturală a SF-ului în Franța. În schimb, maschează sistematic legăturile dintre SF şi „mainstream”. Poate că nu ar trebui să fie blamat. Pentru că această mascare a fost în esenţă activitatea editorilor de ficțiune și a criticilor, gardienii canonului şi deținătorii „adevărului”, pe faţă inamici ai SF-ul american, oameni care au redefinit sistematic SF-ul francez până când acesta devine aproape imposibil de distins de alte forme (canonice) formează, precum fantasticul sau miraculosul. Modelul absolut al lui Gérard Klein pentru definirea SF nu este reprezentat de Campbell sau Heinlein, ci de „Alice în Ţara Minunilor”, și vedem o prea mică diferență între lumile alternative ale Orfeului lui Cocteau, şi cele ale Alisei, sau cele ale lui Wul sau Jeury. Nici măcar așa-numitul SF „popular” din Franța nu este liber să remodeleze icon-urile pulp americane și „temele” clasice din interior.

Aşa cum a revelat importantul studiu al lui Bradford Lyau, romanele din colecţia „Anticipation” ale editurii Fleuve Noir (Lyau a citit și analizat primele 200 dintre aceste romane, indiferent de „statutul” autorilor, de la Jimmy Guieu la mult mai „literarul” Stefan Wul) au fost, în ciuda lor provenienţei şi audienţei lor „populare”, de fapt, „romans philosophiques” (ale zilelor de pe urmă) á la Cyrano și Voltaire. În cadrul convenţiilor SF-ului tip pulp, aceste romane creează şi dezvoltă un spațiu de discuție și comentarii despre probleme sociale contemporane, funcționează în parametrii unui discurs comun culturii în general. Din cauza argumentelor sale tip high culture/low culture, Gouanvic este în imposibilitatea de a vedea că, în spatele măştii operei spaţiale se găseşte pur și simplu expresia unei culturi unice.

Pentru a conchide, există şi destule lucruri de un real interes în această carte. Până în prezent, prea puțin a fost scris despre Rosny Aîné, și aproape nimic despre scriitori semnificativi, cum ar fi Maurice Renard, și mai ales Stefan Wul. Acest studiu trebuie să ajungă la exegeţii anglofoni ai SF-ului, și ai literaturii franceze în general. Dacă Jean-Marc Gouanvic ar fi încercat să vândă o versiune în limba engleză a cărții sale unei edituri universitare, în S.U.A., Canada sau Marea Britanie, s-ar fi lovit de lungi liste de aşteptare debordând de așa-zise „gender and culture studies”. Evident, fiind scrisă în franceză, cartea este accesibilă doar audienței vorbitoare de limbă franceză, și în acest fel e păcat că nu va ajunge la restul cititorilor potenţial interesaţi. Având în vedere această situație, Gouanvic ar fi putut extinde limitele perioadei studiate (1900-1968) şi ar fi putut adăuga un capitol sau două despre excelenta producție SF din anii 1970 și 1980. Chiar și în franţuzeşte există prea puține studii sau nici o lucrare importantă despre un scriitor ca Michel Jeury, care, în felul său foarte francez este unul dintre cei mai mari autori ai domeniul SF mondial. Îmi doresc ca Gouanvic să ne fi dat o imagine de ansamblu a lui Jeury, pentru a închide cercul deschis cu Rosny Aîné.

Nota autorului:

„Intercultural Interplay: Science Fiction in France and the United States (As Viewed from the French Shore),” SFS 17:124, #50, March 1990. Acest eseu este o versiune revizuită şi extinsă a unui articol publicat în franceză în volumul „Science-fiction et fiction spéculative”, ed. G. Hottois (Bruxelles: Ed. Univ de Bruxelles, 1985), pp. 11-25. Materialul din acest articol în franceză, la rândul său, este inclus în cartea lui Roger Bozzetto („L’obscur objet d’un savoir: Fantastique et science-fiction: deux littératures de l’imaginaire” (Aix-en-Provence: PUP, 1992). Interesantă este comparația între SF și „ficțiune speculativă” în acest context francez. Se pare că SF-ul trebuie să-și caute întotdeauna definirea în raport cu alte forme culturale mai generice și niciodată în raport cu propria dinamică internă cel puțin în ceea ce privește SF-ul francez.

© George Slusser

Titlul original: „French Science Fiction: The Occluded Genre”

http://www.depauw.edu/sfs/review_essays/sluss69.htm

Studiul analizat este: Jean-Marc Gouanvic. „La science-fiction française au XXe siècle (1900-1968): Essai de socio-poétique d’un genre en émergence”, 292pp, ed. Rodolpi B.V., 1994. Amsterdam.

Eseul a fost tradus şi publicat în Revista SRSFF cu acordul, domnul Prof. Dr. George Slusser şi al publicaţiei „Science Fiction Studies”. Le mulţumim.

George Edgar Slusser (născut pe data de 14 iulie 1939), profesor universitar doctor de literatură comparată, co-fondator și Curator Emeritus al celei mai mari colecții SF din lume, J. Lloyd Eaton Collection of Science Fiction & Fantasy Literature, Special Collections & Archives Department at the University of California, Riverside (S.U.A.); coordonator a douăzeci și trei de conferințe internaționale dedicate science fiction-ului (Eaton Conferences); director al Eaton Program for Science Fiction and Fantasy Studies; autor și cercetător, istoric și critic SF.

Prof. Slusser este absolvent al Universității Harvard; doctorat tot la Universitatea Harvard în literatură comparată; A.B., University of California, Berkeley; Diplome d’Etudes Francais, Universitatea Poitiers

A format o serie de cercetători universitari precum Howard V. Hendrix, David Leiby, Bradford M. Lyau, Daryl F. Mallett, etc.

Căsătorit cu franțuzoaica Danièle Chatelain, profesor universitar doctor și cercetător. Este laureat al Premiului Pilgrim (cel mai prestigios premiu decernat pentru cercetare academică de către Science Fiction Research Association). A declarat cu ocazia primirii acestui premiu: „trebuie să scoatem studierea SF-ului din cadrul departamentului de engleză și s-o integrăm în cadrul literaturii comparate, studiilor interdisciplinare sau chiar să-i dedicăm SF-ului un obiect de studiu separat.”

Bibliografie selectivă

Prof. Slusser este autorul unei impresionante opere desfășurată de-a lungul a aproape patru decenii și este coordonatorul multor antologii și culegeri de studii asupra SF-ului.

„Robert A. Heinlein: Stranger in His Own Land” (1973)

„The Farthest Shores of Ursula K. Le Guin” (1976)

„The Bradbury Chronicles” (1977)

„Harlan Ellison: Unrepentant Harlequin” (1977)

„The Delany Intersection” (1977)

„The Classic Years of Robert A. Heinlein” (1977)

„The Space Odysseys of Arthur C. Clarke” (1978)

Author